$$$

 Plec de lângă bărbatul cu care am stat patru ani pentru că nu mai suport ce a devenit și tot eu sunt aia proastă în fața mamei mele, care îmi repetă în fiecare zi că o femeie bună nu își părăsește bărbatul, indiferent de ce face el.

Geanta e făcută de ieri seară, ascunsă în podul casei. Doar două haine, actele și puținii bani pe care i-am strâns din ce câștig la magazinul din centrul comunei. În patru ani, Mădălin a cheltuit tot ce făceam eu într-o săptămână la aparatele din barul lui Nicu. Trei-patru zile lucram eu, iar el în două ore își bea și își juca totul.

"De ce nu-l oprești?" mă întreba mama când îi povesteam prin lacrimi cum rămâneam fără bani de mâncare.

"Cum să-l opresc, mamă? E bărbat în toată firea."

"Atunci taci și rabdă. Așa e căsătoria."

Dar mama nu știa ce înseamnă să-ți numeri fiecare leu ca să ai cu ce cumpăra pâine. Nu știa ce înseamnă să te rogi să nu se strice nimic în casă pentru că nu ai bani de reparații. Nu știa cum e să dormi lângă un bărbat care miroase a țigară și bere și care îți spune că ești o femeie rea pentru că nu îi dai ultimii cincizeci de lei din portofel.

Azi-dimineață, când Mădălin a plecat la barul din sat cu ultimii bani pe care îi aveam pentru facturi, am luat geanta și am plecat. Fără scandal, fără explicații. Am plecat.

"Unde te duci?" m-a întrebat mama când m-a văzut trecând pe la ea cu geanta în mână.

"La Dej. Îmi găsesc de lucru."

"Și-l lași pe Mădălin? Ce o să zică lumea?"

Doar femeile care au trăit cu un bărbat care își joacă salariile la aparate știu cât de greu e să pleci, și cât de greu e să explici de ce pleci.

"Mama, în patru ani nu am cumpărat o haină nouă. Port hainele pe care le aveam când m-am măritat. Pantofii mi s-au rupt și îi cos cu ață. Mădălin și-a cumpărat adidași noi luna trecută cu banii pe care trebuia să plătim curentul."

"Bărbații au nevoile lor," a răspuns mama. "Tu ești soția lui. Datoria ta e să-l înțelegi și să-l susții."

Mi-am amintit de tatăl meu, care nu a băut în viața lui o picătură de alcool și care își dădea întregul salariu în mâinile mamei. Mădălin nu seamănă deloc cu el. Mădălin seamănă cu bărbații care stau la colț și vorbesc despre fotbal în timp ce nevestele lor fac coadă la alimentară cu ultimii bani.

La gară, în timp ce așteptam trenul spre Dej, am primit primul telefon de la mama.

"Mădălin te caută. E supărat. Spune că nu înțelege de ce ai plecat."

"Nu înțelege? Mama, ieri mi-a luat banii de medicamente și și-i-a jucat la aparate. Sunt diabetică și nu am cu ce să-mi cumpăr insulina."

"Poate că s-a gândit că îi dublează și îți cumpără medicamentele și îți ia și ceva frumos."

Am închis telefonul. Pentru prima dată în patru ani, mi-am dat seama că mama nu mă va înțelege niciodată. Ea a crescut într-o generație în care femeile se căsătoreau o dată în viață și acceptau orice, pentru că "așa e tradiția".

În tren, privind pe fereastră la satele care treceau, m-am gândit la toate femeile din satul meu care acceptă să trăiască cu bărbați care își cheltuie salariile pe băutură și jocuri. La toate femeile care muncesc de dimineața până seara și apoi vin acasă să găsească bărbați beți care le cer bani pentru încă o tură la bar.

Poate că sunt eu cea proastă, cum spune mama. Poate că ar fi trebuit să rămân și să accept că așa e viața de femeie la sat. Dar când am ajuns la Dej și am văzut cum pot să trăiesc - cu respect pentru mine însămi, cu demnitate, fără să mă tem că rămân fără bani - mi-am dat seama că nu toate femeile trebuie să accepte orice.

Acum, după trei luni la Dej, lucrez la o fabrică de confecții. Nu e ușor, dar banii pe care îi câștig sunt ai mei. Nu îi cheltuiește nimeni la aparate. Pot să-mi cumpăr medicamentele de care am nevoie și chiar să-mi iau câteodată o înghețată fără să-mi fac griji că rămân fără bani de pâine.

Mădălin mai sună din când în când. Îmi promite că se lasă de jocuri, că se schimbă, că nu mai bea. Mama mă sună și îmi spune că oamenii din sat vorbesc despre mine, că nu e frumos să lași un bărbat singur în casă.

Dar pentru prima dată în viața mea de adult, dorm liniștită. Nu mă trezesc cu frica că am rămas fără bani. Nu număr leii în portofel de trei ori înainte să cumpăr ceva de mâncare. Nu mă cert cu nimeni pentru că am refuzat să dau ultimii cincizeci de lei pe "o mână de cărți".

Voi ce ați face în locul meu? Ați pleca de lângă un bărbat care vă joacă toți banii la aparate sau ați rămâne pentru că "așa e tradiția"?