$$$

 Toți colegii îmi ziceau că miros a vacă, dar ei nu știau că doar așa aveam ce să mănânc acasă.

Clopotul sună, marcând sfârșitul ultimei ore. Copiii se înghesuie spre ieșire, grăbiți să ajungă acasă la prânzul cald și la joacă. Eu rămân ultimul în clasă, așteptând să plece toți. Am învățat că e mai bine așa. Mai puține împingeri, mai puține glume, mai puțini ochi care mă privesc cu dispreț când îmi iau rucsacul vechi, peticit de mama pentru al treilea an la rând.

Pășesc încet pe holul școlii din Vălenii de Munte, o școală cu pereți scorojiți și miros de cretă. Cinci kilometri mă despart de casă, cinci kilometri pe care îi fac în fiecare zi, pe orice vreme. Dar azi, ca în fiecare zi, nu mă duc direct acasă. Mă așteaptă Joiana, singura noastră vacă, legată la marginea pădurii, pe bucata de izlaz comunal care ne-a mai rămas.

"Hei, Bălegaru'! Fugi la prietena ta? Aveți întâlnire romantică?" Râsetele lui Marian și ale găștii lui mă urmăresc până la poarta școlii. Nu mă întorc. Nu răspund. Am învățat că orice reacție doar le hrănește plăcerea de a mă chinui.

Pantofii mei, prea mari (erau ai fratelui mai mare, plecat la muncă în Spania), ridică praful de pe drumul comunal. E octombrie, iar soarele încă arde puternic. Uniforma șifonată mă strânge la subsuori, șapca primită de la tata e trasă bine pe ochi să nu mă ardă soarele. În rucsac, caietele stau înghesuite lângă o bucată de pâine cu untură și o sticlă de plastic în care mama mi-a pus apă cu sirop de soc.

Când ajung la marginea pădurii, Joiana mă întâmpină cu un muget prelung. Parcă îmi spune "Te-ai întors, în sfârșit". O mângâi pe botul umed și-i șoptesc ca unui prieten: "Iartă-mă că te-am lăsat singură atâta timp".

Desfac cartea de matematică pe un buștean și încerc să rezolv temele pentru a doua zi în timp ce Joiana paște liniștită. Din când în când, ridic ochii și verific să nu se fi apropiat prea mult de porumbul vecinului. Am pățit-o o dată, iar amenda a însemnat că am rămas fără carne trei luni.

Doar cei care au crescut la țară cu responsabilități pot înțelege cu adevărat cum e să ai 12 ani, dar să porți pe umeri grija subzistenței familiei. Uneori mă întreb dacă vreunul dintre colegii mei știe cât costă o găleată de lapte sau câte ore trebuie să stai pe câmp ca să ai o vacă sănătoasă.

Suntem doar eu, mama și bunicul acasă. Tata a plecat când aveam șase ani, iar fratele meu a fugit la 16 ani să muncească în construcții în Spania. Trimite bani de două ori pe an - de Paște și de Crăciun. Prea puțin, dar mai bine decât nimic.

Joiana e comoara noastră. Din laptele ei, mama face caș și unt pe care le vinde sâmbăta în piață. Din banii ăștia plătim curentul, medicamentele bunicului și rechizitele mele. Când am zile libere, merg cu ea mai adânc în pădure, unde iarba e mai grasă și mai verde. Învăț pentru școală rezemat de câte un copac, în timp ce ea paște liniștită.

"Nu înțeleg de ce mai mergi la școală," mi-a spus bunicul într-o seară. "Mai bine ai sta acasă să ajuți la treabă."

"Lasă copilul să învețe," i-a răspuns mama, turnându-i un pahar de țuică din cea făcută de el. "Vrei să ajungă ca noi? Școala e singura lui șansă."

Dar la școală, nimeni nu înțelege. Pentru ei, mirosul de balegă care îmi impregnează hainele, oricât le-ar spăla mama, e motiv de râs. Pentru mine, e mirosul supraviețuirii.

"Au inventat ceva ce se numește apă și săpun, știai?" m-a întrebat într-o zi Alina, fata primarului, în timp ce întreaga clasă râdea. "Sau poate la voi în bordei nu există așa ceva."

Nu locuim într-un bordei. Avem o casă mică de chirpici cu două camere, una pentru bunicul și una pentru mine și mama. Avem și apă, dar trebuie să o aducem de la fântâna din capătul uliței cu găleata. Iar săpunul e un lux pe care ni-l permitem doar înainte de sărbători.

Copiii de la oraș nu vor înțelege niciodată cum e să te trezești la cinci dimineața ca să mulgi vaca înainte de școală. Cum e să-ți faci temele la lumina lămpii cu petrol pentru că s-a luat curentul iar. Cum e să știi că dacă Joiana se îmbolnăvește, familia ta nu va mai avea ce mânca.

Când ploile toamnei transformă izlazul într-o mlaștină, trebuie să găsesc alte locuri unde să o pasc. Uneori, intru pe ascuns pe terenurile părăsite de la marginea satului. Alteori, o duc pe dealul bisericii, unde iarba e aspră dar abundentă. În zilele cele mai grele, când frigul mușcă și ploaia ne udă până la piele, îmi doresc să fiu ca ceilalți copii - să merg direct acasă, să am o cameră a mea, să nu mă doară spatele de la căratul găleților cu apă.

"De ce miroși așa?" m-a întrebat într-o zi profesoara de română, strâmbând din nas când i-am dus caietul la catedră. N-am răspuns. Ce puteam să-i spun? Că miros a sărăcie? A supraviețuire? A responsabilitate?

Singurul care nu se strâmbă la mirosul meu e Ion, băiatul ciobanului. Stă în ultima bancă, ca și mine, și poartă aceleași haine prea multe zile la rând. Uneori ne facem temele împreună pe câmp, el cu oile, eu cu Joiana. Ne înțelegem fără prea multe cuvinte. Știm amândoi ce înseamnă să fii diferit, să porți mirosul muncii cu tine ca pe un stigmat.

Nu ne mai facem iluzii că viața la țară poate să fie ușoară în zilele noastre. Când bunicii noștri erau tineri, a fi gospodar era o mândrie. Acum, e aproape o rușine.

"Văcarii și ciobanii vor dispărea în curând," a spus într-o zi profesorul de istorie. "E trist că meseriile tradiționale se pierd."

Nu i-am spus că pentru mine nu e o meserie. E singura cale de supraviețuire.

În serile de iarnă, când Joiana e închisă în grajdul mic din spatele casei, și eu stau la masa din bucătărie încercând să rezolv probleme de matematică la lumina slabă a becului, mă gândesc la ce va fi. Dacă voi reuși vreodată să scap de mirosul de vacă, de râsetele colegilor, de viața asta care pare să mă tragă în jos ca o mlaștină.

Oare înțeleg ei că același miros care îi face să râdă e cel care pune laptele în cana mea dimineața? Că mâinile mele miros a balegă pentru că trebuie să curăț grajdul în fiecare zi, altfel Joiana s-ar îmbolnăvi? Că hainele mele poartă mirosul pământului pentru că nu ne permitem mai mult de două rânduri de schimb?

Probabil că nu. Și poate că e mai bine așa. Mai bine să râdă de mine decât să le fie milă. Mila e mai greu de suportat decât batjocura.

Astăzi, când am ajuns acasă, după ce am dus Joiana înapoi în grajd și i-am dat fân proaspăt, mama mi-a pus în față o cană de lapte cald și o felie de pâine cu unt făcut de ea.

"Cum a fost la școală?" m-a întrebat, ca în fiecare zi.

"Bine," am răspuns, ca în fiecare zi.

Nu-i spun niciodată de râsetele lor, de poreclele pe care mi le dau, de felul în care se feresc să stea lângă mine. Ar suferi prea mult, iar ea suferă deja destul.

În timp ce beam laptele, am privit-o pe Joiana prin fereastra mică a bucătăriei. Stătea liniștită în curtea din spate, rumegând mulțumită. Poate că pentru ceilalți sunt doar "băiatul care miroase a vacă", dar eu știu adevărul: fără acel miros, farfuria mea ar fi goală în fiecare seară.

Te întrebi vreodată câți copii din România merg la școală purtând cu ei mirosul muncii grele, al responsabilității, al sacrificiului? Câți ascund sub zâmbete forțate greutăți pe care alții nu le vor cunoaște niciodată?