$$$

 O femeie îşi sărbătorea a 90-a aniversare. Tot oraşul o sărbatorea: primarul, şeful poliţiei, presa... Un reporter vrea să ştie cum a ajuns la această vîrstă înaintată.

"3 beri şi două pachete de ţigări pe zi", spune bătrîna, "şi să nu uităm viaţa sexuală bogată".

Reporterul, curios, o mai întreabă:

"Şi cînd aţi făcut dragoste ultima dată?"

"În jur de 1945".

"Wau", exclamă reporterul, "e ceva timp de atunci!"

"Într-adevăr, e deja 20:15", îi explică bătrîna.

$$$

 Sînteți patru milioane afară, 

sau mai mulți. 

Dintre voi, vreo trei milioane rîոյiți cînd aflați de bieții latino-americani veniți ilegal în SUA, prinși de ICE și aruncați în închisorile salvadoriene. 

Nu e nimic de rîոյit.   

 n-ați înțeles, nu înțelegeți, și nu veți înțelege, ideea de drepturi ale omului : drepturile care nu se pot lua niciodată unui om, indiferent ce a făcut. 

Există țări bogate și țări sărace.  

Era și românia în 1988. Oamenii fugeau peste graniță, treceau Dunărea înot, înfruntau grăniceri, gloanțe.

Nu erau cu nimic mai buni decît guatemaltecii amărîți plecați de acasă de sărăcie. Nici în 1992, românii n-au fost cu nimic mai buni ca oamenii din Venezuela fugiți de sărăcie. 

Drepturile omului au apărut tocmai ca arbitrarul statului, xenofobia și rasismul să dispară.  

E o întîmplare că românia a fost primită în UE. E o întîmplare că economia româniei a crescut.  

Spaniolii și italienii v-au primit bine, fiindcă pînă în 1960-1970, părți bune din Italia și Spania erau sărace ca Vasluii, și își aduceau aminte cum bunicii lor coseau cînepa. 

Ați uitat complet cum ați putut pleca din mila și îngăduința altora, și ați devenit cruzi. 

în românia crește AUR. cresc partidele xenofobe din Franța, Italia, Germania. vă vor trimite înapoi la Darabani, Dorohoi, Rădăuți, Fălticeni și Bîrlad. 

asta înseamnă suveranism : să plecați din Milano și Castellon înapoi la Podu Iloaii. 

Între voi și venezuelienii încătușați în vagoane e doar o diferență de timp.

$$$

 ...și iartă-ne nouă greșelile noastre... pe care nu le-am făcut (încă)... 

O scurtă istorie a greșelilor de ortografie care au devenit "erori judiciare gramaticale"

    Îmi atrăgea deunăzi atenția pe o pagină de Facebook, un biet neofit al limbii rumânurilor, că un asterisc folosit de mine în interiorul unui cuvânt i-ar fi izbit lui corectitudinea gramaticală mai tare decât un asteroid și că s-ar putea să fiu supus unor cazne ortografice groaznice odată ajuns "pe lumea cealantă"!

Vedem despre ce e vorba ?

În antichitatea romană mulți patricieni își doreau o piatră funerară cu epitaf bine ticluit. Iată însă că marmura era rară și deosebit de scumpă, bucățile de piatră greu de găsit șamd. Soluția găsită de sculptorii care "redactau" textul de epitaf a fost simplă, au folosit prescurtări care reduceau dimensiunea epitafului și astfel bucățile de marmură mai mici și-au regăsit utilitatea lor. Limba latină avea o gramatică bine așezată, dovadă textele literare care ne-au rămas.

Totuși, astăzi încă (și dintotdeauna) prescurtările acelea dau dureri de cap arheologilor și profesorilor de istorie.

Un alt mare impas al ortografiei a fost creat de traducerile și interpretările Bibliei și Sfintelor Scripturi, culminând cu Marea Schismă din 1054 când semantica a creat două orientări teologice distincte.

Urmează apariția tiparului, odată cu imprimeria lui Gutenberg (pe la 1450) și de atunci scrierea/ortografia a trebuit să țină cont de un număr uriaș de imperative tehnice – și nu invers –, nemaiputându-se relua aceeași ortografie ca în scrierea de mână. Amintim totodată că arta caligrafiei a devenit mai puțin practicată sau doar separat și altfel.

După 1700 apar primele aparate de scriere mecanică, apoi mașina de scris și, încet-încet, dactilografia cea care dă bătăi de cap până în zilele noastre. Ortografia se adaptează și se conformează, din nou.

Secolul XX aduce cu el informatica și noi reguli, aduce o ortografie nouă, inexistentă până atunci, ba chiar în contradicție cu cea clasică și care se impune încă o dată față de cea anterioară. În multe cazuri dispar majusculele, apare semnul "coadă de maimuță" — @ , at, arobase, dispare și despărțirea în silabe șamd.

Apare imediat Google (2008) și dintr-odată apar și tot felul de rețele, zise "de socializare", reguli noi, ortografie adeseori aleatorie. Comunicarea se petrece în scris. Messenger e gratuit, apare un concept nou, www ! Ecranul oferă un scaun fiecăruia și e locul unde suntem așteptați în satul mondial.

Dactilografia devine act social. Iată însă că odată cu aceste interacțiuni universale apar reguli și constrângeri, apar reguli de political correctness și o poliție virtuală care face proces-verbal la orice cuvânt corect (da, corect sau conform) ortografiat, dar care poate fi considerat ofensă, jignire etc. Apar subiectele interzise. Și un concept de sociologie virtuală : cancel culture. 

Libertatea de exprimare și ortografia

Memento mori, acum vom face o mică digresiune despre political correctness și poate aflăm și de ce se numește așa.

În anii '80 liderul naționalist Gerry Adams, președinte al Sinn Fein în Irlanda de Nord (și bănuit de a organiza activitatea teroristă a grupării Irish Republican Army, IRA, la Belfast) pierde, prin sentință judecătorească, dreptul de a se exprima în public.

Nu-i nimic, Gerry Adams își redactează discursurile, angajează un actor să le citească la microfon, bineînțeles cu amplificator, în timp ce el se afla la tribună îndărătul unei vitrine de unde nu se auzea nimic !

Well done, Gerry ! 

Metaversa și poliția cuvântului interzis

Cam așa cum în spațiul audiovizual unele cuvinte sunt blocate, prin autocenzură, cu un sunet care anulează o presupusă expresie sau cuvânt prohibit, au apărut semne de ortografie conturnată în discursul scris și supus cenzurii liberticide de pe internet.

În ortografia clasică asteriscul semnalează – acuș' venim la oile noastre, bine păzite de măgarul cocârtaș și speriat de asteroizi –, atrage atenția asupra unei erori și o corijează.

Și e înregistrat ca atare și astfel integrat în logaritmii de supraveghere aleatorie a ceea ce scriem noi pe net. Deci asteriscul e citit "error" de către mașinăria represivă și litera lipsă dintr-un cuvânt, înlocuită prin asterisc, permite menținerea discursului ofensiv sau neacceptat.

Căci dacă scriu "țîță, m*ie, p*lă, c*r / ca pe Coasta Azur" nu trezesc vigilența inteligenței artificiale, cea care ne supune unei supravegheri permanente degrab' vărsătoare de sânge nevinovat.

Intervine, însă, prostia naturală a celor care ne-ar trimite oricând în iadul bunelor lor intenții ortografice.

$$$

 Galileo Galilei

      Galileo Galilei, marele om de ştiinţă italian care a contribuit mai mult decât oricine la dezvoltarea metodologiei ştiinţifice, s-a născut în 1564, în oraşul Pisa. În tinereţe a început studiile la Universitatea din Pisa, dar le-a abandonat din motive financiare.

Cu toate acestea, Galilei a reuşit, în 1589, să obţină un post de dascăl la respectiva instituţie. După câţiva ani, s-a dus la Universitatea din Padova şi a rămas acolo până în 1610. Din această perioadă datează cele mai multe din descoperirile sale.

Primele realizări importante ale lui Galilei s-au înregistrat în domeniul mecanicii. Aristotel afirmase că obiectele mai grele cad pe pământ cu o viteză mai mare decât cele uşoare, şi generaţii de învăţaţi acceptaseră fără obiecţii această aserţiune ce aparţinea unei autorităţi necontestate precum filozoful grec.

Totuşi, Galilei s-a hotărât să o testeze şi, printr-un şir de experimente, a descoperit în scurt timp că Aristotel se înşelase. Adevărul este că obiectele uşoare şi cele grele cad cu aceeaşi viteză, diferenţele fiind provocate doar de încetinirea provocată de frecarea cu aerul. Legenda conform căreia Galilei ar fi efectuat aceste experimente lăsând să cadă obiectele din vârful Turnului înclinat din Pisa pare a fi nefondată.

După ce a constatat acest lucru, Galileo a făcut pasul următor. El a măsurat cu atenţie distanţa parcursă de obiectele aflate în cădere într-o anumită perioadă de timp şi a constatat că distanţa respectivă este proporţională cu pătratul numărului de secunde în care s-a produs căderea.

Această descoperire (care implică o rată uniformă de accelerare) este semnificativă prin ea însăşi. Şi mai relevant ni se pare faptul că Galilei a reuşit să sintetizeze rezultatele unui şir de experienţe într-o formulă matematică. Extinderea folosirii formulelor şi metodelor matematice este o caracteristică însemnată a ştiinţei moderne.

Printre contribuţiile importante ale lui Galilei se numără şi descoperirea legii inerţiei. Până la el, se credea că un obiect în mişcare are tendinţa naturală să-şi încetinească deplasarea şi să se oprească dacă asupra lui nu se exercită acţiunea unor forţe menite să-i menţină mişcarea. Dar experimentele lui Galilei au arătat că acest punct de vedere era greşit.

Dacă forţele de încetinire, cum ar fi frecarea, ar putea fi eliminate, un obiect în mişcare ar manifesta în mod natural tendinţa de a continua la nesfârşit mişcarea. Acest principiu important, pe care Newton l-a re formulat cu claritate şi l-a integrat în propriul său sistem ca primă lege a mişcării, este unul dintre principiile vitale ale fizicii.

Cele mai celebre descoperiri ale lui Galilei ţin de domeniul astronomiei. Teoria astronomică de la începutul secolului al XVII-lea se afla într-o efervescenţă creatoare, datorată disputei aprige dintre susţinătorii teoriei heliocentrice a lui Copernic şi adepţii teoriei geocentrice, mai vechi. Încă din 1604, Galilei şi-a exprimat convingerea că Nicolaus Copernic avea dreptate, dar în acel moment nu dispunea de nici o metodă pentru a-şi susţine afirmaţia.

În 1609, Galilei a auzit de inventarea telescopului în Olanda. Deşi nu exista decât o descriere foarte sumară a dispozitivului, un geniu de mărimea lui Galilei a fost în stare să construiască el însuşi un telescop mult mai bun. Cu acest nou instrument, el şi-a îndreptat talentul de observator spre bolta cerească şi, într-un singur an, a făcut o serie de descoperiri importante.

A studiat Luna şi a văzut că nu era o sferă netedă, ci avea numeroase cratere şi munţi înalţi. Obiectele cereşti - a conchis el - nu sunt deloc nişte sfere netede şi perfecte, ci prezintă acelaşi gen de neregularităţi care pot fi observate şi pe Pământ. A cercetat Calea Lactee şi a constatat că nu este un corp nebulos, lăptos, ci e compus dintr-un număr imens de stele individuale, aflate însă la distanţe atât de mari, încît privite cu ochiul liber par a fi contopite.

A studiat planetele şi a observat patru sateliţi care se roteau în jurul lui Jupiter. Aceasta era o dovadă clară că un corp astronomic se poate roti şi în jurul altor planete în afara Pământului. A cercetat Soarele şi a descoperit petele solare. (De fapt, alţi cercetători au remarcat prezenţa petelor solare înaintea lui, dar Galilei şi-a făcut publice observaţiile cu mai multă convingere şi a adus petele solare în atenţia lumii ştiinţifice.)

El a mai constatat că planeta Venus are faze destul de similare cu acelea ale lunii. Aceasta a devenit o dovadă concludentă în sprijinul teoriei coperniciene conform căreia Pământul şi toate celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui.

Inventarea telescopului şi seria de descoperiri care i-au urmat l-au făcut pe Galilei celebru. Cu toate acestea, adeziunea la teoria lui Copernic i-a atras adversitatea unor importante cercuri ecleziastice, ceea ce a făcut ca în 1616 să i se interzică orice referire la ipoteza lui Copernic în cursurile sale universitare.

Galilei a fost iritat din cauza acestei restricţii timp de mai mulţi ani. La moartea papei, în 1623, pe scaunul pontifical a urcat un admirator al lui Galilei, papa Urban al VIII-lea. Un an mai târziu, acesta a sugerat (deşi întrucâtva ambiguu) că interdicţia n-ar mai fi valabilă.

Galilei şi-a consacrat următorii şase ani elaborării celebrei sale lucrări Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii. Această carte, ce cuprinde o expunere măiastră a dovezilor favorabile teoriei heliocentrice, a fost publicată în 1632 cu aprobarea cenzorilor Bisericii. Cu toate acestea, autorităţile ecleziastice au reacţionat prompt la apariţia cărţii, iar Galilei a fost adus în scurt timp în faţa Inchiziţiei din Roma, sub acuzaţia de a fi încălcat interdicţia din 1616.

După toate probabilităţile, mulţi reprezentanţi ai Bisericii erau nemulţumiţi de decizia judecării unui savant eminent. Chiar şi din punctul de vedere al legislaţiei religioase a vremii, acuzaţiile aduse lui Galilei erau şubrede, astfel că renumitul om de ştiinţă a primit o sentinţă uşoară. Nu a fost condamnat la închisoare, ci doar la domiciliu forţat în propria sa vilă confortabilă din Arcetri.

Teoretic, n-avea dreptul să primească nici un fel de musafiri, dar această prevedere nu a fost respectată. Singura sa pedeapsă efectivă a constituit-o dezavuarea în public a ideii potrivit căreia Pământul se mişcă în jurul Soarelui.

Omul de ştiinţă în vârstă de şaizeci şi nouă de ani a făcut acest lucru în faţa tribunalului.

(Este bine cunoscută relatarea, probabil lipsită de o bază reală, conform căreia, după ce şi-a încheiat discursul de retractare, Galilei s-a uitat în pământ şi a şoptit : „Şi totuşi se învârteşte.")

La Arcetri, el a continuat să scrie lucrări de mecanică. Acolo a şi a murit, în anul 1642.

Enorma contribuţie a lui Galilei la progresul ştiinţei a fost recunoscută de multă vreme. Importanţa lui constă parţial în descoperirile sale ştiinţifice, cum ar fi legea inerţiei, inventarea telescopului, observaţiile astronomice, geniul său în demonstrarea ipotezei heliocentrice. Mult mai însemnat este însă rolul jucat în dezvoltarea metodologiei ştiinţei.

Majoritatea filosofilor naturali care l-au precedat, preluându-şi ideile de la Aristotel, au făcut observaţii calitative şi au categorisit fenomenele. Dar Galilei a măsurat fenomenele, recurgând la aprecieri cantitative. Acest accent pus pe măsurătorile cantitative atente a devenit ulterior trăsătura fundamentală a cercetării ştiinţifice.

După toate probabilităţile, Galilei a imprimat mai mult decât oricine un caracter empiric cercetării ştiinţifice. El a fost primul care a insistat asupra necesităţii efectuării experimentelor, respingând ideea că problemele ştiinţifice pot fi rezolvate prin invocarea unei anume autorităţi, fie că era vorba de sentinţele Bisericii ori de aserţiunile lui Aristotel. De asemenea, s-a declarat împotriva recursului la scheme deductive complexe care nu se bazau ferm pe experimente.

Învăţaţii medievali au discutat îndelung ce ar trebui să se întâmple şi de ce se întâmplă anumite lucruri, dar Galilei a insistat să efectueze experienţe menite să determine ce anume s-a petrecut cu adevărat. Atitudinea sa ştiinţifică era răspicat non-mistică. În această privinţă, el a fost chiar mai modern decât unii dintre succesorii săi, printre care şi Newton.

Ar mai trebui consemnat totuşi faptul că Galilei a fost un om profund religios. În pofida procesului şi a condamnării sale, el nu a respins nici religia, nici Biserica, ci doar încercarea autorităţilor ecleziastice de a frâna cercetările în domeniul ştiinţific.

Generaţiile ulterioare l-au admirat pe bună dreptate pe Galilei ca simbol al revoltei împotriva dogmatismului şi a tentativelor autoritariste de a înăbuşi libertatea de gândire. Totuşi, mult mai important este rolul pe care l-a jucat în fundamentarea metodologiei ştiinţifice moderne.

$$$

 ANDREI MUREȘANU

Andrei Mureșanu. Autorul versurilor imnului național. Chipul reprezentat de portretul din manualul de literatură română al părinților. Participant la revoluția de la 1848 din Transilvania. Naționalist. Funcționar al Imperiului Habsburgic. Autorul unora dintre versurile pe care le privim cu amestec de condescendență și ironie. Și cam atât.

Cu toate acestea, atâta vreme cât chipurile trecutului ne rămân vii în memorie, drept este a le considera alături de noi, altcumva croind riscul ca noi înșine să nu ne fim doar umbre.

Semințe

Andrei Muresanu Născut la 19 noiembrie 1816, la Bistrița. Părinții – oameni modești. Tatăl, Toader, meșteșugar într-un oraș comercial, este, de asemenea, arendaș al morii de argăsit scoarță a unor sași. Mama, Eftinia, se preocupă de gospodărie și de buna creștere a celor trei copii. Casa – un fel de chilie de lemn, de 5×4 metri, acoperită de șindrilă. Căzută pradă flăcărilor în 1822, Mureșenii se refugiază la bunici. Aici începe educația fiilor lui Toader Mureșanu. Pedagog, grănicer și cântăreț în strana bisericii românești, Dănilă Doboș este doar cel dintâi învățător. Al doilea, la fel de important, este… orașul. Mai precis, sărbătorile lui. Cântecele și hora și snoavele și acea ștergere a timpului și grijilor și temerilor când Bistrița devine una.

Vremea aceasta se încheie pentru Andrei Mureșanu în 1825, când devine din învățăcel elev. Întâia dată la școala normală săsească, căci școală românească în Bistrița nu există. Petrece aici un an. Apoi, până în 1832, la Colegiul piarist. Profesori buni, absolvenți de școli germane, exigență maximă, atmosferă monahală în deplin sens al cuvântului. Tocmai acest ultim aspect îl tulbură pe cel care, potrivit rezultatelor școlare, se numără printre elevii eminenți. Se pare că acum începe să scrie cele dintâi versuri. Inspirația – folclorul bistrițean. Adică redeslușirea vocilor și pașilor și chipului trecutului.

Tulburarea cea mai de seamă este starea financiară tot mai precară a părinților. Ea este cea care schițează drept firească isprăvirea studiile la nu puțin costisitorul colegiu și pregătirea pentru viitorul post de cântăreț. Căci voce bună are, iar mai mult nu ar fi înțelept să nădăjduiască. Traseul acesta, urmat, mai apoi, de frații săi, unul cântăreț bisericesc, celălalt morar, este modificat de întâlnirea lui Andrei și a părintelui său cu Ioan Marian, protopopul de Bistrița. El oferă sursa financiară necesară finalizării școlii și pășirii mai departe chiar și după 1831, când Toader Mureșanu se mută la cele veșnice, iar Eftinia este convinsă că, în noua conjunctură, feciorul drept este a-i fi alături.

… și flori

Astfel ajunge Andrei Mureșanu la Blaj. Devine elev al Seminarului Teologic Arhidiecezan. Adică al lui Simion Bărnuțiu, Timotei Cipariu, Ioan Rusu și Nicolae Marcu. Ultimul îi este sprijin într-o ”Mică Romă” în care efervescența culturală se împletește cu foamea, frigul și îmbrăcămintea nepotrivită vremii. Nici sălile de studiu neîncălzite, nici colegii care, după două luni, sunt siliți a se întoarce acasă, nici insuficienta pâine primită din partea școlii nu-l dezarmează. La fel de corect, sârguincios și pasionat de împlinirea rostului ce și-l prea cunoaște, cititor al ”Curierului românesc” al lui Heliade Rădulescu, la care Timotei Cipariu abonase pe fiecare dintre studeii săi, participă, se prea poate, la redactarea revistei școlare ”Aurora” și joacă în piesele scrise și montate de profesori, artizanii unei societăți teatrale.

Ce reprezintă Blajul pentru Andrei Mureșanu? ”(…) seriozitatea și temeinicia unei pregătiri umaniste, prețuirea folclorului și atracția către teatru, cinstirea trecutului istoric și adânca iubire de neam (…)” (Ion Buzași, Andrei Mureșanu. Monografie, Editura Eminescu, București, 1988, p. 24). Alături de acestea, perioada blăjeană este definită de începutul prieteniei cu George Barițiu.

Rodul

Acestei legături i se datorează, cel puțin în parte, sosirea lui Andrei Mureșanu la Brașov. Pentru mulți dintre cercetători este cea mai fastă perioadă a vieții autorului poeziei Un răsunet. Ea începe cu… o dilemă. George Barițiu are nevoie de un ajutor de încredere pentru redactarea ”Foii pentru minte, inimă și literatură” și a ”Gazetei de Transilvania”. Cere sfat lui Timotei Cipariu și lui Iacob Mureșanu. Decizia singur o ia însă, pornind, posibil, de la sugestia lui Iacob Mureșanu. Îl cheamă pe mai tânărul său coleg de la seminar. Încă elev, cu aprobarea episcopului Ioan Lemeny, în 1838 Andrei Mureșanu vine la Brașov. Ca institutor la școala normală neguțătorească din Cetate. La catedră se dovedește a fi același ca și în anii de studii – conștiincios, înțelept, pasionat, atent și generos. Emoția pe care o simțise când profesorul Ioan Rus, în cadrul lecțiilor de istorie universală, proba că românii nu fost-au mai prejos de alții nici în vitejie, nici în înălțare de ziduri, conștiințe și modelare a conjuncturii vremurilor, nici în zămislire de frumos, o transmite tinerilor dinaintea sa.

De aceea, demisia sa, în primăvara anului 1840, surprinde. Ea este motivată de dorința de a desțeleni un nou teren – Gimnaziul romano-catolic unde predă Iacob Mureșanu. Aici, jumătate dintre elevi sunt români. Cealaltă jumătate – unguri. Pentru conducerea instituției, dornică a educa cetățeni model ai imperiului, românii pot fi români doar acasă. În rest…

Nu pot fi trecute cu vederea motivele mai prozaice ale deciziei. Un venit ceva mai consistent și statutul de profesor sunt o fundație folositoare întemeierii familiei. Aleasa – Susana Greceanu, fiica parohului din Șcheii Brașovului. Nașul de cununie – George Barițiu. Nunta – în vara lui 1842. Surprinzătoare pentru destui această împletire a vieților unui greco-catolic și a unei fete de preot ortodox. Apropiații vorbesc despre dragoste. Și, pornind măcar de la faptul că li se nasc opt prunci, nu avem a ne îndoi de aceasta. Din păcate, doar doi dintre ei vor supraviețui primelor vârste.

Experiența didactică îl recomandă pentru postul de inspector școlar. Străbate satele din împrejurimile Brașovului. Asistă la lecții. Poartă lungi convorbiri cu autoritățile locale. Constată dezinteresul primarilor pentru școlile românești, puținătatea școlilor rurale, deși nu profesorii și elevii lipsesc, teama și sărăcia, resemnarea unei părți însemnate dintre părinți, entuziasmul și jertfa câtorva preoți de țară. Este istoria sa și, de aceea, caută a se implica întru totul.

Publică la ”Foaia pentru minte, inimă și literatură”. Traduce. Contribuie la buna activitate a clubului de lectură ”Casina română”, inițiat de Barițiu. Dar, pe măsura măririi familiei și, implicit, a întețirii grijilor, speră în obținerea unui venit ce să ofere liniște materială. Piste sunt nu puține. Întâlnirile cu Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Ion Heliade Rădulescu și Grigore Alexandrescu îl îndeamnă a se muta la Craiova. În 1844 de altfel, alături de nașul său de cununie, vizitează Țara Românească, compune un poem omagial pentru Gheorghe Bibescu, este răsplătit în mod simbolic și… revine la Brașov.

Există și o împlinire fundamentală – munca. Traduce, iar articolele sale sunt printre primele încercări de critică literară și plastică din presa transilvană, precum și în domeniul sfaturilor pedagogice. Aprofundează lirica romantică germană și, apoi, literatura italiană. Scrie cele dintâi versuri păstrate. Și devine cunoscut în cercurile culturale românești, Mihail Kogălniceanu solicitându-i colaborarea la ”Propășirea” ca rezultat al articolelor publicate în ”Telegraful român”.

Cât despre publicațiile conduse de George Barițiu, pe fondul deselor sale călătorii în Transilvania și dincolo de munți, Andrei Mureșanu, în calitate de ”redactor secund”, le conduce de facto.

1848, 3 mai, Blaj. Pentru mulți dintre noi, ora astrală a vieții lui Andrei Mureșanu. Pentru că este spațiul creării Răsunetului. Întors de la Blaj, se dedică elaborării materialelor și tipăririi celor două ziare. Barițiu se află la Sibiu, iar întreaga răspundere pentru redactarea și difuzarea publicațiilor se află pe umerii colaboratorului său. Iar atunci când trupele generalului Josef Bem ocupă Sibiul și se îndreaptă spre Brașov, Mureșanu este cel care află mijlocul scoaterii din oraș a familiei sale și a familiei Barițiu. Puținele bunuri sunt jefuite pe drum. Dar cele două familii reușesc să ajungă la Ploiești, unde rămân între martie și august 1849.

O perioadă dificilă din punct de vedere material. Desigur, este ajutat de prieteni. Însă vestea arestării lui Barițiu după întâlnirea cu ai săi, aducerea acestuia în Bucovina sunt noi surse de îngrijorare. Intervenția familiei Hurmuzaki în favoarea eliberării nașului său și găzduirea lui la Cernauca, până la liniștirea situației, este încurajatoare. De aceea, întors la Brașov, hotărăște să reia tipărirea ”Foii pentru minte, inimă și literatură” și a ”Gazetei de Transilvania”. Îl anunță de intenția sa pe George Barițiu, care își exprimă… reticența. Explicația poate fi teama că ar putea pierde controlul asupra politicii editoriale. Însă suspiciunile vechiului său prieten nu îl tulbură pe Mureșanu, care se preocupă mai ales de facilitarea întoarcerii acasă a redactorului șef al ”Foii” și al ”Gazetei”.

Căderea

În decembrie 1849, după 14 luni, cele două publicații reapar. Pentru Andrei Mureșanu anul ce stă să înceapă este departe de a fi liniștit. Confesiunea, naționalitatea, Un răsunet, starea materială și cea socială sunt izvoare – sau măcar pretexte – pentru amărăciuni. Dorința soției sale ca pruncii să adopte confesiunea creștin ortodoxă duce la ruperea relațiilor dintre Mureșanu și Alexandru Sterca Șuluțiu, mitropolitul de la Blaj. Compunerea poeziei emblematice a revoluției transilvane închide ușile posibilelor locuri de muncă. Elita brașoveană îi reproșează implicarea în redactarea ”Foii” și a ”Gazetei”.

De aceea, în mai 1850, familia Mureșanu se stabilește la Sibiu. Aici este angajat ca ”translator pentru limba română la guvernul militar și civil al Transilvaniei”. Îndatorirea sa – tălmăcirea în limba română a actelor guberniale și imperiale. Miza – subzistența. Prețul – umilirea celui care militase pentru respectarea drepturilor românilor, care cuprinsese în stihul său dorința și forța și tăria unui neam. Și, ca povara să lase urme adânci, i se interzice să colaboreze cu orice publicație românească. O va face, desigur, cu maximă prudență, anonim. În paralel, elaborează ode și imnuri pentru oficialii de la Viena.

Se însingurează. Acceptă manifestările suspiciunii superiorilor săi, opunând aceeași conștiinciozitate și corectitudine ce îi defineau trecutele vârste. Prietenia cu Barițiu se răcește brusc. Vizita la Sibiu a celui din urmă, în 1852, o probează, dialogurile însuflețite de odinioară fiind strivite de fraze de complezență și tăceri lungi. Caută să se refugieze în muncă. Este incapabil să mai scrie versuri, iar mediocritatea ultimelor producții îi impune resemnarea. Se simte străin – pentru români este funcționar imperial, iar pentru autorități o unealtă care trebuie vigilent supravegheată. În urma unei încrucișări de orgolii, își pierde funcția. În mai 1854 este angajat pe postul de ”concipist gubernial și translator pentru limba română la locotenența habsburgică din Transilvania”.

O degradare, în mod evident. De aceea, apatia este înlocuită de planuri de a părăsi Transilvania. Invitațiile prietenilor din Moldova sau Valahia rămân, totuși, fie fără răspuns, fie sunt acoperite de un noian de scuze. Unirea mică de la 24 ianuarie 1859, politica lui Alexandru Ioan Cuza nu îi stârnesc nicio reacție. Amână proiecte literare, evită cunoscuți, relația cu soția și copiii devin mai curând formale.

Și totuși… În 1860, întâlnirea cu Aron Densușianu, student la Sibiu, rudă prin alianță a sa, pare a elibera pe vechiul Andrei Mureșanu, cel al proiectelor îndrăznețe și al croirii albiei vremurilor. Discuții lungi și entuziaste, membri ai corului bisericii. În același timp, prietenii fac demersuri susținute pentru a-l aduce la Cluj. El este hotărât a pune temelie vieții noi în Principate. Așa încât, în mai 1861, în ajunul măririi venitului, își prezintă demisia. Primește recomandări elogioase. Și se îndreaptă spre… Brașov.

Ultimii doi ani ai vieții aparțin profundei mizantropii. Se plimbă zile întregi în jurul orașului. Își arde scrierile. Stârnește îngrijorarea familiei și decizia fermă a apropiaților de a-l ajuta cu orice preț.

Barițiu intervine pentru publicarea primului volum de versuri a lui Andrei Mureșanu. Prin străduința sa apare, în 1862, Din poesiele lui Andreiu Mureșanu. Se speră în încurajarea celui strivit de necazuri și în obținerea unei sume din vânzarea cărții, bani care ar ameliora situația materială a familiei. Întreaga presă transilvană promovează volumul. Vânzările sunt departe de a fi încurajatoare.

Atunci George Barițiu apelează la sprijinul ASTREI. Oferă volumul comitetului format din Timotei Cipariu, Sava Popovici și Pavel Vasici. Subliniază, în recomandarea sa, valoarea deosebită a versurilor. Și scopul pare atins – poetul obține premiul asociației. Reversul: din motive bugetare, suma se reduce la 50 de galbeni.

Îi sunt încredințate traduceri din Tacitus, Suetonius și Iordanes. Începe munca cu entuziasm. Apoi solicită prelungirea termenului de predare. La 11 octombrie 1863 se mută la Domnul. Tulburările din jurul său continuă. Se hotărâște înmormântarea în cimitirul bisericii Sfânta Treime din Șcheii Brașovului. Enoriașii se revoltă. ”Este inadmisibil! Cum să îngropi un greco-catolic în cimitir ortodox? Nu se poate! Noi nu îngăduim! Și nici mitropolitul nu va permite!”

Pentru detensionarea situației se apelează la cel care susținuse în modul cel mai ferm acordarea premiului ASTREI celui răposat – Sfântul Ierarh Andrei Șaguna. Răspunsul vlădicului Andrei: ”Proștilor, ce mai întrebați, îngropați-l și tacă-vă gura!”

Racla a fost înconjurată de un cortegiu impresionant. Discursuri, slujbe de pomenire. Strângerea de fonduri pentru un bust. În 1882, osemintele sunt aduse în cimitirul Groaveri. Astfel, la o primă vedere, se încheie istoria lui Andrei Mureșanu. La cercetare atentă, lesne este a observa că doar începe.

După 1989, când versurile sale pecetluiesc prăbușirea unui regim totalitar și revenirea la democrație. Dar și atunci când, lovindu-ne de realitatea cotidiană, descoperim că mesajul său este mai actual astăzi decât în veacul al XIX-lea. Căci toate acele slăbiciuni, trufiri, lașități, cedări, interese meschine dobândit-au mai mare îndrăzneală. De aceea, drept este a ne aminti că Andrei Mureșanu împlinește 200 de ani.

$$$

 CEA MAI VECHE MESERIE DIN LUME

”Cea mai veche meserie din lume” – un periplu prin istorie

Câteva articole pe tema prostituției, la un nivel absolut satisfăcător de cultură generală, pentru că tema este extrem de populară, și nu doar mitologia și-a făcut din ea o întreagă bibliotecă universală, ci și religia, iar literatura – mai cu seamă. Despre terminologie și sensuri, exemple din perioadele importante ale istoriei culturale a umanității, despre tipologii și personalități, despre povești din ziua de ieri și de azi, cu observația că nu ne propunem să epuizăm abordarea (repet, e prea vastă tema!), ci să o privim ca pe un capitol veșnic actual din evoluția umanității. O istorie fascinantă, presărată cu pasiune, ardere, cădere și înălțare! Eros și Thanatos, înfrățite peste lumea care continuă să se zbată între instinctul erotic și cel al morții. Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului!

Începuturile poveștii

Prostituția sacră este un concept care a fost întâlnit în mai multe culturi antice, unde activitățile sexuale erau integrate în practici religioase și ritualuri. Acest fenomen este documentat în special în contextul unor civilizații din Orientul Mijlociu și Antichitate, dar și în alte părți ale lumii. Este important de menționat că interpretarea și înțelegerea acestor practici sunt subiecte de dezbatere și cercetare în rândul istoricilor și antropologilor. De exemplu, în Mesopotamia antică, în templele sumeriene și babiloniene, exista practica „hierodulelor” sau prostituatelor sacre, despre care se credea că slujesc zeițele precum Inanna sau Ishtar. Rolul acestor femei era de a efectua acte sexuale ca parte a unor ritualuri de fertilitate și de venerare. Termenul „hierodula” provine din greaca antică, fiind compus din două cuvinte: „hieros”, care înseamnă „sacru”, și „doulos”, care înseamnă „slujitor” sau „sclav”. Astfel, „hierodula” se traduce literal ca „slujitor sacru” sau „sclav sacru”.

În Antichitate, hierodulele erau persoane consacrate sau dedicate serviciului divinităților în temple. Deși termenul poate fi aplicat atât bărbaților, cât și femeilor, este cel mai frecvent asociat cu femeile în contextul istoric. În multe culturi antice, hierodulele aveau roluri variate, care includeau activități ceremoniale, muzicale, de dans, îngrijire a templului și, în unele cazuri, servicii sexuale ritualice. Rolul și statutul hierodulelor diferă semnificativ de la o cultură la alta și de-a lungul timpului. În unele societăți, ele erau respectate și valorizate pentru rolul lor religios și cultural, în timp ce în altele statutul lor social putea fi mult mai marginalizat.

Mai departe: în anumite temple dedicate zeiței Afrodita, cum ar fi cele din Corint, exista obiceiul ca femeile să slujească în temple și să participe la acte de prostituție ritualică. Apoi, în unele tradiții hinduse, existau femei cunoscute sub numele de „devadasis”, care erau „căsătorite” cu un zeu (ideea hierogamiei prindea din ce în ce mai mult contur la vremea aceea) și serveau în temple. Rolul lor includea dans, muzică și, în unele cazuri, servicii se*uale.

Hetairele

În lumea strălucitoare a Greciei antice, un grup de femei distinse, cunoscute sub numele de hetaire, au jucat un rol unic și fascinant în societate. Aceste femei, departe de a fi simple prostituate, erau veritabile artiste și însoțitoare educate, recunoscute pentru abilitățile lor intelectuale și artistice. Erau adesea comparate cu muzele, fiind înzestrate cu o educație de excepție în muzică, dans, artă și filosofie. Ele nu doar că stăpâneau arta conversației, dar erau și capabile să se angajeze în discuții filosofice sau politice complexe, fapt neobișnuit pentru femeile din acea perioadă. Prin talentele lor, ele nu erau doar acceptate, ci și căutate în cercurile de elită ale societății grecești.

Un exemplu emblematic al acestui grup select este Aspasia din Milet, o femeie de o inteligență și o elocvență remarcabile. Partenera luiPericle, liderul influent al Atenei, fondatorul unui secol ”de aur” în istoria Greciei, Aspasia era cunoscută nu doar pentru frumusețea ei, ci și pentru spiritul său ager și abilitățile oratorice. Povestea ei este una care îmbină puterea și seducția, ea exercitând o influență semnificativă asupra partenerului său și, implicit, asupra cursului politicii ateniene.

Despre hetaire, concubine și soții

Hetairele nu erau doar însoțitoare de plăcere; ele erau adevărate companion de viață pentru bărbații cu care se asociau, având privilegiul de a-și alege singure partenerul. Relațiile lor cu clienții erau complexe și adesea personale, depășind granițele unei simple tranzacții comerciale. Prin natura conexiunilor lor, aceste femei captivante puteau avea o influență substanțială, deși indirectă, în cercurile de putere.

Cu toate acestea, chiar și cu toate talentele și educația lor, hetairele erau încă privite cu o anumită ambivalență în societate. Ele se bucurau de un respect și o recunoaștere pe care alte femei nu le puteau atinge, dar, în același timp, statutul lor social rămânea ambiguu și adesea marginalizat.

Care era forma de plată?

În lumea vastă și diversă a Antichității, prostituția se desfășura în multe forme și contexte, iar modurile în care prostituatele erau compensate pentru serviciile lor erau la fel de variate ca și culturile care le găzduiau.

În orașele strălucitoare ale Greciei și Romei antice, unde moneda metalică era un mijloc răspândit de schimb, prostituatele primeau adesea plata în monede. Tarifele erau stabilite în funcție de tipul și durata serviciilor oferite. Pentru unele, aceasta era o modalitate de a acumula o anumită independență financiară, deși erau și cazuri în care veniturile erau confiscate de către proxeneți sau de alte autorități.

În alte colțuri ale lumii, unde tranzacțiile monetare nu erau la fel de obișnuite, prostituatele puteau fi plătite cu bunuri vitale: alimente, țesături, bijuterii, sau alte obiecte de valoare. Aceste schimburi reflectau o economie bazată pe barter, în care serviciile sexuale erau un bun comercializabil ca oricare altul.

În anumite temple sfinte ale Mesopotamiei, unde prostituția era legată de rituri și credințe religioase, compensația pentru prostituatele sacre lua forma donațiilor pentru templu. Astfel de donații erau văzute ca ofrande către zei, contribuind la susținerea activităților religioase și la întreținerea sanctuarelor. Unii patroni ai prostituatelor puteau oferi, de asemenea, protecție sau servicii esențiale, cum ar fi cazare sau hrană, în special în bordeluri sau case de prostituție organizate. Aceste aranjamente reflectau adesea un echilibru delicat de putere și dependență între prostituată și cel care o proteja sau o exploata.

În unele cazuri, tranzacțiile nu implicau un schimb direct de bunuri sau monedă, ci erau ancorate în obligații sociale sau religioase. În astfel de situații, actul prostituției era înfășurat în straturi de semnificații culturale și religioase, depășind simpla tranzacție economică.

Trebuie menționat că, în ciuda modului în care erau compensate, multe prostituate din antichitate se confruntau cu stigmatizare și marginalizare. Poziția lor socială și lipsa drepturilor le făceau vulnerabile la abuzuri și exploatare, chiar și când tranzacțiile păreau să le ofere o anumită formă de securitate sau beneficiu. Astfel, istoria prostituției în Antichitate este un mozaic complex de practici economice, sociale și culturale, oglindind o lume în care conceptele de valoare, schimb și putere erau într-o continuă evoluție și reinterpretare.

În timp, firește, moneda s-a schimbat. În vremurile moderne – ale ”noastre” – în urma acestor practici mai mult sau mai puțin elaborate, unele femei ”ușoare” vizează ascensiunea socială, materială sau pur și simplu întemeierea unei familii, dacă se află în ceasul al treisprezecelea și n-au reușit să-și îndeplinească acest vis pe propriile puteri. Altele o fac din plăcerea de a vâna senzații tari, profitând de starea vulnerabilă a bărbaților atinși de ”criza vârstei de mijloc”, incapabili să mai raționeze în fața furtunii hormonale. Dar despre asta într-un alt articol.

Interpretări și controverse (nelipsite)

Interpretarea istorică a prostituției sacre este complexă și nu lipsită de controverse. În unele cazuri, practicile descrise ca „prostituție sacră” pot fi interpretări greșite sau exagerate ale ritualurilor religioase antice. De exemplu, unii cercetători sugerează că rolul „hierodulelor” în Mesopotamia nu era predominant sexual. Mai mult, unele relatări istorice, cum ar fi cele ale istoricilor greci antici, pot fi colorate de prejudecățile și interpretările lor, ceea ce face dificilă determinarea exactă a naturii acestor practici.

Rolul femeilor în prostituția sacră

Rolul femeilor în cadrul prostituției sacre variază de la o cultură la alta. În unele cazuri, acestea erau văzute ca având un statut special și respectate ca intermediare între lumea umană și cea divină. În alte situații, rolul lor putea fi mai puțin voluntar și legat de structuri sociale și economice care le limitau opțiunile și independența. Prostituția sacră a avut un impact semnificativ asupra culturilor în care a fost practicată, influențând arta, literatura și ritualurile religioase. Totuși, înțelegerea modernă a acestor practici este limitată de disponibilitatea și interpretarea surselor istorice.

„Cea mai veche meserie din lume”

Originea prostituției, adesea etichetată drept „cea mai veche meserie din lume”, se pierde în negura timpului, fiind dificil de stabilit cu exactitate când și unde a apărut pentru prima dată. Cu toate acestea, mărturiile istorice sugerează că prostituția exista încă din cele mai vechi civilizații. Desigur, expresia în sine este discriminatorie, dar nu face decât să sublinieze încă o dată originea ancestrală a acestei ”ocupații”, să-i spunem așa.

Termenul „prostituată” provine din latinescul „prostituere”, care este format din prefixul „pro-” (în fața, public) și verbul „statuere” (a așeza, a stabili). Literal, „prostituere” înseamnă „a expune public” sau „a plasa în față”. În Roma antică, acest termen era folosit pentru a descrie practica de a expune public femeile care ofereau servicii sexuale contra cost. Aceste femei erau adesea expuse în vitrine sau pe străzi, locuri unde puteau fi ușor văzute și accesate de clienți. Pe parcursul timpului, cuvântul a evoluat și a ajuns să fie folosit în limbile moderne pentru a desemna persoana care practică prostituția, adică oferirea de servicii sexuale în schimbul unor beneficii materiale.

În contextul modern, termenul de „prostituată” poate avea o conotație peiorativă sau stigmatizantă, pentru că semantica acestui termen a degenerat în sensuri inadecvate (deși obiceiul s-a păstrat). Din acest motiv, în discursurile și politica contemporană privind drepturile sexuale și sănătatea, se preferă adesea termeni precum „lucrător/lucrătoare sexual(ă)” pentru a reflecta o abordare mai respectuoasă și mai puțin judecătoare. Această schimbare de limbaj este parte a unui efort mai larg de a reduce stigmatizarea și de a recunoaște drepturile și demnitatea persoanelor care practică această activitate.

Cele mai vechi înregistrări și dovezi ale prostituției provin din civilizațiile antice mesopotamiene, datând de aproximativ 4.000 î.Hr. Codul lui Hammurabi, unul dintre cele mai vechi seturi de legi scrise, conține referințe la prostituție, sugerând că aceasta era o practică reglementată și recunoscută în societate. În același timp, mărturiile din templele sumeriene și akkadiene indică existența „hierodulelor” sau a prostituatelor sacre, femei care participau la practici religioase și sexuale în cadrul templelor.

În schimb, civilizațiile greacă și romană aveau sisteme bine stabilite de prostituție. În Grecia Antică, existau diferite categorii de prostituate, de la hetere (femei educate care participau la banchete și în viața culturală) până la cele care lucrau în bordeluri. În Roma Antică, prostituția era legală, reglementată și fiscalizată.

Figuri celebre în lumea antică

De-a lungul istoriei, multe texte sacre sau religioase au inclus povești sau referințe la prostituate. Aceste personaje sunt adesea folosite pentru a ilustra lecții morale, sociale sau spirituale. Iată câteva dintre cele mai cunoscute exemple, începând cu celebra Epopee a lui Ghilgameș, primul epos al omenirii. În inima acestei epopei străvechi se află povestea fascinantă a lui Shamhat, o hierodulă, sau preoteasă sacră, a cărei întâlnire cu Enkidu, un ființă sălbatică și necivilizată, schimbă cursul întregii povești.

Shamhat servește în templul zeiței Inanna, cunoscută și sub numele de Ishtar, zeița dragostei, frumuseții și războiului. Este trimisă pentru a întâlni pe Enkidu, care trăiește în sălbăticie, departe de lumea oamenilor, mai mult animal decât om, lipsit de limbaj și neînțelegând normele societății.

Rolul lui Shamhat este unul de transformare profundă. În întâlnirea lor, care durează șapte zile și șapte nopți, ea îl seduce pe Enkidu. Această uniune este mai mult decât un act fizic; este un ritual de trezire și civilizare. Prin Shamhat, Enkidu experimentează o metamorfoză, începând să dobândească trăsături umane, să învețe să vorbească și să înțeleagă complexitățile vieții în comunitatea umană. Această poveste este încărcată de simbolism. Întâlnirea dintre Shamhat și Enkidu reprezintă trecerea de la natura brută la cultura rafinată, precum și influența puternică a feminității și sexualității asupra instinctelor primare. Este o meditație asupra dualității dintre sălbăticie și civilizație și un comentariu asupra rolului vital pe care femeile îl joacă în evoluția societății și culturii umane.

Deși Shamhat nu ocupă centrul scenei în Epopeea lui Ghilgameș, la fel ca personajele titulare Ghilgameș și Enkidu, importanța și complexitatea ei nu sunt mai puțin semnificative. Prin inteligența și sexualitatea ei, Shamhat nu doar că transformă un personaj, dar influențează întreaga direcție a narativului. Rolul ei în civilizarea lui Enkidu este un moment pivot în dezvoltarea acțiunii și un exemplu timpuriu de personaj feminin puternic și influent în literatura antică.

Rahav în Biblia Ebraică/ Vechiul Testament: Rahav este menționată în Cartea Iosua din Biblie, ca fiind o femeie care locuia în orașul Ierihon și care este adesea descrisă ca o prostituată. Ea este celebră pentru rolul său în povestea spionilor trimiși de Iosua pentru a explora Ierihonul înainte de cucerirea israelită. Rahav i-a ascuns pe spioni și le-a salvat viața, iar în schimb, ea și familia ei au fost protejați când israeliții au cucerit orașul. Rahav este uneori considerată prima prostituată cunoscută în istorie datorită vechimii textelor biblice care o menționează.

Este important de remarcat că înțelegerea și interpretarea statutului ei ca prostituată poate varia în funcție de traduceri și interpretări ale textului biblic. De asemenea, în tradițiile ulterioare, Rahav a fost adesea văzută într-o lumină pozitivă, ca o femeie care și-a schimbat viața și a devenit un exemplu de credință și răscumpărare.

Maria Magdalena (Noul Testament): Deși nu este explicit menționată ca prostituată în textele biblice, Maria Magdalena a fost adesea interpretată în acest mod în tradiția creștină ulterioară. Ea este cunoscută mai ales pentru a fi fost o urmăritoare devotată a lui Iisus și prima care l-a văzut pe Hristos în viața de Apoi.

Tamar (Vechiul Testament): Povestea Tamarei este relatată în Cartea Genezei. Pentru a asigura urmașii familiei sale, Tamar își înșeală socrul, Iuda, pretinzând că este o prostituată. Această poveste complicată ridică probleme legate de moralitate, identitate și obligațiile familiale.

Gomer (Cartea Osea): Gomer, soția profetului Osea, este adesea considerată o prostituată sau o adulteră. Căsătoria lor și infidelitatea ei sunt folosite ca metaforă pentru relația dintre Dumnezeu și Israel, cu accent pe teme de infidelitate, iertare și redempțiune.

Vashti și Esther (Cartea Esterei): Deși nu sunt prostituate, Vashti și Esther sunt personaje biblice care abordează probleme legate de sexualitate, putere și identitate feminină, oferind perspective asupra rolului și influenței femeilor în contexte istorice și religioase complexe.

La un alt nivel

Curtezanele, adesea confundate cu termenul de „prostituate”, aveau de fapt un rol mult mai complex în societatea istorică, mai ales în Europa Renașterii și în perioadele următoare. Spre deosebire de prostituate, curtezanele erau de obicei educate și cultivau abilități în artă, muzică, dans și conversație. Ele erau adesea însoțitoare pentru bărbați de rang înalt, oferind nu doar servicii sexuale, ci și companie intelectuală. Iată câteva dintre cele mai cunoscute curtezane din istorie despre care am mai scris și vom mai scrie:

Veronica Franco (Veneția, secolul al XVI-lea): Poetă și curtezană din Veneția Renașterii, Franco era cunoscută pentru inteligența, cultura și abilitățile sale literare. A fost subiectul filmului „Dangerous Beauty”. Mai multe puteți afla accesând articolul dedicat.

Mata Hari (Țările de Jos, secolul al XX-lea): Născută Margaretha Geertruida Zelle, Mata Hari a devenit faimoasă ca dansatoare exotică și curtezană în Europa. Mai târziu, a fost acuzată de spionaj în timpul Primului Război Mondial și executată de francezi.

La Païva (Franța, secolul al XIX-lea): Născută Therese Lachmann în Rusia, La Païva a devenit o curtezană de renume în Paris. A fost cunoscută pentru luxul în care trăia și pentru relațiile sale cu bărbați influenți.

Marie Duplessis (Franța, secolul al XIX-lea): Inspirând personajul principal din romanul „Doamna cu camelii” al lui Alexandre Dumas fiul și opera „La Traviata” de Verdi, Marie Duplessis era o curtezană pariziană faimoasă pentru frumusețea și inteligentă ei.

Ninon de l’Enclos (Franța, secolul al XVII-lea): Cunoscută pentru frumusețea și spiritul său liber, Ninon de l’Enclos a fost o curtezană și scriitoare franceză. A avut numeroase relații cu personalități marcante ale vremii.

Phryne (Grecia Antică): Una dintre cele mai celebre curtezane ale Greciei Antice, Phryne era cunoscută pentru frumusețea sa excepțională și a fost model pentru sculptori și pictori.

Imperia Cognati (Roma, secolul al XVI-lea): Considerată prima curtezană a Romei Renașterii, Imperia a fost celebră pentru frumusețea și inteligența ei, câștigând admirația și patronajul multor cardinali și membri ai elitei.

Aceste femei nu erau doar simboluri ale frumuseții și senzualității, ci și ale puterii și independenței într-o lume dominată de bărbați. Ele și-au folosit talentele și abilitățile pentru a naviga în structurile sociale complexe ale epocilor lor, lăsând adesea o amprentă semnificativă în cultura și istoria acelor timpuri.

În Evul Mediu

Întunecatul Ev Mediu, spaima oamenilor de rând… Prostituția în Evul Mediu prezintă o panoramă complexă și contradictorie, influențată de factori religioși, sociali și economici. În această perioadă, atitudinile față de prostituție erau adesea ambivalente, reflectând tensiunile dintre moralitatea religioasă și realitățile economice și sociale. În multe orașe europene medievale, prostituția era o practică reglementată și chiar tolerată, în ciuda opoziției Bisericii. Se recunoștea că prostituția servește un rol social, oferind un canal pentru satisfacerea nevoilor sexuale în afara căsătoriei, percepute ca un mod de a preveni „lucruri mai rele” cum ar fi adulterul sau violul. Multe orașe aveau cartiere specifice unde prostituția era permisă, uneori chiar în bordeluri deținute de municipalitate.

Bordelurile 

În labirintul străzilor înguste și întortocheate ale orașelor medievale, ascunse adesea în spatele fațadelor modeste, se găseau bordelurile – instituții ale nopții, ce ofereau refugiu celor în căutare de plăceri interzise. Atmosfera din aceste locuri era una plină de contradicții, în care decadența și sărăcia se întâlneau adesea. Bordelurile medievale erau de obicei situate în cartiere specifice, deseori la marginea orașelor sau în apropierea porturilor și piețel

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

WILLIAM SOMERSET MAUGHAM

Maugham și-a recunoscut bisexualitatea încă din adolescență — era mai mult atras de bărbați decât de femei — dar, având în vedere că homosexualitatea era considerată ilegală în acea perioadă, a fost forțat să ducă o viață duplicitară. Spre deosebire de contemporanul său mai reținut, E.M. Forster, Maugham și-a permis să-și exploreze sexualitatea, deseori riscându-și reputația. Era la modă ca bărbații să se căsătorească pentru respectabilitate, dar să-și satisfacă dorințele sexuale cu alți bărbați sau băieți. Pentru cineva din clasa profesională, cum era Maugham, astfel de comportamente erau acceptabile social, mai ales în cercurile artistice, chiar dacă legal nu erau tolerate.

A servit în ambele Războaie Mondiale, deși era prea în vârstă pentru serviciul activ încă din Primul Război Mondial. În timpul Primului Război, a lucrat ca spion, transportând informații între agenți de teren și comandamentul central. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, devenit deja un autor și dramaturg celebru, a fost folosit pentru a încuraja intrarea Americii în război.

În ciuda faimei în creștere, a averii considerabile și a stilului de viață luxos pe Riviera Franceză, în Londra și la Hollywood, viața personală a lui Maugham a fost marcată de tensiuni și dezamăgiri. Oamenii cei mai apropiați de el l-au trădat sau dezamăgit. Căsătoria cu Syrie, încheiată pentru a „face ceea ce era corect” după ce ea a rămas însărcinată, a fost lipsită de dragoste și s-a încheiat într-o manieră amară, cu un divorț plin de conflicte și obligații financiare care au durat aproape 30 de ani. Syrie, o superbă londoneză, și-a construit o carieră în design interior folosindu-se de faima lui Maugham.

Relația sa îndelungată cu Gerald Haxton, un dandy alcoolic, a fost la fel de problematică. Aceasta a dus la multe situații jenante, până când Haxton a murit la vârsta de 50 de ani din cauza exceselor de alcool. Alți asistenți personali, precum Alan Searle și nepotul său, Robin Maugham, i-au afectat reputația și i-au secătuit resursele financiare. Singura sa fiică, Liza, l-a dat în judecată pentru moștenire, adâncind prăpastia dintre ei.

Maugham era un om rezervat — o trăsătură explicată, spun unii, prin bâlbâiala sa — care prefera să observe în loc să vorbească. Avea obiceiuri rigide, scriind zilnic între orele 9 și 12, o rutină ce îi oferea refugiu față de lumea exterioară. Disprețuia cercurile de la Hollywood și din teatru, deși le frecventa pentru câștiguri financiare. De asemenea, era reticent în a face avansuri bărbaților de care era atras, lăsându-l adesea pe Haxton să aranjeze aceste situații.

În ciuda acestor dificultăți, Maugham a avut parte de succes financiar și literar. Povestirea sa „Rain” i-a adus peste un milion de dolari din drepturi de autor, fiind transformată într-o piesă de teatru, trei filme, un musical și un balet. Totuși, lumea literară l-a respins, considerându-l un scriitor popular, dar lipsit de profunzime. Era descris adesea drept „cel mai bun dintre scriitorii de mâna a doua.” Maugham a exploatat zeitgeistul vremii, concentrându-se pe relații conjugale în piese și pe povești inspirate din observațiile sale de călătorie. Se spunea că, dacă îi povesteai viața ta, aveai toate șansele să te regăsești într-una dintre cărțile lui.

Pe măsură ce îmbătrânea, iar memoria începea să-i joace feste, Alan Searle și Robin Maugham l-au convins să scrie o autobiografie care, însă, i-a afectat reputația. Looking Back (Privind înapoi) ar fi fost mai bine intitulată „Privind înapoi cu mânie,” deoarece Maugham și-a folosit paginile pentru a-și exprima frustrările față de fosta soție și față de cei care l-au rănit. Această carte i-a îndepărtat fanii, iar membrii clubului său din Londra au încetat să-l mai salute.

Relația lui W. Somerset Maugham cu Maud Gwendolen Syrie Barnardo, cunoscută drept Syrie Maugham, a fost una tumultuoasă și complexă, marcată de iubire, trădare și tensiuni personale. Syrie, designer de interior celebră în anii 1920 și 1930, a fost soția lui Maugham și mama singurului său copil, Mary Elizabeth, cunoscută dreptLiza. Syrie era deja căsătorită cu Henry Wellcome, un renumit farmacolog și antreprenor, atunci când l-a cunoscut pe Somerset Maugham în 1911. Între ei a început o aventură pasională, iar în 1914, după ce Syrie a divorțat de Wellcome, cei doi s-au căsătorit. Relația lor a început într-un context romantic, dar circumstanțele au devenit rapid complicate.

Deși inițial părea o potrivire bună, căsătoria dintre Somerset și Syrie a fost tensionată. Maugham era deja conștient de orientarea sa bisexuală și de atracția sa pentru bărbați, ceea ce a complicat relația cu Syrie. El nu a fost niciodată complet implicat emoțional în această căsnicie, iar diferențele dintre ei au devenit evidente. Syrie era ambițioasă, socială și dedicată carierei sale de designer de interior, în timp ce Maugham era mai introvertit, preocupat de scris și de explorarea propriei identități. Tensiunile dintre ei au fost agravate de infidelitățile lui Maugham, inclusiv relația sa îndelungată cu Gerald Haxton, care era deja un partener constant în viața sa.

Prezența lui Gerald Haxton în viața lui Maugham a fost o sursă majoră de conflict în căsnicia lor. Syrie era conștientă de relația lor, iar acest fapt a dus la numeroase dispute. Deși a încercat să mențină o aparență de normalitate pentru societate, relația dintre Maugham și Haxton a fost un secret deschis, care a pus o presiune enormă asupra căsătoriei.

În 1927, după ani de tensiuni și nefericire, Maugham și Syrie au divorțat. Deși separarea lor a fost oficială, relația a rămas complicată și după aceea, mai ales din cauza fiicei lor, Liza. Maugham și Syrie au continuat să aibă dezacorduri legate de creșterea copilului, iar relația lor a fost marcată de resentimente, de dispute legate de bani, custodia fiicei și reproșuri adânci. Syrie a continuat să-și construiască cariera, în timp ce Maugham s-a dedicat scrisului și relațiilor sale cu Gerald Haxton și, mai târziu, cu Alan Searle.

Syrie a continuat să fie o figură influentă în lumea designului de interior, fiind renumită pentru crearea „camerei albe”, un stil iconic al perioadei interbelice. În ciuda dificultăților din căsnicia cu Maugham, ea a lăsat o moștenire durabilă în domeniul artistic.

Impactul asupra lui Maugham

Relația cu Syrie a avut un impact semnificativ asupra lui Maugham. Deși el nu a privit căsnicia lor ca pe o poveste de succes, ea a influențat în mod indirect unele dintre scrierile sale. Experiențele lor comune și conflictele personale au contribuit la înțelegerea profundă a relațiilor umane, pe care Maugham le-a transpus în operele sale. Relația lor a fost o combinație de dragoste, dezamăgire și compromis. Deși căsnicia lor s-a încheiat în divorț, aceasta rămâne o parte importantă din viața personală a lui Maugham, oferind un context suplimentar pentru complexitatea sa ca scriitor și om. Povestea lor este o reflecție a contrastului dintre aparențele sociale și realitățile emoționale ale unei epoci în schimbare.

Gerald Haxton

Relația lui W. Somerset Maugham cu Gerald Haxton a fost una profundă și complexă, marcând o mare parte din viața personală și profesională a scriitorului. Haxton, un tânăr american cu un spirit aventurier și o personalitate carismatică, a devenit secretarul personal, partenerul romantic și însoțitorul de călătorie al lui Maugham timp de aproape 30 de ani. Maugham l-a întâlnit pe Gerald Haxton în timpul Primului Război Mondial, când amândoi lucrau pentru Crucea Roșie. Atracția dintre ei a fost instantanee, iar Haxton a devenit rapid o prezență constantă în viața scriitorului. Deși relația lor a început ca una romantică, Gerald a jucat și un rol crucial în activitatea profesională a lui Maugham.

Gerald Haxton era un bărbat fermecător, sociabil și excentric, ceea ce îl făcea să fie atât iubit, cât și controversat. Spre deosebire de Maugham, care era mai introvertit și rezervat, Haxton avea o personalitate expansivă și un talent deosebit pentru socializare. Această complementaritate a contribuit la succesul lor ca pereche.

Relația lor nu a fost lipsită de tensiuni. Haxton era cunoscut pentru consumul excesiv de alcool și pentru stilul său de viață extravagant, ceea ce uneori îl aducea în conflict cu Maugham. Cu toate acestea, Maugham a fost profund atașat de el și a continuat să-l sprijine și să-l accepte, în ciuda dificultăților. Haxton a jucat un rol important în viața literară a lui Maugham, însoțindu-l în călătoriile sale prin lume, care au servit drept inspirație pentru multe dintre operele scriitorului. Haxton a contribuit la crearea unui mediu propice scrisului și a fost o sursă de inspirație pentru unele dintre personajele lui Maugham. În plus, Gerald era un excelent organizator și gazdă, fiind adesea responsabil pentru viața socială activă a scriitorului.

Gerald Haxton a murit în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din cauza unor complicații provocate de alcoolism și boli de ficat. Moartea sa a fost o lovitură grea pentru Maugham, care a continuat să resimtă pierderea profund. În anii de după moartea lui Haxton, Maugham a devenit și mai retras, dedicându-se aproape exclusiv scrisului.

Deși relația dintre Maugham și Haxton a fost uneori controversată, mai ales având în vedere atitudinea societății față de relațiile între persoane de același sex în acea perioadă, parteneriatul lor a fost unul esențial pentru viața personală și profesională a scriitorului. Haxton a fost nu doar iubitul său, ci și o figură cheie care a contribuit la formarea atmosferei din care s-au născut unele dintre cele mai mari opere ale lui W. Somerset Maugham.

Alan Searle

Relația lui W. Somerset Maugham cu Alan Searle a început în anii 1930 și a continuat până la moartea scriitorului în 1965. După moartea lui Gerald Haxton, Alan Searle a devenit companionul și secretarul personal al lui Maugham, ocupând un loc central în ultimii ani din viața scriitorului. Relația lor, deși diferită de cea cu Haxton, a fost una complexă, marcând atât momente de sprijin reciproc, cât și controverse. Alan Searle era un tânăr britanic din clasa muncitoare, cu o personalitate aparent mai rezervată și mai loială decât predecesorul său, Gerald Haxton. Maugham l-a angajat inițial ca secretar, dar relația lor a evoluat rapid, devenind una personală. Searle l-a însoțit pe Maugham în multe dintre călătoriile sale și a fost alături de el în reședința sa de pe Riviera Franceză, Villa Mauresque.

Spre deosebire de Haxton, care era expansiv și turbulent, Alan a fost o prezență calmă și pragmatică. El a avut grijă de sănătatea și bunăstarea scriitorului, mai ales pe măsură ce Maugham înainta în vârstă. Searle s-a ocupat de corespondența scriitorului, de gestionarea proprietății sale și de multe dintre aspectele practice ale vieții de zi cu zi.

De asemenea, Alan Searle a devenit moștenitorul principal al averii lui Maugham, ceea ce a generat tensiuni în familia scriitorului. Maugham avea o relație dificilă cu fiica sa, Liza, iar decizia de a-l favoriza pe Searle în testament a stârnit multe controverse.

Deși Alan Searle era văzut de mulți ca o influență stabilizatoare, relația lor nu a fost lipsită de critici. Unii prieteni și contemporani ai lui Maugham îl considerau pe Searle manipulator, sugerând că acesta profita de vulnerabilitatea scriitorului în ultimii săi ani. În schimb, alții l-au văzut pe Searle ca un companion loial care a oferit sprijin într-o perioadă dificilă din viața lui Maugham.

Relația lor a fost privită cu suspiciune și din cauza deciziilor financiare ale lui Searle. După moartea lui Maugham, Searle a fost acuzat că a încercat să controleze moștenirea scriitorului și să își maximizeze câștigurile, ceea ce a alimentat disputa cu fiica lui Maugham.

Când Maugham a murit în 1965, Alan Searle era alături de el. După moartea scriitorului, Searle a continuat să locuiască în Villa Mauresque pentru o vreme, dar reputația sa a rămas umbrită de controversele legate de moștenire. În ciuda acestor tensiuni, Searle a fost o figură importantă în viața lui Maugham, oferindu-i stabilitate și companie în ultimii ani ai unei vieți marcate de succes, dar și de singurătate.

Relația dintre W. Somerset Maugham și Alan Searle, secretar și companion discret, reflectă complexitatea vieții personale a scriitorului, care a căutat sprijin și conexiune în relațiile apropiate. Deși relația lor a fost adesea controversată, Alan Searle a jucat un rol esențial în ultimii ani ai lui Maugham, atât ca partener, cât și ca sprijin practic. Această relație rămâne o parte importantă a poveștii personale a unui scriitor care a lăsat o amprentă de neșters asupra literaturii universale.