$$_

 Nimeni nu a crezut că o fată de etnie roma din satul din Gorj poate deveni profesoară de sport, nici măcar când am câștigat prima competiție de alergare din liceu - dar eu alergam în fiecare dimineață de la cinci, când nimeni nu mă vedea să râdă de mine...

Mă cheamă Ioana și am crescut în partea de jos a satului, acolo unde casele sunt mai mici și unde copiii învață să se lupte pentru orice înainte să învețe să citească. Mama spăla rufe la alți oameni, tata lucra cu ziua la construcții când găsea, iar eu eram "fata aia care aleargă" pentru toată lumea.

În fiecare dimineață, ceasul meu improvizat din telefon suna la patru și jumătate. Mă îmbrăcam în întuneric cu singura pereche de adidași pe care o aveam - cumpărați din piață de mama cu banii pe care îi strânsese lună de lună. Ieșeam din casă pe furiș, să nu trezesc pe nimeni, și începeam să alerg pe drumul de țară care ieșea din sat.

La cinci dimineața, satul dormea. Doar câinii mai lătrau din când în când, și eu alergam pe asfaltul crăpat, respirând aerul rece și curat, simțind cum picioarele mele găsesc un ritm pe care îl știau deja pe dinafară. Era singurul moment din zi când eram liberă - fără priviri judecătoare, fără comentarii, fără să mă simt diferită.

La liceu, colegii râdeau. "Unde crezi că ajungi tu, Ioana? La Olimpiadă?" își băteau joc ei. Profesoara de sport, doamna Marin, era singura care mă încuraja. "Ai talent, fată. Dar talentul fără muncă nu înseamnă nimic." Și eu munceam. Dumnezeu știe cât munceam.

Când am câștigat prima competiție județeană la alergarea de lung, în clasa a zecea, toată lumea s-a uitat la mine ca la o minune. Dar eu știam că nu era minune - erau sute de dimineți de la cinci, erau kilometri alergați în frig și în ploaie, era sudoarea pe care o ștergeam cu tricoul rupt.

Doar cei care s-au luptat cu prejudecățile din prima zi de școală știu cât de mult contează să ai măcar o persoană care să creadă în tine. Doamna Marin a fost aceea pentru mine.

La facultate a fost și mai rău. "Probabil a intrat pe cote," șopteau colegii. "O să vadă cât de greu e să înveți cu adevărat." Dar eu deja știam ce înseamnă să fii respinsă, să fii judecată înainte să te cunoască cineva. Și știam și că singura modalitate de a le demonstra că greșesc era să fiu de două ori mai bună ca ei.

Mă trezeam la patru și jumătate și la facultate. Alergam o oră, apoi mă duceam la bibliotecă când se deschidea, la șapte. Studiam anatomie, psihologia sportului, metodica predării. Colegii mei se trezeau la nouă și se plângeau că e greu.

În anul trei, când am devenit prima din promoție la examenele de la educație fizică și sport, râsul lor s-a transformat în tăcere. Când am avut cea mai bună prezentare la licența despre "Rolul sportului în integrarea socială", unii au început să-mi vorbească pentru prima dată în trei ani.

"Cum faci, Ioana? De unde ai atâta energie?" mă întrebau acum, ca și cum până atunci nu existasem pentru ei.

Le zâmbeam politicos, dar nu le spuneam adevărul. Că energia venea din toate diminețile când alergam singură pe drumul din sat, din toate momentele când îmi dorisem să renunț dar nu am făcut-o, din vocea mamei care îmi spunea seara: "Învață, fată, că școala e singura cale să nu ajungi ca mine să speli haine la alții toată viața."

Nu toți înțeleg că uneori cea mai mare motivație vine din dorința de a demonstra că greșesc cu privire la tine. Fiecare kilometru alergat la cinci dimineața era o dovadă că sunt mai mult decât prejudecățile lor.

Acum, la douăzeci și cinci de ani, sunt profesoară de sport la liceul din județul vecin. În fiecare dimineață, mă trezesc la cinci și alerg. Nu pentru că mai am ceva de demonstrat, ci pentru că în acele momente pe drumul pustiu îmi amintesc de unde am plecat și cât de departe am ajuns.

Ieri, o elevă de-a mea, o fată timidă dintr-o familie cu probleme financiare, mi-a spus că vrea să renunțe la sport pentru că "nu e pentru oameni ca ea." Am privit-o în ochi și i-am povestit despre diminețile mele de la cinci, despre colegii care râdeau, despre toate momentele când am vrut să renunț.

"Profesoară," m-a întrebat ea, "dar cum știați că veți reuși?"

"Nu știam," i-am răspuns sincer. "Dar știam că dacă nu încerc, cu siguranță nu voi reuși. Iar când cineva îți spune că nu poți, tu ai două opțiuni: să-i crezi sau să-i demonstrezi că greșește."

Săptămâna viitoare, ea va începe să se antreneze cu mine dimineața. La cinci și jumătate, pentru că e mică și trebuie să doarmă puțin mai mult. Îi voi arăta drumul pe care l-am alergat eu, îi voi povesti despre fiecare kilometru care m-a adus aici, și poate va înțelege că adevărata victorie nu e să ajungi primul, ci să nu te oprești din alergat chiar și când toată lumea se uită la tine și spune că nu ai șanse.

Pentru că am învățat că cel mai frumos moment din viață nu e când îți demonstrezi altora că greșesc cu privire la tine. E când îți demonstrezi ție însăți că ești capabilă de mai mult decât ai crezut vreodată. Și asta se întâmplă, cel mai adesea, în diminețile când ești singură cu visurile tale și cu drumul care se întinde în față, așteptând să-l parcurgi pas cu pas.