marți, 2 septembrie 2025

$$_

 MEMORIE CULTURALĂ - J.R.R. TOLKIEN


În data de 3 ianuarie 1892 - se naste J.R.R. Tolkien, părintele ficțiunii fantastice.

John Ronald Reuel Tolkien, s-a născut pe 3 ianuarie 1892, în Bloemfontein, Africa de Sud, (d. 2 septembrie 1973) unde tatăl său, Arthur Reuel Tolkien, lucra ca agent bancar. 

Familia s-a mutat în Anglia când Tolkien avea doar 3 ani, după moartea tatălui său, iar Tolkien și mama sa, Mabel, au trăit în condiții economice dificile. 

La vârsta de 12 ani, Tolkien a rămas orfan de mamă, iar acest eveniment a avut un impact semnificativ asupra vieții sale. După moartea mamei, a fost crescut de un preot catolic, iar educația sa s-a desfășurat în principal în școli din Anglia.

Tolkien a studiat la Universitatea din Oxford, unde a obținut licența în limbi moderne și apoi un masterat în filologie. De-a lungul carierei sale academice, Tolkien a devenit expert în limbi vechi și medievale, precum limba anglo-saxonă și limbile germanice. 

A lucrat ca profesor de limbi și literatură engleză la Universitatea din Oxford, unde a fost, de asemenea, un important cercetător al mitologiei și al literaturii medievale. În această perioadă, Tolkien a început să dezvolte poveștile și mitologiile care aveau să devină celebre în lumea literaturii fantastice.

Primul război mondial a avut un impact major asupra vieții lui Tolkien, fiind mobilizat în 1916. A luptat pe frontul de vest și a fost rănit, dar s-a întors acasă în 1917. Această experiență a influențat profund opera sa literară, cu teme de conflict, sacrificiu și curaj regăsite în multe dintre lucrările sale. În perioada interbelică, Tolkien a continuat să lucreze ca profesor și a început să scrie povestiri fantastice.

Tolkien este cel mai cunoscut pentru trilogia sa “Stăpânul Inelelor” (1954-1955), o operă epică de fantezie care a revoluționat literatura genului. Înainte de aceasta, publicase “Hobbitul” (1937), o poveste mai scurtă care a introdus cititorilor lumea Pământului de Mijloc. “Stăpânul Inelelor” a fost un succes enorm și a influențat dezvoltarea literaturii fantasy moderne, având un impact semnificativ asupra autorilor care au urmat. În plus, Tolkien a scris numeroase lucrări care adâncesc mitologia și istoria Pământului de Mijloc, cum ar fi “Silmarillion” (1977), care a fost publicat postum.

Tolkien s-a căsătorit cu Edith Bratt în 1916, iar împreună au avut patru copii. Edith a fost o sursă importantă de inspirație pentru Tolkien, iar legătura lor a fost una deosebit de strânsă, pe tot parcursul vieții sale. J.R.R. Tolkien a murit pe 2 septembrie 1973, la vârsta de 81 de ani.

Din acest univers se inspiră acum mai toate filmele si jocurile cu elfi, gnomi, dragoni si alte fiinte fantastice, iar ecranizarea lui Peter Jackson a celor trei părți din Lord of the Rings e o capodoperă care a câștigat multe premii Oscar - este trilogia mea preferată din toate timpurile.

Citate J.R.R.Tolkien:


“Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți.”


“Tot ce este aur nu scânteiază, nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți; bătrânii care sunt puternici nu se ofilesc, rădăcinile adânci nu sunt atinse de îngheț.”


“Tot ce trebuie să decidem este ce să facem cu timpul care ne este dat.”


“Mai bine să nu lași un dragon viu din calculele tale, dacă locuiești lângă el.”


“Cu cât mai mulți dintre noi ar aprecia hrana, veselia și cântecul în detrimentul aurului adunat, cu atât ar fi o lume mai veselă.”


“Oamenii care nu sunt înțelepți nu pot fi păziți. Nimeni nu poate să îi îndrepte dacă nu știu unde sunt.”


“Nu e bine să pleci un dragon viu din calculele tale, dacă locuiești lângă el.”


“Mintea umană este un lucru minunat, dar foarte neînțelept, dacă nu se găsește în ea mai multă înțelepciune.”

$$$

 MEMORIE CULTURALA - ALEXANDRU PALEOLOGU


Alexandru Paleologu s-a născut in data de 14 Martie 1919, București (d.2 Septembrie 2005, București) într-o veche familie boierească care revendică descendența din ultima dinastie a Imperiului Bizantin, familie care s-a mutat din Lesbos în Țările Române la începutul secolului al XVIII-lea. Prin diverse înrudiri, Paleologu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Tatăl său, Mihail Paleologu, a fost deputat PNL și apoi secretar general în Ministerul de Justiție (1930) și la Finanțe (1932). Mama lui Alexandru Paleologu a fost Elena Pennescu-Vidrașcu, cea de-a doua soție a lui Mihail Paleologu. 

După divorțul de Mihail Paleologu, Elena (fostă Pennescu-Vidrașcu) s-a recăsătorit cu inginerul Alexandru Zarifopol, nepot de văr primar al criticului Paul Zarifopol. 

Mihail Paleologu s-a recăsătorit cu Emilia Ștefănescu, iar cu această a treia soție a avut un al doilea fiu, Andrei, frate vitreg cu Alexandru.

Alexandru Paleologu a absolvit Liceul Spiru Haret din București și apoi a studiat la Universitatea București, unde este licențiat al Facultății de Drept.

În 1944, devine referent la Comisia Română de Aplicare a Armistițiului, iar între 1946 și 1948 este atașat de legație la Ministerul Afacerilor Externe al României. La Comisia de Armistițiu a fost angajat de Ionel Christu la începutul lunii octombrie 1944 într-o echipă de tineri, din care mai făceau parte Teddy Trancu, Sandu Danielopol, Gheorghe Vetra și Vlad Skeletti.

La Ministerul de Externe este angajat în urma unui concurs de admitere. 

Este dat afară din diplomație în 1948 de către Ana Pauker. Alexandru Paleologu nu a fost niciodată legionar și fascist. 

În autobiografia redactată în penitenciarul Botoșani, Al.Paleologu scrie: “În toamna anului 1940, după instaurarea dictaturii legionare am inițiat cu mai mulți prieteni și colegi organizarea clandestină a unui grup de tineret universitar cu vederi democratice, care urma să se manifeste prin publicații, conferințe etc.în spirit umanist, antilegionar și democratic, raționalist, critic și antimistic.” (Tudorel Urian, Viețile…p. 146, Op. cit.).

Urmărit de Securitate, se ascunde sub un nume fals (Ion Crăifăleanu) în orașul Câmpulung-Muscel până în ianuarie 1956, când fapta pentru care fusese urmărit se prescrisese și putea reintra în legalitate. 

În 1959 este arestat în lotul Noica-Pillat. Arestările în respectivul lot încep în decembrie 1958, cu Constantin Noica, iar ultimul arestat din lot, în ianuarie 1960, este Nicolae Steinhardt. Sunt arestați 23 de intelectuali de prestigiu, anchetați și condamnați la pedepse de la 6 ani până la 25 de ani de muncă silnică. Paleologu este arestat pe 8 septembrie 1959 iar la ora 2 noaptea este obligat să-și strângă câteva lucruri, fiind apoi urcat într-o dubă și dus la celebra închisoare “Malmaison” din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (București) și condamnat la 14 ani de muncă silnică cu confiscarea averii și 7 ani de degradare civică, pentru motivul “uneltire” contra regimului comunist.

Prin Decizia nr. 24/1 martie 1960 a Tribunalului Militar este condamnat „pentru săvârșirea infracțiunii de agitație contra ordinii sociale”. La interogatoriul lui Alexandru Paleologu în cadrul procesului C.Noica, C.Pilat…, Paleologu a declarat:” …eu mă situam pe poziții contrare cu legionarii.”. 

În timpul detenției a fost racolat de Securitate ca informator. Alexandru Paleologu a fost bun prieten cu Nicu Steinhardt. A fost grațiat în 1964 și iese din închisoare la 24 iunie 1964.

După ieșirea din închisoare urmează o perioadă de readaptare. Este reintegrat pe post de cercetător științific la Institutul Academiei Române pentru Istoria Artei, Secția Artă Veche. Devine secretar literar la Teatrul “C. I. Nottara” din București în 1967 și membru al Uniunii Scriitorilor, iar între 1970 și 1976 este redactor la Editura “Cartea Românească.”

După revoluția română din 1989, a fost numit Ambasador al României în Franța începând cu 31 decembrie 1989, și demis în iunie 1990 din cauză că simpatiza cu “golanii” din Piața Universității (numindu-se chiar “ambasadorul golanilor”), cât și din cauza vederilor sale monarhiste. 

După aceea, devine membru al Partidului Alianței Civice, înființat de Nicolae Manolescu, fiind ales între 1992 și 1996 senator în circumscripția electorală Argeș. Și-a continuat mandatul de senator din partea Partidului Național Liberal, fiind între 1996 și 2000 senator de Vrancea și între 2000 și 2004 senator de București.  

În 1990 a fost ales Mare Maestru al Marii Loji Masonice Naționale din România, cu sediul la Paris.

A decedat la 86 de ani în casa sa de pe strada Armenească nr. 34, București.


Alexandru Paleologu despre iubire:


"Esențial în viață este doar iubirea. Iată concluzia, după o viață de om: nimic nu contează în afara iubirii."

$$$

 Lasă-mi, toamnă...


Ana Blandiana


Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,

Uite, ochii mei ţi-i dau.

Ieri spre seară-n vântul galben

Arborii-n genunchi plângeau.


Lasă-mi, toamnă, cerul lin.

Fulgeră-mi pe frunte mie.

Astă-noapte zarea-n iarbă

Încerca să se sfâşie.


Lasă, toamnă-n aer păsări,

Paşii mei alungă-mi-i.

Dimineaţa bolta scurse

Urlete de ciocârlii.


Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi

Fructele şi lasă

Urşii neadormiţi, berzele neduse,

Ora luminoasă.


Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai

Plânge-n soare fum.

Înserează-mă pe mine,

Mă-nserez oricum.


Bună dimineața tuturor!

Septembrie binecuvântat cu iubire!

$$$

 

"Annie Wilkins – Femeia care a refuzat să moară înainte să-și împlinească visul

În anul 1954, viața lui Annie Wilkins părea sfârșită. Pierduse tot: ferma moștenită de la familie, rudele ei nu mai erau, iar medicii i-au dat un verdict necruțător:

👉 la 63 de ani, i se mai dădeau doar doi ani de trăit.

Dar Annie nu a acceptat această sentință. În inima ei mai ardea un singur vis: să vadă, măcar o dată înainte de moarte, Oceanul Pacific. Refuzul de a se resemna Autoritățile i-au propus să se mute la azilul săracilor din comitat. Annie a spus nu. Nu voia să moară uitată, în anonimat, între zidurile reci ale unei instituții. Ea încă dorea să trăiască.

Și atunci a luat o hotărâre nebunească pentru acele vremuri: să pornească spre vestul Americii … călare.

Pregătirea plecării și-a cumpărat, cu ultimii bani, un cal bătrân și obosit, pe nume Tarzan, a îmbrăcat o salopetă bărbătească (mai practică pentru drum lung decât hainele femeiești ale vremii);

și-a luat alături câinele credincios, un metis pe nume Depeche Toi („Grăbește-te!”, în franceză).

Fără hartă, fără bani, fără garanții. Doar cu credința simplă că oamenii Americii nu-și pierduseră încă bunătatea.

O călătorie împotriva timpului și a lumii moderne, călătoria a durat aproape doi ani. Annie a parcurs peste 6.000 de kilometri:

- a traversat munți și râuri;

- a înfruntat furtuni de zăpadă și călduri sufocante;

- a străbătut șosele rapide, dominate deja de automobile, într-o Americă aflată în plină schimbare – televiziunea intra în case, oamenii deveneau mai grăbiți, mai suspicioși.

Dar Annie, cu pasul lent al calului și cu simplitatea ei, trezea în sufletele celor pe care îi întâlnea amintirea ospitalității de altădată. Întâlnirile de pe drum

Pe parcurs, Annie a cunoscut:

- oameni obișnuiți, care îi ofereau hrană, adăpost sau doar un zâmbet;

- dar și personalități ale vremii: pictorul Andrew Wyeth, comediantul Groucho Marx, realizatorul Art Linkletter.

I s-a propus să rămână în diverse locuri, să muncească, să primească o casă, chiar și să se mărite. Însă Annie refuza mereu politicos. Avea un singur țel: să ajungă la Ocean.

Victoria împotriva morții

Și într-un final, după doi ani de drum, Annie a văzut Pacificul. Nu doar că a învins boala și previziunile medicilor, dar a demonstrat că:

- nicio vârstă nu este prea înaintată pentru a visa;

- niciun drum nu este prea lung dacă este parcurs cu credință și speranță.

Moștenirea ei

Annie Wilkins a devenit un simbol al:

rezistenței în fața destinului;

libertății de a-ți alege viața;

umanității într-o lume care părea să o piardă.

Ea nu a călărit doar împotriva morții, ci și împotriva uitării. A reamintit Americii – și lumii întregi – că:

„Niciun vis nu este prea mare, niciun drum prea lung … dacă îl parcurgi cu credință.”


Text copiat.

Casa Floarea Vietii

$$$

 

Dacă un om te iubește cu adevărat, va veni la tine în orice chip: va sosi, va păși, va galopa, va zbura ori va înota. Chiar și târându-se, dacă nu va putea merge. Iar de nu va mai putea nici târî, atunci îl vei afla căzut în drumul către tine, asemenea acului unei busole. Așa cum a fost descoperit scriitorul Stevenson în pădure, fără cunoștință. Zăcuse două zile, vlăguit de puteri, dar a fost găsit și îngrijit. Și îndată ce a reușit să se ridice, șovăind, și-a reluat călătoria. Mergea către femeia iubită, Fanny Osbourne. Și, în cele din urmă, a ajuns la ea.


Fanny nu era nicidecum potrivită pentru Stevenson. Îl întrecea cu zece ani – lucru de neconceput în secolul al XIX-lea. Avea doi copii. Și, mai presus de toate, era măritată. Soțul risipitor îi frânsese inima cu cruzime. Divorțul, în acele vremuri, era aproape imposibil. Ușor ne putem închipui cum a primit familia tânărului scriitor această iubire: cu refuz hotărât. Nici Fanny nu voia să-i strice viitorul. Ea s-a întors în America, iar el, resemnat, a revenit în Scoția.


Dar Stevenson a iubit-o pe Fanny așa: pur și simplu a recunoscut-o. A știut că ea era aleasa lui încă din clipa când i-a zărit silueta, nedeslușită, în pragul unei uși – fără să-i vadă chipul! Și a iubit-o pe dată, iar ea i-a răspuns cu aceeași inimă. Iar dragostea n-a pierit. Căci, într-o zi, Fanny i-a scris o scrisoare din America. Se spune că i-a mărturisit despre o boală grea. Atunci, scriitorul firav, slab și tuberculos a cumpărat de îndată un bilet pe un vapor și a pornit spre celălalt continent. Călătoria era cumplită și nesfârșit de lungă. Dar a ajuns!


Numai că femeia iubită plecase într-un alt oraș. Nu putea nici să-i scrie, nici să-i telefoneze. Poate nici nu știa că el plutea pe mare spre ea. Stevenson a urcat într-un tren groaznic, al imigranților, și s-a dus să o caute acolo. Dar nu a găsit-o: ea plecase mai departe. Epuizat și bolnav, scriitorul a încălecat un cal și a pornit în galop către Fanny. A călărit două zile, apoi a căzut fără simțire. Când a fost readus la viață și ușor îngrijit, și-a reluat drumul, pe jos, către cea pe care o iubea. Și a ajuns! Așa arată iubirea adevărată.


Apoi, viața le-a zâmbit. Fanny s-a vindecat, soțul abuziv i-a dăruit, în sfârșit, divorțul, iar copiii ei l-au îndrăgit pe tatăl vitreg. Ba chiar l-au ajutat să scrie: fiul a contribuit la „Comoara din insulă”, iar fiica i-a copiat manuscrisul. Cartea le-a adus faimă și belșug. Și-au dus traiul în tihnă.


Înțelegeți, dacă un om iubește cu adevărat, își va găsi timp să vină la voi, dacă îl chemați ori măcar îi spuneți că sunteți în primejdie. Va veni pe apă, prin văzduh, în galop sau pe jos, șchiopătând. Iar dacă nu are timp ori nu găsește puterea – aceea nu este iubire. Este doar o umbră, un contur în prag, dar nu iubirea însăși. Și nu trebuie să vă amăgiți. Dacă ați fost în nevoie și în primejdie, iar omul nici măcar n-a încercat să urce într-o mașină ori într-un tren ca să ajungă la voi, nu e iubire. Și cel mai probabil nu veți fi împreună. Chiar dacă nu vă despart continente, ci doar câteva străzi…


©️ Anna Kirianova

$$$

 


$$$

 

Așa era cândva:


"Mamele noastre mergeau cu rufele la râu și transformau cea mai obositoare muncă în cea mai frumoasă întâlnire a săptămânii...


Marțea și joia, râul se umplea de râsete și de bătuturile femeilor pe plăcile de lemn. Nu era doar o corvoadă, era cel mai așteptat moment social al săptămânii, când toate femeile din sat se adunau la malul apei cu coșurile pline de rufe murdare.


"Măi, Floarea, ce faci cu cămașa asta?" râdea Maria, arătând spre un tricou plin de pete. "Bărbatul tău se bălăcește ca purcii prin curte!" Râsetele răsunau pe toată valea, amestecându-se cu sunetul apei și cu plescăitul rufelor pe pietrele netede.


Fiecare își avea locul ei la râu. Ileana lângă piatra mare că avea spatele rău, Ana mai în vale că avea mulți copii și îi trebuia spațiu, Veturia pe marginea râului dând sfaturi tuturor.


"Pentru petele de sânge pui sare și apă rece, dragă," îi explica bătrâna unei tinere. "Apa caldă face sângele să se închege." Și așa se transmitea înțelepciunea casnică care nu se învăța din cărți.


Doar cei care au trăit acele vremuri știu cu adevărat ce înseamnă comunitatea adevărată - nu cea virtuală, ci cea din muncă comună și povești împărtășite la malul râului.


Copiii alergau goi pe mal, făceau băltoace și se jucau cu broaștele. Fetițele învățau să recunoască petele, băieții construiau diguri de pietre. Săpunul era făcut acasă din unsoare și cenușă, mirosea aspru dar curăța mai bine ca orice.


Se vorbea despre cine se mărită, cine e însărcinată, care vecină și-a cumpărat vacă nouă. "Ai auzit de Maria lui Ion? S-a logodit cu băiatul de la moară!" Și iar râsetele umpleau văzduhul.


Rufele spălate se întindeau pe pietre să se usuce. Cămășile albe fluturau ca steaguri în vânt, iar culorile rochiilor făceau râul să arate ca un rug de primăvară.


La amiază, femeile își făceau pauză la umbra sălciilor. Scoteau pâine cu slănină din coșuri, iar povețele deveneau mai intime. Prieteniile se întăreau în acele momente de liniște.


Te-ai întrebat vreodată ce am pierdut când am câștigat confortul modern? Pentru că atunci când mașinile de spălat au apărut, nu s-a pierdut doar tradiția spălatului la râu - s-a pierdut cea mai importantă rețea socială a femeilor de la țară.


Astăzi spălăm singuri, în beciul casei. Dar nimeni nu ne mai spune cum să scoatem petele grele din viață, nimeni nu ne mai dă sfaturi despre copii, nimeni nu ne mai ascultă necazurile.


Râul acela știa toate secretele satului. Femeile se spălau pe ele și pe ai lor, dar și sufletele și-le curățau acolo, în râsetele și lacrimile împărtășite."

Preluare net 

Pagina:Viață de românaş

$$$

 IAHVE Yahweh este numele zeului statului din vechiul Regat al lui Israel și, mai târziu, din Regatul lui Iuda. Numele său este compus din p...