$$$

 Tot timpul eu am crezut că tata nu are suflet decât pentru animale și gospodăria lui, dar abia acum am realizat că am greșit să îl judec așa...

Cu o săptămână înainte de banchet, stăteam pe prispa casei cu o foaie în mână. Mai aveam de plătit 800 de lei până vineri și nu știam de unde să-i scot.

L-am văzut pe tata venind dinspre grajduri, cu pași grei.

"Ce stai așa posomorât?" m-a întrebat, oprindu-se lângă mine.

"Nimic," am răspuns, băgând hârtia în buzunar.

"Dă-mi să văd hârtia aia."

I-am întins-o fără să zic nimic. A citit-o, apoi m-a privit.

"Banchetul ăsta... vrei să mergi?"

"Da, tată, toți colegii merg."

"Și eu trebuie să vin?"

"Nu, tată, nu trebuie să vii. E doar pentru absolvenți."

A dat din cap, parcă ușurat.

"Bine. Și îți mai trebuie 800 de lei?"

"Da, dar lasă... poate renunț."

A împăturit hârtia și mi-a dat-o înapoi.

"Vedem noi. Du-te și ajut-o pe mă-ta la bucătărie."

În zilele următoare, n-am mai discutat despre banchet. Tata pleca dimineața la oi și se întorcea seara, tăcut ca întotdeauna. De câte ori încercam să-i spun că nu-i nimic dacă nu pot merge, îmi făcea semn să tac.

Joi seara, Maria a venit la noi. Ne plimbam prin livadă când mi-a spus:

"Tată-tu chiar ține la tine, știi? Nu mulți ar face ce-a făcut el."

"Despre ce vorbești?"

"Nu știi? A vândut trei din oile lui ca să-ți plătească restul pentru banchet. L-a văzut tata ieri la târg."

Am simțit cum mi se oprește respirația. Oile tatălui meu erau comoara lui - le știa pe nume, le vorbea ca unor copii. De câte ori nu refuzase să vândă vreuna?

"Tata l-a întrebat de ce vinde tocmai acum, când prețurile-s mici. Știi ce i-a răspuns? Că are băiatul banchet și trebuie să plătească 800 de lei, ca să poți participa și tu ca toți ceilalți."

Cei care n-au crescut la țară n-au cum să înțeleagă ce înseamnă pentru un cioban să se despartă de oile lui. Fiecare dintre ele e ca un membru al familiei.

Maria a plecat, iar eu am rămas în livadă, privind spre șopronul unde tata își repara uneltele. Îl vedeam prin ușa deschisă, aplecat peste niște hamuri vechi.

Am intrat și am stat în prag, neștiind cum să încep.

"Ai nevoie de ceva?" m-a întrebat fără să se întoarcă.

"De ce le-ai vândut, tată?"

S-a oprit o clipă din lucru, apoi a continuat, de parcă n-ar fi auzit.

"Știu că ai vândut trei oi ca să-mi plătești banchetul. De ce ai făcut asta?"

"Și ce voiai să fac? Să-i las pe toți să râdă de tine că n-ai bani de-o petrecere?"

"Dar știu cât ții la oile tale. Erau cele mai bune din turmă."

A ridicat din umeri.

"Oile mai fată, cresc altele. Școala ta se termină o dată."

În satul nostru, oamenii nu-și arată dragostea prin cuvinte frumoase. O arată prin sacrificiu, prin a da din puținul lor pentru ca ai lor să aibă mai mult. Câți copii realizează cu adevărat sacrificiile părinților lor?

"Puteai să-mi spui," am zis, apropiindu-mă. "Te-aș fi înțeles."

"Ce să-ți spun? Că n-am bani să-ți plătesc un amărât de banchet? Că trebuie să vând din oi ca să pot să-mi țin fiul la școală?"

Tata n-a ridicat niciodată vocea la mine, dar acum tremura ușor.

"M-am săturat să fac pe săracul în fața ta. Toată viața am muncit ca tu să nu ajungi un cioban ca mine. Să ai carte, să fii domn."

Pentru prima dată în viața mea, l-am văzut pe tata vulnerabil. L-am îmbrățișat stângaci. Trupul lui a rămas nemișcat, apoi m-a strâns scurt.

"Hai, du-te la culcare. Mâine ai treabă."

Săptămâna următoare am fost la banchet, îmbrăcat în costumul cumpărat cu banii din vânzarea oilor. Dar nu m-am simțit nici o clipă mândru. Mă gândeam mereu la sacrificiul tatălui meu.

Astăzi, când privesc în urmă, înțeleg cât de greșit judecăm noi, copiii, sufletul părinților noștri. Vedem doar suprafața - tăcerea lor, asprimea lor. Dar nu vedem sacrificiile zilnice, renunțările constante pentru ca noi să putem visa mai departe.

Înainte, credeam că a fi un bărbat înseamnă să fii puternic, să nu-ți arăți slăbiciunile. Acum știu că adevărata putere stă în capacitatea de a renunța la ce ții mai mult pentru cei pe care îi iubești, fără să aștepți recunoștință.

Tinerii de azi fug de sat ca de foc, căutând viața ușoară a orașului, uitând prea des prețul plătit de părinții lor. Câte animale a vândut un tată pentru taxa de școlarizare a fiului său? Câte nopți a cusut o mamă haine la comandă ca fiica ei să poată merge la facultate?

Tata nu mai are oi acum. Bătrânețea l-a forțat să renunțe la ele. Dar în biroul meu din București, pe peretele din spatele biroului, am pus o fotografie alb-negru cu el și turma lui. E felul meu de a-mi aminti că tot ce sunt, a început cu sacrificiul unui om care a iubit mai mult decât a putut vreodată să exprime în cuvinte.