$$$

 Povestitorul Charles Perrault și-a crescut singur cei patru copii. Soția îi murise, iar el nu s-a mai recăsătorit niciodată. Cunoștea prea bine basmele despre mame vitrege nemiloase... Desigur, avea o bonă și o bucătăreasă – Charles Perrault era profesor, își câștiga traiul cu cinste și nu trăia în sărăcie. Și-a iubit nespus soția, pe care o numea cu tandrețe „prințesa mea fermecată”.

Îl vedem seara așezat lângă șemineu, în timp ce copiii se joacă pe covor, iar el brodează cu răbdare. Îi plăcea să brodeze – pe atunci, mulți împărtășeau această pasiune, chiar și regele însuși era încântat de arta broderiei.

După ce lucra cu acul și ața, Charles Perrault se apuca să elaboreze un nou proiect de lege. Nu unul straniu, ca multe dintre cele de astăzi, ci unul firesc și drept. De pildă, despre faptul că nu trebuie arși de vii oamenii. Durerea sfârșitului pe rug era cumplită, iar frumusețea lumii nu se poate clădi pe asemenea cruzimi. În plus, „vrăjitoare” erau numite adesea nu femei cu puteri ascunse, ci mai degrabă femei frumoase, cu un caracter puternic, sau bătrâne neajutorate, rătăcite în propria lor minte.

Vrăjitoare, desigur, există. Asta e de necontestat. Dar nici pe ele nu se cuvine să le chinui și să le ucizi. Altfel, în ce fel mai sunt oamenii buni superiori celor pe care îi condamnă?

Și totodată, Charles Perrault scria basme. A scris despre Scufița Roșie, despre Frumoasa Adormită, despre Motanul Încălțat, despre Cenușăreasa... Iar aceste povești au cucerit inimile oamenilor atât de mult, încât tirajele se epuizau unul după altul, într-un singur an.

Dar în schimb, Perrault a pierdut totul: locul la curte, bunăvoința regelui și prestigiul său academic. Poveștile încântau poporul, însă cum ar fi putut un profesor respectat, un savant, să coboare până la a scrie basme?

„Basmele, dați-le nouă! Iar profesorul – să plece! Să nu mai născocească asemenea năzbâtii rușinoase despre vrăjitoare, nici în povești, nici în legi...”

Așa se face că autorul acelor minunate povești și-a sfârșit viața în tristețe și sărăcie. Proiectele de lege ar fi putut fi uitate și iertate. Dar basmele – niciodată. Și totuși, oamenii plângeau sau râdeau citindu-le, asemenea copiilor.

Charles Perrault scria basme adevărate, inspirate din viață. În Scufița Roșie, de pildă, sfârșitul era cu totul altul. Lupul a devorat și bunica, și nepoata. Și atât.

Însă un traducător a adăugat o continuare: povestea cu tăietorii de lemne care salvează bunica și pe Scufița Roșie. Și așa am ajuns noi să cunoaștem povestea din copilărie. Binele, cu securea în mână, a învins răul. Și așa trebuie să fie.

Și povestea tristă a vieții lui Charles Perrault merită să fie completată: basmele lui s-au răspândit pe tot globul și au adus mult bine oamenilor. Și el însuși a sădit mult bine în lume. Iar istoria sa personală continuă acum mai senin, într-un loc luminos. Într-un tărâm de poveste, unde nimeni nu e ars pe rug, unde nu există chin, nici amărăciune, nici jale. Acolo unde toți cei dragi sunt iarăși împreună. Acolo unde povestea nu se sfârșește niciodată...

Autor: Anna Kiryanova