$__

 Soțul meu m-a umilit ani la rând, mereu cu zâmbetul pe buze și „glume" în fața altora. Am tăcut, am îndurat. Dar într-o seară, ceva s-a rupt definitiv în mine. Și am decis că e rândul lui să fie mic, neajutorat și umilit.

Din nou acel miros – scorțișoară cu vanilie. Verific rețeta de tiramisu pentru a suta oară, deși o știu pe de rost. Mâinile îmi tremură în timp ce torn crema în pahare. "Te rog, de data asta să iasă perfect."

"Maria, ai adormit acolo?" vocea lui Costel răsună din sufragerie. "Oaspeții așteaptă desertul! Sper că nu ai dat-o în bară ca data trecută cu prăjitura aia arsă!"

Râsetele politicoase ale invitaților îmi ajung până în bucătărie. Cu gesturi controlate, așez ultimele detalii pe desert. Mă tem să greșesc. Încă îmi răsună în minte cuvintele lui de la ultima cină cu colegii de la bancă: "Ca de obicei, mâini stângace... măcar de-ar învăța să facă o mâncare ca lumea!"

Dar în seara asta, când râsul fals al celor din jur mi-a înțepat ultima fărâmă de demnitate, ceva s-a schimbat în mine. S-a trezit o voce pe care o credeam demult dispărută.

Intru în sufragerie cu desertul perfect aranjat pe tava de argint moștenită de la bunica. La masă stau Viorel și Elena de la banca unde lucrează Costel, plus Gheorghe cu soția lui, vecinii noștri de la etajul trei.

"În sfârșit!" exclama Costel teatral. "Să sperăm că nu e otravă ca ultima dată!"

Toți râd. Eu zâmbesc liniștită și încep să servesc.

"Costel, dragule," spun eu cu vocea cea mai dulce, "îmi aduci te rog sarea din bucătărie? Am uitat să o pun pe masă."

El se oprește din râs, ușor confuz. "Păi... unde e?"

"În bucătărie, iubire. Unde stă mereu."

"Da, dar... unde anume în bucătărie?"

Toți se uită acum către noi. Eu zâmbesc inocent: "Acolo unde a stat ultimii zece ani, dragule. Lângă aragaz."

El se ridică cu zgomot și dispare în bucătărie. Îl aud deschizând dulapuri la întâmplare.

"Gheorghe," mă întorc spre vecin în timp ce Costel caută, "tu știi unde ții sarea în bucătăria ta?"

"Sigur," râde Gheorghe. "E în dulăpior, lângă condimente."

"Costel," strig eu spre bucătărie, "în dulăpiorul cu condimente! Al doilea raft!"

Se întoarce cu sarea după cinci minute, roșu la față.

"Mulțumesc, iubire. Și acum te rog, îmi aduci și uleiul de măsline? Vreau să pic puțin pe salată."

"Unde... unde e uleiul?"

"Tot în bucătărie, dragule. În dulăpiorul de deasupra chiuvetei."

Din nou dispare. Din nou zgomote de căutare.

Elena se uită ciudat: "Maria, de obicei Costel nu te ajută în bucătărie?"

"Ba da," zâmbesc eu. "Doar că e foarte ocupat să mă critice pe mine. Nu prea are timp să vadă unde sunt lucrurile."

Doar cei care au fost umiliți ani de zile știu cum să construiască perfect o capcană din gesturi simple și zilnice.

Costel se întoarce cu uleiul greșit - cel pentru gătit, nu cel de măsline.

"Iubire, ăsta e pentru prăjit. Cel de măsline e în același dulăpior, sticla verde."

Pleacă din nou. Viorel începe să se simtă jenat: "Poate îl ajut eu..."

"Nu, nu," zâmbesc eu. "Costel se descurcă. El îmi spune mereu că sunt dezorganizată în bucătărie. Sigur știe mai bine ca mine unde sunt lucrurile."

Când se întoarce cu uleiul corect, continui: "Mulțumesc, dragule. Apropo, ai reparat ușa de la baie? De trei săptămâni îți spun că nu se închide bine."

Se încruntă: "N-am avut timp..."

"Ah, înțeleg. Și robinetul de la chiuvetă care picură? L-ai strâns?"

"Maria... acum?"

"Sigur, dragule. Doar că aseară îmi spuneai cât de neîndemânatică sunt cu reparațiile. Mă gândeam că poate tu, ca bărbatul casei, te pricepi mai bine."

Gheorghe intervine diplomatic: "Eu unul nu mă pricep deloc la reparații. Chem mereu un meșter."

"Exact!" mă înveselesc eu. "Costel, și tu chemi meșter când ai nevoie? Sau repari singur?"

Tăcere. Toți privesc în farfurii.

"Sau poate," continui eu cu aceeași voce melodioasă, "să îmi spui când ai spălat ultima dată vasele? Sau când ai schimbat cearșafurile? Sau când ai aspirat casa?"

"Maria..." șoptește el.

"Ah, sau când ai cumpărat ultima dată produse pentru casă? Detergenți, hârtie igienică, produse de curățenie? Te întreb pentru că mă critici mereu că nu știu să fac economie la cumpărături."

Elena pune tacâmul jos: "Costel, chiar nu știi unde e sarea în bucătăria ta?"

"Ba... ba știu..." bâlbâie el.

"Atunci de ce ai căutat-o cinci minute?" întreabă Viorel, curios.

Îl văd cum se scufundă în scaun. "Eu... eram... distrat..."

"Costel, dragule," zâmbesc eu, "îmi spui te rog cât costă o pâine? Sau cât e kilogramul de roșii? Sau cât plătim la curent lunar?"

Transpirația îi perlează pe frunte. Nu știe răspunsul la nicio întrebare.

"Sau poate să ne spui când ai făcut ultima dată curat în casă? Când ai gătit? Când ai călcat? Când ai spălat haine?"

Liniștea de la masă devine asurzitoare.

"Pentru că vezi, dragule, de fiecare dată când avem oaspeți, tu mă faci de râs că nu știu să fac treburile casei cum trebuie. Dar acum toți pot vedea că tu nu știi măcar unde sunt lucrurile din propria ta bucătărie."

În clipa aceea, am văzut cum se schimbă percepția tuturor. Costel nu mai era bărbatul care avea dreptate să critice, ci un om care trăia ca un oaspete în propria casă.

"Eu... eu muncesc mult..." încearcă el să se justifice.

"Și eu nu muncesc?" întreb eu liniștit. "Eu muncesc opt ore la birou, apoi vin acasă și muncesc încă patru ore - gătesc, curăț, spăl, calc. Tu vii acasă și te așezi în fotoliu să mă critici că mâncarea nu e destul de bună."

Elena se uită la soțul ei: "Viorele, tu măcar știi unde ținem sarea?"

Seara se termină repede după asta. Oaspeții pleacă cu priviri pe care nu le voi uita niciodată - de respect față de mine și de dezaprobare față de Costel.

Când rămânem singuri, el stă tăcut în bucătărie în timp ce eu spăl vasele.

"Nu mai vreau să aud niciodată o glumă despre munca mea în casă," spun eu liniștit, fără să mă întorc. "Nu mai vreau să fiu făcută de râs în fața oamenilor. Și dacă crezi că nu fac ceva bine, înveți tu să o faci și apoi vorbim."

Nu răspunde. Doar pleacă în dormitor.

A doua zi îl găsesc deschizând toate dulapurile din bucătărie, învățând unde e fiecare lucru. În săptămâna următoare mă întreabă cum să repare robinetul. Luna viitoare învață să spele vase fără să i se ceară.

Uneori, ca să câștigi respectul, trebuie să arăți cu tact și eleganță că împăratul e gol. Și că toți pot să vadă asta, dacă cineva îi pune întrebările potrivite despre propriul lui regat.