$$$

 Băiatul care săpa în tăcere mi-a umplut casa și viața goală, iar când m-a întrebat dacă poate să-mi spună "unchiule", am simțit cum mi se topește sufletul precum ceara.

Era o zi de august cu soare nemilos când am hotărât să nu mai amân instalarea conductei de apă. După seceta din vara trecută, când fântâna din curte aproape secase, mi-am dat seama că nu mai pot trăi doar cu speranța ploilor.

"Du-te la Gheorghe a lui Neacșu, că băiatul lui, Florin, e harnic și priceput", mi-a spus vecinul meu, Stancu, când i-am cerut sfatul. Nu-l cunoșteam decât din vedere - un flăcău înalt și uscățiv, care lucra pe unde apuca, cu o privire mereu ațintită în pământ, ca și cum ar căuta ceva pierdut demult.

L-am oprit într-o dimineață când trecea pe drumul principal.

"Florine, ai putea să mă ajuți să trag o țeavă de apă? Trebuie săpat un șanț de vreo patruzeci de metri..."

"Sigur, nea Toma. Când vă convine?"

"Mâine de dimineață, dacă poți."

A venit la șase fără un sfert, când roua încă strălucea pe iarba din curte. Purta o pereche de cizme vechi, o cămașă decolorată și o șapcă uzată trasă pe frunte. Cu o sapă și o cazma pe umăr, părea pregătit să înfrunte pământul tare ca piatra după săptămâni fără ploaie.

Am trasat împreună linia șanțului și ne-am apucat de treabă. Florin lucra fără să se grăbească, dar fără să se oprească nici măcar o clipă. Loviturile cazmalei aveau un ritm constant, aproape hipnotic.

"Câți ani ai, Florine?" l-am întrebat când am făcut prima pauză pentru apă.

"Douăzeci și șapte, nea Toma", mi-a răspuns, ștergându-și fruntea cu mâneca.

Vorbea puțin, doar când era întrebat, de parcă și-ar fi păstrat energia doar pentru muncă. Dar în ochii lui era ceva care m-a făcut curios - o umbră de înțelepciune care părea nepotrivită pentru vârsta lui.

La amiază, Maria, soția mea, ne-a chemat la masă. Am așezat o planșă mare sub prunul din curte, la umbră. A adus fasole scăzută cu costiță afumată, ardei copți, roșii din grădină și o carafă cu vin rece de anul trecut, din via noastră.

Florin mânca încet, aproape cu sfială, ținând lingura cu degetele lui aspre de muncitor. Când Maria i-a mai pus o porție, a ezitat.

"Mulțumesc, dar e prea mult."

"Mănâncă, băiatul meu", i-a spus Maria cu blândețea ei obișnuită. "Cine muncește, trebuie să și mănânce."

Ceva în felul în care i-a spus "băiatul meu" a deschis o poartă în sufletul lui Florin. A ridicat privirea din farfurie și, pentru prima dată, a zâmbit.

"Nu mai știu când am mâncat ultima oară o mâncare așa bună, de la bunică-mea încoace", a spus el încet.

Și apoi, ca și cum acel simplu compliment ar fi deschis o ecluză, a început să vorbească. Ne-a povestit că rămăsese orfan la șaisprezece ani, când tatăl lui, Gheorghe, a căzut dintr-un camion cu cherestea. La nici o lună după înmormântare, mama lui, doborâtă de supărare și de o boală de inimă neîngrijită, s-a stins și ea.

L-a crescut bunica, o femeie aspră dar dreaptă, care l-a învățat tot ce știa despre muncă, onestitate și supraviețuire. Dar plecarea ei, când el avea douăzeci și doi de ani, l-a lăsat complet singur pe lume.

"De atunci, mă descurc cum pot", a spus el simplu. "Muncesc cu ziua, iarna tai lemne la pădure, vara mai lucrează cu oamenii din sat. N-am apucat să termin liceul, dar am dat examenele pentru opt clase mai târziu."

Poate că doar cei crescuți la țară pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să fii singur într-un loc unde familia și vecinătatea sunt totul. Când toți au pe cineva, dar tu n-ai pe nimeni.

Ne-am întors la săpat după masă. Vedeam cum economisește fiecare mișcare, cum își drămuiește puterile pentru a rezista întreaga zi. Mâinile lui, bătătorite și brăzdate de cicatrici vechi, păreau să vorbească despre o viață întreagă de trudă, deși era abia la începutul vieții de adult.

Când am terminat de montat conductele și am început să acoperim șanțul, soarele cobora deja spre dealurile din zare. Florin era vizibil obosit, dar continua cu aceeași determinare tăcută.

"Cât îți datorez pentru munca de azi?" l-am întrebat când totul a fost gata.

"Cât considerați, nea Toma. Poate o sută cincizeci de lei?"

Am scos trei sute din buzunar și i-am întins.

"Poftim, ai muncit pe căldura asta toată ziua. Meriți mai mult."

S-a uitat la bani neîncrezător, apoi a încercat să-mi înapoieze jumătate.

"E prea mult, nea Toma. N-am cerut atât."

"Păstrează-i, Florine. Ai muncit cinstit pentru ei."

În timp ce stătea nehotărât, cu banii în mână, Maria a apărut cu o oală acoperită cu un prosop curat.

"Ți-am pus niște mâncare pentru diseară și pentru mâine dimineață", i-a spus ea. "E ciorbă de legume și niște cârnați cu cartofi."

A luat oala și a mulțumit încet, cu o voce care părea să ascundă ceva în ea. Poate surpriză, poate emoție.

Ne gândim vreodată oare la oamenii din jurul nostru care mănâncă singuri la fiecare masă? Care n-au pe nimeni să-i întrebe cum le-a fost ziua când se întorc acasă?

L-am privit cum se îndepărtează pe ulița prăfuită, cu cazmaul pe umăr și oala de mâncare în mână. Un băiat de douăzeci și șapte de ani care fusese forțat să devină bărbat mult prea devreme. Un băiat fără părinți, crescut de o bunică pe care o pierduse și ea. Un băiat care se trezea singur în fiecare dimineață, fără să aibă cui spune "bună dimineața".

De atunci, Florin a devenit nelipsit din gospodăria noastră. Mai întâi pentru mici treburi ocazionale - să repare gardul, să taie lemnele pentru iarnă, să curețe pomii din livadă. Apoi, tot mai des, pur și simplu ca să fie acolo, la masă cu noi duminica.

Maria a început să pună deoparte câte ceva din fiecare mâncare gătită - "Pentru Florin", spunea ea simplu, umplând câte un borcan sau o oală mică.

Noi nu am avut norocul să avem copii, deși ne-am dorit. A fost o durere pe care am purtat-o în tăcere ani de-a rândul, învățând să trăim cu ea. Acum, la aproape șaizeci de ani, când îl văd pe Florin trecând poarta noastră, simt că viața ne-a oferit, pe căi neașteptate, ceva ce credeam că am pierdut pentru totdeauna.

Un rar mare, l-am chemat la masă într-o duminică. A venit îmbrăcat cu o cămașă curată, cu părul proaspăt tuns și cu o sticlă de vin de țară în mână. A stat la masă cu noi, povestindu-ne despre cărțile pe care le citea (împrumutate de la biblioteca comunală), despre visul lui de a-și face o mică fermă într-o zi, despre câinele pe care și-l luase de la un cioban.

"De ce nu-ți termini studiile, Florine?" l-am întrebat. "Există cursuri serale la liceul din comună."

"Nu mai e pentru mine așa ceva, nea Toma. Am trecut de vârsta aia."

"Niciodată nu e prea târziu să înveți ceva nou."

Nu știu dacă l-am convins atunci, dar peste o lună mi-a arătat cu mândrie că s-a înscris la cursurile pentru adulți de la liceul din comună.

Satele noastre se golesc încet dar sigur. Tinerii pleacă spre orașe sau spre alte țări, iar cei care rămân sunt prinși în lupta zilnică pentru a face față vieții. În astfel de comunități, e ușor să devii invizibil - mai ales când ești un băiat fără familie, care muncește cu ziua și locuiește singur la marginea satului.

Dar uneori, e nevoie doar de puțină căldură sufletească și de o masă împărtășită pentru ca cineva să simtă din nou că aparține undeva. Și poate asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la Florin - că familia nu înseamnă neapărat aceleași gene, ci oameni care se sprijină reciproc când viața devine prea grea pentru a fi dusă singur.

Într-o seară de toamnă, când strângeam ultimele nuci din curte, Florin m-a ajutat să urc scara în copac. Când am coborât, m-a privit ezitant.

"Nea Toma, aș vrea să vă întreb ceva."

"Spune, băiatul meu."

"V-ar deranja dacă... dacă v-aș spune unchiule? Știu că nu sunteți unchiul meu adevărat, dar..."

N-a terminat propoziția. Nici nu era nevoie. L-am îmbrățișat, simțind cum umerii lui puternici tremură ușor.

"Ar fi o onoare pentru mine, Florine."

Acum, când Florin vine la noi, nu mai e doar "băiatul care ne ajută la treburi". E parte din familia noastră, un nepot pe care l-am găsit târziu în viață. Și cred că și pentru el, casa noastră a devenit acel loc pe care îl numim, simplu și profund, "acasă".

Uneori mă gândesc că poate conductele acelea de apă erau doar un pretext al destinului. Poate că în ziua aceea de august, însetată și toridă, nu am săpat doar pentru apă, ci pentru a găsi ceva mult mai prețios - un suflet care avea nevoie de noi la fel de mult cum aveam noi nevoie de el.

Câteodată, cele mai neașteptate întâlniri ne pot schimba viața. V-ați întrebat vreodată câți oameni trec prin existența noastră așteptând doar un gest mic de bunătate care să le transforme complet destinul?