$$$

 Profesoarele îmi spuneau că voi rămâne repetent și nu se va alege nimic din capul meu și mă umileau mereu în fața clasei, dar acum îmi cer sfaturi și reduceri pentru construirea caselor.

Mă numesc Andrei și în clasa a opta aveam cele mai proaste note din școală. Doamna Ionescu, diriginta, mă chema des la catedră să mă umilească în fața clasei. "Băiete, tu crezi că o să ajungi ceva în viața asta cu notele astea? Măcar să repeți clasa să-ți intri ceva în cap!"

În spatele clasei, la ultimele bănci, îmi petreceam orele desenând. Nu ascultam lecțiile - desenam case. Case mici, case mari, vile cu etaje, toate cu detalii precise. În marginea caietului de matematică aveam planuri complete cu camere, băi, bucătării. Profesorii credeau că nu sunt atent, dar eu eram atent la ceva mult mai important pentru mine.

Acasă, în Popești-Leordeni, tata lucra în construcții ca muncitor. Venea seara rupt de oboseală, cu mâinile pline de var și ciment. "Măcar tu să înveți carte, băiete, să nu ajungi ca mine să car cărămizi," îmi spunea.

Dar eu nu vedeam în munca lui ceva rușinos. Vădeam cum se nasc casele, cum din nimic ia formă ceva frumos. Sâmbetele mergeam cu el pe șantiere și îl ajutam. Îmi explica cum se pun fundațiile, de ce se folosesc anumite materiale, cum se calculează rezistența.

Doar cei care au fost considerați eșecuri în sistemul de educație pot înțelege cu adevărat că inteligența nu se măsoară doar în note la română și matematică.

În clasa a noua am rămas repetent, exact cum preziseseră profesoarele. "Uite, Popescu, ți-am spus eu!" râdea doamna Ionescu. "Acum poate îți intră ceva în cap!"

Dar în acel an "pierdut" am descoperit ceva. Un profesor nou de desen tehnic, domnul Radu, a văzut schițele mele. "Băiete, tu ai talent pentru arhitectură. De ce nu te concentrezi pe asta în loc să te chinui cu literatura?"

Mi-a dat cărți despre construcții, m-a învățat să folosesc rigla și compasul, mi-a explicat principiile de rezistență a materialelor. Pentru prima dată în viață, școala avea sens pentru mine.

Am terminat liceul cu note medii, dar cu un portofoliu plin de proiecte. Am intrat la Politehnică cu greu, la taxă, cu banii pe care tata îi strânsese din căratul cărămizilor. Colegii mei veneau din familii de ingineri, aveau calculatoare performante și softuri scumpe. Eu desenam încă manual și învățam noaptea.

După facultate, timp de cinci ani am lucrat pe șantiere - nu ca muncitor, ci ca inginer stagiar. Învățam de la măiestri mai mult decât învățasem la școală. Cum să îndoi fierul-betonul, cum să citești solul, cum să faci ca o casă să reziste un secol.

Oare câți copii etichetați drept "prostuți" de sistem ar putea deveni geniali într-un domeniu care le place cu adevărat?

La douăzeci și opt de ani am înființat "Popescu Construct SRL" cu economiile mele și un credit de la bancă. Primul proiect - o vilă pentru un client care îmi dăduse încrederea să lucrez independent.

Azi, la treizeci și cinci de ani, firma mea construiește case de lux în nordul Bucureștiului. Am douăzeci de angajați și proiecte în valoare de milioane de euro. Dar cel mai frumos moment a fost când am construit casa pentru părinții mei - o vilă cu piscină în locul bărăcii din Popești.

"Nu pot să cred că băiatul nostru repetent face case pentru bogați," plângea mama la inaugurare.

Săptămâna trecută am mers la vechea mea școală să vorbesc elevilor despre carieră. Doamna Ionescu, acum la pensie, m-a privit uimită. "Tu ești Popescu cel repetent? Nu-mi vine să cred!"

"Da, doamnă profesoară. Sunt repetentul care a învățat că succesul nu se măsoară în note, ci în capacitatea de a-ți transforma pasiunea în meserie."

În fiecare casă pe care o construiesc pun ceva din copilul care desena în marginea caietelor. Și de fiecare dată când văd planurile prind viață, îmi amintesc că cel mai important lucru pe care l-am învățat nu a fost la școală - ci că nu trebuie să lași pe nimeni să-ți distrugă visurile.