$$$

 JAPONIA - RESPECT ȘI PREȚUIRE 

FATA DE VÂRSTNICII FAMILIEI

În Japonia bătrânii sunt tratați cu un respect profund, fiind considerați comoara vie a familiei și a societății. 

În Japonia, o țară unde tradițiile se împletesc armonios cu tehnologia modernă, vârstnicii ocupă un loc de profund respect în societate. Cuvântul „respect” nu este doar un ideal frumos, ci o valoare trăită zilnic – atât în familie, cât și în comunitate. Cultura japoneză se bazează pe principiul oyakōkō, care înseamnă “devotament față de părinți”, o virtute transmisă din generație în generație.

În familiile tradiționale japoneze, era un lucru firesc ca bătrânii să trăiască alături de copii și nepoți, într-o casă comună. Ei nu erau considerați o povară, ci o sursă de înțelepciune, echilibru și experiență de viață. Poveștile lor, sfaturile și exemplul personal erau repere pentru cei tineri. Chiar și în zilele noastre, în zonele rurale sau în familiile mai conservatoare, această tradiție continuă: copiii simt o datorie morală profundă de a avea grijă de părinți pe măsură ce îmbătrânesc.

Un moment special dedicat bătrânilor este Keirō no Hi – „Ziua Respectului pentru Vârstnici”, sărbătorită anual în a treia zi de luni din septembrie. În această zi, întreaga țară își îndreaptă atenția asupra celor în vârstă: sunt organizate evenimente, spectacole, vizite în căminele de bătrâni, iar autoritățile locale oferă daruri simbolice seniorilor. Mass-media prezintă povești despre cei mai longevivi cetățeni, iar mulți copii compun scrisori sau desene pentru bunicii lor.

Deși modernizarea și stilul de viață urban au făcut ca din ce în ce mai multe familii să trăiască separat, Japonia a căutat soluții inovatoare care să păstreze spiritul tradiției. S-au dezvoltat forme de locuințe intergeneraționale, centre de zi pentru seniori, precum și rețele de voluntari care vizitează bătrânii singuri. Mai mult, în spiritul grijii și politeții, tinerii sunt învățați de mici să se aplece în fața unui vârstnic, să îi cedeze locul, să vorbească respectuos și să asculte cu răbdare.

În ciuda provocărilor legate de îmbătrânirea populației, Japonia rămâne un exemplu al modului în care tradițiile pot supraviețui și se pot adapta fără a-și pierde esența. Grija față de bătrâni nu este doar un serviciu social, ci o expresie a unei culturi care înțelege că viitorul nu poate exista fără respect față de trecut. 

Această armonie între generații creează o societate în care fiecare individ se simte apreciat și sprijinit. 

Cred că este un model inspirațional, nu-i așa? 😊

$$$

 Prof. Bogdan Cretu - Universitatea Al I. Cuza Iasi / Facultatea de Litere 

- De ce credeți că tinerii citesc tot mai puține cărți? 

- Pentru că au de ales, iar asta nu este un lucru rău. E foarte bine să ajungi la cărți pentru că vrei tu și pentru că asta îți place, nu pentru că cineva îți impune și nu pentru că nu există foarte multe posibilități. Eu am, cumva, un picior și în lumea cealaltă, cea de dinainte de dec. ´89. Eu și generația mea citeam nu pentru că nu aveam de ales, ci pentru că ăsta era firescul acelei lumi. Eu nu cred în ideea că tinerii nu citesc; eu cred că se citește mai puțin decît se citea acum 30 de ani. Avem o piață editorială mult mai mică decît toate țările de lîngă noi. Cititul nu e un reflex sau un instinct. Un copil care crește într-o casă în care nu există cărți, evident că nu va avea bucuria întîlnirii cu cărțile. Nici manualele școlare nu recomandă lectura. Poți foarte bine să iei note foarte bune la toate examenele fără să fi citit mai mult de cinci cărți. De citit, se citește și o să se citească în continuare, dar nu se va mai citi deocamdată în masă.

$$$

 🤔🤔🤔

Curcubeul este unul dintre cele mai cunoscute fenomene optice din natură, iar imaginea lui în formă de arc multicolor ne este familiară încă din copilărie. Îl vedem de obicei după o ploaie, când soarele începe să strălucească din nou și lumina lui se întâlnește cu picăturile de apă rămase în atmosferă. Cu toate acestea, ceea ce observăm de la sol este doar o parte din fenomenul real: curcubeul nu este o simplă arcadă, ci are formă de cerc complet. Noi vedem doar partea de sus, pentru că Pământul ne limitează câmpul vizual și blochează jumătatea inferioară.

Fenomenul se explică prin modul în care lumina interacționează cu picăturile de apă. Când razele soarelui pătrund în aceste picături, ele suferă o serie de refracții și reflexii interne, iar în urma acestor procese, lumina este dispersată în spectrul său de culori – roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. Curcubeul se formează la un unghi fix, de aproximativ 42 de grade față de direcția opusă soarelui, iar acest unghi generează o formă circulară, nu o arcadă. Ceea ce vedem este, de fapt, o secțiune a unui cerc întreg, dar poziția noastră la sol nu ne permite să îl observăm complet.

În anumite situații, însă, acest cerc complet devine vizibil. De exemplu, dacă te afli într-un avion, deasupra norilor și a solului, sau pe marginea unei stânci înalte ori pe un vârf de munte abrupt, ai șansa rară să observi curcubeul în toată forma sa: un cerc luminos, perfect, plutind în aer. Aceste curcubee circulare sunt spectaculoase și par ireal de frumoase tocmai pentru că, de jos, nu suntem obișnuiți să vedem decât o parte din ele. Mulți piloți de avioane sau alpiniști relatează astfel de experiențe, când fenomenul pare aproape supranatural, deși este doar o chestiune de perspectivă.

Important de înțeles este că nu se schimbă curcubeul, ci doar poziția noastră față de el. Din avion, observatorul se află deasupra pământului, iar nimic nu mai blochează partea inferioară a cercului optic format de lumină. Când nu ai nimic sub tine care să întrerupă vederea, întregul cerc devine vizibil. De aceea, nu este nevoie de un curcubeu „special” sau de o ploaie deosebită – este același fenomen obișnuit, dar privit dintr-un alt unghi, mai liber, mai complet.

Așadar, data viitoare când vezi un curcubeu, amintește-ți că în spatele acelui arc de cerc colorat se ascunde un cerc întreg, o formă completă pe care natura o oferă, dar pe care ochiul uman o poate percepe doar în condiții speciale. Este o lecție simplă, dar frumoasă, despre cât de mult poate schimba perspectiva înțelegerea noastră asupra realității. Uneori, ceea ce pare incomplet este de fapt întreg – doar că privim din locul greșit.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - FRANCESCO PETRARCA

Azi se împlinesc 651 de ani de la moartea 

poetului Francesco Petrarca,(d. 19 iulie 1374 , Arquà Petrarca, Republica Veneția) 

care era florentin de origine. 

Se născuse în familia unui notar, la Arezzo, azi în Toscana, atunci parte a Republicii Florentine, la 20 iulie 1304. 

La 7 ani ai micului Francesco, tatăl său, care era considerat susținător al Statului Papal își ia familia și se mută în Franța, în apropiere de Avignon, unde o vreme și-au avut reședința Papii (Captivitatea Babilonică a Paprilor sau Papalitatea de la Avignon sunt numele sub care perioada 1309-1377 a rămas în istoriografie).

Francesco a fost un copil talentat, cu reale abilități pentru studiu. De aceea, tatăl său l-a trimis să studieze în mari centre universitare franceze și italiene. A început studiul Dreptului la Montpellier pentru a continua apoi la Bologna, cea mai veche universitate europeană atestată neîntrerupt din Evul Mediu până astăzi. La moartea tatălui său, Francesco a intrat în serviciul Papei la Avignon.

Poetul si muza - Petrarca si Laura de Noves

Despre Laura de Noves se știe că s-a născut prin 1310. Era deja căsătorită cu un conte, Hugues de Sade, la 6 aprilie 1327 când se consideră că Francesco a zărit-o pe Laura la Avignon în timpul unei mese catolice într-una din bisericile orașului. De atunci, Francesco a rămas îndrăgostit de ea pentru totdeauna, deși statutul ei de doamnă nu i-a dat nicio speranță. Omul și totodată poetul Francesco Petrarca s-a născut însă printr-o miraculoasă întâmplare, datată câțiva ani mai târziu, când o întâlnire neprevăzută devine providențială, schimbându-i întru totul destinul. Însemnarea fugară de pe manuscrisul Eneidei lui Vergiliu, chiar la început (pe versoul paginii de gardă), lămurește, printr-un ”epigraf tandru și solemn, în care se conjugă toate părțile unui discurs de dragoste”, acest eveniment care va înscrie o nouă figură feminină în galeria muzelor: “Laura, celebră prin virtuțile ei și prin poemele mele care au slăvit-o pe îndelete, apărută în fața ochilor mei în timpul primei mele adolescențe, în anul Domnului 1328, la 6 aprilie dimineața, în biserica Sainte-Claire din Avignon; și în același oraș, în aceeași lună aprilie, în a șasea zi a lunii, la aceeași oră a dimineții, sustrasă luminii, atunci când eram, din păcate, la Verona, neștiutor de ceea ce soarta ticluia. Funesta veste mi-a ajuns la Parma, printr-o scrisoare a dragului meu Ludovic, la 19 mai 1348 dimineața. Trupul ei atât de curat și-atât de frumos a fost depus la mânăstirea fraților minori, chiar în ziua morții sale, către seară. Cât despre sufletul ei, ca acela al africanului despre care vorbește Seneca, s-a întors în cer de unde coborâse, este credința mea adâncă”. (Ariès & Duby, Istoria vieții private, 4, p.278). 

Laura de Noves a devenit, astfel, un prototip al femeii-ideale, ipostază sublimă a Iubirii și sursă a inspirației, iar îndrăgostitul o va eterniza prin unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste ale lumii, asemănător “Cântării cântărilor”: “Canțonierul,” un veritabil imn închinat sufletului omenesc, o meditație profundă asupra psihologiei erotice – cu siguranță prima de acest gen – , precum și o lamentație asupra destinului, acea forță care intervine în existența oamenilor, trasându-le parcursul fără a admite dreptul la replică. 

“In vita di Madonna Laura” şi „”In morte di Madonna Laura” sanctifică imaginea Femeii atemporale, a unui ideal feminin capabil să transfigureze, ca și Beatrice a lui Dante, întreaga lume a unui individ, și, prin geniul său creator, un imens univers spiritual. Francesco de Sanctis spunea, în celebra sa carte, Istoria literaturii italiene. 

Sentimentul acesta al formelor frumoase, al femeii frumoase şi al naturii frumoase, pur de orice tulburare, este muza lui Petrarca. Ai spune că Laura e un model de care pictorul s-a îndrăgostit nu ca om, ci ca pictor, mult mai puţin doritor de a-l poseda decât de a-l reprezenta. Iar Laura este într-adevăr ceva mai mult decât un model: ea este o formă frumoasă şi senină, pusă acolo spre a fi contemplată şi zugrăvită; fiinţă picturală, nu în întregime poetică; nu e o femeie anumită într-o anumită stare sufletească, ci este Femeia, nu văl sau simbol a altceva, ci femeia în frumuseţea ei. Individul nu există încă: există genul.[…] Viaţa Laurei devine omenească numai atunci când ea moare şi devine fiinţă cerească. Iubirea nu mai poate avea acum nimic senzual: este iubirea pentru o moartă care trăieşte în cer, şi această iubire poate să se reverse liber. […] În acest fel misterul Laurei se rezolvă în lumea cealaltă, cum se întâmplă şi în Divina Comedie: toate contradicţiile încetează. Desprinsă de condiţiile realităţii, scoasă din trupul ei, devenită fiinţă liber creată de închipuire, Laura apare în ochii noştri cu limpezime şi dobândeşte un caracter în care găseşti trăsăturile sfintei, dar mai ales ale femeii. Fiinţe tăcute şi nedefinite câtă vreme trăiesc, Beatrice şi Laura încep să trăiască numai atunci când mor.”

Lecția lui Francesco Petrarca e simplă: Iubirea nu e dependentă de timp sau spațiu, nici măcar de viață sau de moarte, pentru că ea – atunci când se manifestă cu adevărat, ca trăire – scapă oricărei umbre, eliberată de orice corset, capabilă să devină Poezie a simțurilor și să ofere cea mai frumoasă imagine a lumii sensibile. Omul renaște sub farmecul ei de nedescris ca ființă creatoare și se desăvârșește în Absolut, dincolo de barierele trupului său pieritor, acolo unde spiritul întâlnește Dumnezeirea, făcându-i concurență. In absenția, proba existenței sale o dă eternitatea Cuvântului, singura materie neperisabilă, singura construcție imortală a lumilor de aici și de Dincolo.

Poetul diplomat colindă Europa. 

Moartea muzei sale îi inspiră opera.

Poetul Francesco Petrarca a fost un fin diplomat. A luptat pentru revenirea Papei la Roma. A avut numeroase misiuni diplomatice, a călătorit la Milano, la Parma, a lucrat pentru celebra familie Colonna, a fost oaspetele familiei Visconti din Milano. În 1341 a primit un act care-i atesta calitățile de poet și istoric, un fel de doctorate ale zilelor noastre. El era demnitar al Bisericii și nu a putut să se căsătorească dar tradiția îi atribuie un fiu și o fiică, pe care i-a recunoscut oficial.

Laura a murit de ciumă la 19 mai 1348. Francesco era în misiune diplomatică atunci. Îndurerat, în 26 de ani cât i-a supravieșuit Laurei, a scris 318 sonete și 88 de cântece în memoria Laurei. Fiul i-a murit înaintea lui, iar ginerele său i-a devenit executor testamentar. Francesco Petrarca mergea periodic la Veneția, la Parma. dar s-a stabilit undeva lângă Padova, la Arqua. Aici, a murit la 19 iulie 1374, cu o zi înainte de a împlini 70 de ani.

In absenta

“Când e să plec, la fiece pas mă-ntorc din cale

Spre tine. Greu purtându-l, mi-e trupul frânt în două…

Sorbind acelaşi aer cu tine, vlagă nouă

Recapăt. Şi-astfel iară pornesc. Dar tot cu jale.

Apoi, din nou cu gândul la bunul drag ce-l las,

La drumul fără capăt şi viaţa-mi trecătoare,

M-apasă deznădejdea, şi lacrimile amare

Din ochii-mi se revarsă cu fiecare pas.

Şi-n trista-mi tânguire, mă roade-o îndoială:

Ăst trup al meu de humă, cum oare se desparte

De sufletul lui – care eşti tu- plecând departe?

Dar Amor îmi răspunde: E-o veche rânduială

Ca omul care arde în flacăra iubirii

Să stea deasupra legii şi în afara firii!”(Traducere: Sebastian Lascăr)

“Intru viața și moartea Madonei Laura”

de Petrarca

Stingher şi plin de gânduri

Stingher şi plin de gânduri, adesea rătăcesc

Pe drumuri neumblate, cu paşi înceți, târzii,

Şi în ţărână caut cu ochi atenţi şi vii

Vreo urmă omenească pe care-o ocolesc.

Cum să găsesc alt mijloc mai bun, mai înţelept,

Să scap de ochii lumii ce mă ghicesc ușor?

Căci ce fac atâta-i de trist şi tânjitor:

Pe faţa mea se vede ce clocot am în piept!”

Sursa:

https://bel-esprit.ro/francesco-petrarca-la-mia-dolce-laura/amp/

,$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - ARCHIBALD JOSEPH CRONIN  

Archibald Joseph Cronin s-a născut în 19 iulie 1896 – d. 6 ianuarie 1981 şi a fost un medic și scriitor din Scoția. 

Cele mai cunoscute opere ale sale sunt: ”Castelul Pălărierului”, ”Sub stele” (ecranizat), ”Citadela”, ”Cheile Împărăției” și ”Anii tinereții”, toate acestea fiind ecranizate. 

El a creat și personajul dr. Finlay, eroul unei serii de povestiri care a servit ca model pentru serialul radiofonic și de televiziune Dr. Finlay's Casebook difuzat de BBC.

”Castelul Pălărierului” este primul roman al scriitorului britanic A.J. Cronin, publicat în 1931. Povestirea are loc în 1879, în orașul fictiv Levenford. Acțiunea romanului descrie mai multe personaje din cercul lui James Brodie, a cărui cruzime și narcism distruge treptat familia și viața sa. Romanul a fost transpus pe ecran în 1941 într-un film de succes, cu Robert Newton, Deborah Kerr, și James Mason.

           

“Există pe lume o mulţime de lucruri de care habar n-avem mai înainte – lucruri inexplicabile care depăşesc raţiunea noastră. Ne închipuim că ştim totul şi când colo nu ştim nimic... Absolut nimic.”

“Avea dreptate Platon când spunea că bunul simţ e un lucru care nu poate fi învăţat niciodată.”

“Măsura unei clipe – măsura unei vieţi. Nisipul curge, şi fiece fir e o clipă, o lacrimă, o viaţă. Iar nisipul curge, se cerne mereu cu o iuţeală de necrezut şi vine o clipă când clepsidra s-a golit, când lacrima s-a scurs şi viaţa s-a consumat.”

"Avea dreptate Platon când spunea că bunul simţ e un lucru care nu poate fi învăţat niciodată." 

A.J. Cronin în “Gran Canaria”

$$$

 ROMÂNI CELEBRI - NICOLAE PAULESCU - INVENTATORUL INSULINEI - 

Marele om de știință român s-a născut de sărbătoarea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil 8 noiembrie în anul 1869 în București, în familia negustorului Costache și a Mariei (d.19 iulie 1931, București).

A urmat cursurile Facultății de Medicină din Paris, unde a primit titlul de doctor în Medicină şi Chirurgie cu teza “Cercetări asupra structurei splinei“. Apoi a devenit doctor în ştiințe naturale al Universității din Paris cu două lucrări: “Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului“ şi “Cauzele determinante şi mecanismul morții rapide, consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală“. 

În vremea studiilor, precum și după terminarea acestora, tânărul medic a lucrat în spitalele pariziene “Hotel-Dieu“ (1891-1894) și “Notre Dame du Perpatuel-Secours“ (1894-1900), sub îndrumarea marelui medic Etienne Lancereaux.

Întors în țară, a devenit profesor asistent de Fiziologie la Facultatea de Medicină din București, iar după câțiva ani a devenit profesor titular. Era foarte iubit de studenți, iar prof. N.C. Mihăilescu spunea că “orele lui de curs aveau seriozitatea, demnitatea și măreția unui oficiu sacerdotal“.

Oamenii din jurul său îi recunoșteau la fiecare pas comportamentul demn și curat, fiind comparat din acest punct de vedere chiar cu sfinții. Ca medic, s-a remarcat prin devotamentul și grija față de oameni, indiferent de starea socială, etnie sau rasă. Teologul Nicolae Mladin (viitorul Mitropolit al Ardealulul) spunea într-un articol din Revista Teologică (1942) că “Paulescu este pentru știința românească – în sanctuarul științei universale – ceea ce este Pasteur pentru Franța“. Marele savant Nicolae Paulescu obișnuia să participe la slujbele religioase la biserica “Sfântul Anton“ din București, iar pilda minunată a vieții sale a fost confirmată și de cele 30.000 de persoane care l-au condus pe ultimul drum.

Concepția filosofico-științifică a omului de știință român reliefează unitatea dintre natural și supranatural, recunoscând drept cauză primară a creației pe Dumnezeu. Noțiunile teologice tratate de Nicolae Paulescu au inclus existența lui Dumnezeu (volumele “Fiziologie filosofică“, “Noțiunile de suflet și Dumnezeu în fiziologie“) și patimile sufletești (“Instincte sociale, patimi și conflicte, remedii morale“). 

Demonstrația existenței unei cauze primare a vieții, nematerială, unică, Înțeleaptă, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. În analiza patimilor sufleteşti, Paulescu porneşte de la credința ortodoxă că legea supremă care conduce societățile este iubirea. Orice greşeşte iubirii devine patologic, patima reprezentând pervertirea instinctului biologic şi psihologic. Medicul Paulescu era convins că știința nu poate fi nici atee, nici anticreștină, ci doar o treaptă pe care poate urca mintea umană spre a fi condusă spre veșnicie. Convingerile sale creştine se îmbină armonios cu activitatea socială și astfel îl vedem pe Nicolae Paulescu smerit, ca epitrop al bisericii parohiale și milostiv, ca întemeietor al unor aşezăminte medicale sociale.

Nicolae Paulescu a fost un medic de vocație, care își trata pacienții atât trupește, cât și sufletește. Este cunoscut un episod în care i-a fost adus la cabinet un pacient sărac și cu păduchi. După ce i-a prescris rețeta corespunzătoare și i-a oferit banii pe medicamentele respective, medicul l-a mustrat dur pe asistentul său: “Să nu-l umilești! Cine știe de unde a luat păduchii? Bietul om… Parcă el a vrut să îi ia?!“ Pornind de la preceptele biblice, Nicolae Paulescu era convins că “Dumnezeu vrea ca iubirea pe care i-o datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci. Toți oamenii, buni sau răi, virtuoşi sau vicioşi, conaționali sau nu, trebuie să primească în spital aceleaşi îngrijiri, fără să se țină seama de meritele sau nemernicia lor“.

“Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt“

Ținând cont de meritele științifice ale savantului român Nicolae Paulescu, Academia Română l-a ales membru postmortem la 13 noiembrie 1990, ca unul ce “a adus înțelepciunii infinite prinosul de adorație al științei vieții“.

În final, iată ce spunea marele istoric Nicolae Iorga despre savantul român: “Profesorul Paulescu, care a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt, a înfățişat în chipul cel mai expresiv pe învățatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiții ale țării noastre. Cine l-ar fi văzut discret, rece, tăcut, nu şi-ar fi dat seama de opera pe care acest om o avea în urma sa. A trebuit ca moartea să dezlege pe prietenii cei mai de aproape, pe ucenicii cei mai credincioşi, pentru ca revelația să se producă şi să se cunoască numărul şi însemnătatea descoperirilor lui“.

Doctorul Nicolae Constantin Paulescu (1869-1931) este considerat un savant de renume, cu o viață creștină exemplară, cunoscut drept cel care a descoperit hormonul antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu “insulină“. 

Viața și activitatea sa au fost dedicate slujirii lui Dumnezeu și slujirii aproapelui, conform poruncii universale a iubirii.

$$$

 ION PILLAT

Ion Pillat a fost un academician, antologator, editor, eseist, poet tradiționalist și publicist roman. Pe linie materna a fost inrudit cu familia Bratianu. Bunicul sau a fost cunoscutul politician Ion Bratianu, care a fost adesea evocat in poeme din volumul sau cel mai complet din punct de vedere estetic, Pe Argeș in sus, in poeme precum Bunicul, Bunica, Aci sosi pe vremuri sau Ochelarii bunicului.

S-a nascut la 31 martie 1891 in Bucuresti; este descendent, prin tata, al unei vechi familii de boieri de tara din tinutul Falciului, iar mama lui este fiica lui Ion C. Bratianu. isi petrece copilaria langa Pitesti, "acolo unde-n Arges se varsa Raul Doamnei, va face cursul inferior de liceu ca elev particular la "Sf. Sava in Bucuresti, apoi isi va desavarsi studiile la Paris. Urmeaza aici ca elev extern liceul "Henri IV, unde isi sustine, in anul 1909, examenul de bacalaureat.

A participat la redactarea a numeroase reviste, precum: Flacara, Cugetul romanesc, Gandirea etc. A dat teatrului, in colaborare cu Adrian Maniu, lucrarile dramatice: Dinu Paturica si Tinerete fara batranete. A tradus din Fr. Jammes, Moreas, Rainer Maria Rilke.

Cu repetate pendulari intre Paris si Bucuresti, poetul se inscrie ca student la Sorbona, unde urmeaza Istoria si Geografia, si, in paralel, Dreptul. in 1911 debuteaza cu cateva poezii in revista "Convorbiri literare, sub obladuirea lui Titu Maiorescu, iar in 1912 debuteaza in volum cm Visari pagane. Din aceasta epoca dateaza si primele sale versuri. Urmeaza o perioada, tot pariziana, de studentie (1910-1914), caracterizata prin boema intelectuala subtire, nutrita cu bune si sistematice lecturi de poeti moderni, frecvente evidente si in primele volume de versuri. Obtine doua licente, in istorie si geografie, dar orientarea sa va fi alta decit didactica sau stiintifica.

Un eveniment important poate fi socotit si intilnirea in 1912, la Paris, a lui Macedonski, regasit cu entuziasm in tara, de care se apropie, de unde si ajutorul hotaritor dat editarii^ Florilor sacre (1912). 11 va sprijini si mai departe la Flacara, unde poetul, impreuna cu Horia Furtuna si Adrian Maniu, joaca un rol important, dupa retragerea lui C. Banu. De acum incolo cariera sa poetica (debut, in 1911, la Convorbiri literare^ va fi bine definita, cu intreruperi trecatoare in timpul campaniei din 1913fi 1916-1918. Dupa razboi este atasat, pina in 1920, delegatiei romane la conferinta de pace. Revenit in tara, se consacra in intregime literaturii si participarii la conducerea unor reviste (Cugetul romanesc, Gindirea). 5c impune printr-o bogata activitate poetica (peste li volume), de traducator (Baudelaire, Jammes, Saint-John Perse, Moreas etc), conferentiar si eseist. Entuziast si competent cititor de poezie romaneasca si straina, gustata in original, in mai multe limbi europene. Ion Pillat si-a strins doar o parte din contributii intr-un volum de Portrete lirice (1936), urmat de Traditie si literatura (1943). Membru al P.E.N.-clubului, mare calator, in Spania (1929), Italia (1931), Grecia (1937). Om de societate ti de relatii intelectuale distinse, poetul cunoaste ti invita in tara personalitati de talia lui Claude Farrere, Claude Anet, Rene Benjamin, Henry Massis, Jacques Bainville, Jules Romains, Paul Morand, Georges Duhamel, Kay-serling, Hans Carossa, Jorge Guillen, Iovan Ducici, regretind ca n-a putut sa aduca in Bucuresti ti pe Paul Valery, Paul Claudel ti Saint-John Perse, pe care i-a cunoscut personal. Regreta de asemenea ca n-a avut printre invitatii sai ti pe Rilke, cu care a fost in corespondenta.

Obtine, pe rand, licenta in Litere (1913) si Drept (1914) la Paris, dupa care se intoarce in tara si participa efectiv, mai ales dupa incheierea primului razboi mondial, la viata culturala si literara a epocii. Se implica in activitatea editoriala (in 1916 publica volumul Plumb al lui Bacovia), teatrala (dramatizeaza, impreuna cu Adrian Maniu, cunoscutul roman al lui Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi, sub titlul Dinu Paturica), publicistica (participa la editarea sau conducerea unor reviste de seama ale timpului), de antologator (realizeaza, in colaborare, o antologie "a toamnei si una dedicata "poetilor de azi), de traducator (indeosebi din poezia franceza si germana), de eseist, conferentiar, estetician, rezultante firesti ale unei culturi cu totul remarcabile. Aceasta activitate prodigioasa este adesea intrerupta de calatorii, cu deosebire in zone mediterance: Spania, Italia si mai ales Grecia. in anul 1936 este ales membru corespondent al Academiei Romane, si primeste Premiul National de Poezie.

Dupa ce, in 1944, ii apare in editie definitiva lirica, in trei volume, pleaca dintre noi in seara zilei de 17 aprilie 1945, in urma unei congestii cerebrale.

Vasta cultura a autorului si-apus amprenta si pe creatia sa poetica. inceputurile liricii sale stau sub semnul parnasianismului si al simbolismului, parnasianismul presupunand mai ales un cult al formei poetice, continutul dovedindu-se eclectic. Cea mai valoroasa creatie a sa isi trage seva insa din poezia pamantului natal, pe care il redescopera incepand cu volumul Pe Arges in sus. Este o poezie traditionalista originala prin viziunea senina si planetarizata a pamantului "care - marturisea poetul - ramane acelasi, la presimtirea timpului care curge mereu. Spiritul traditionalist al epocii se filtreaza printr-o unda usor elegiaca. Ultimele volume ale poetului ni-l releva ca un liric clasicizant, consecinta fireasca a temperamentului sau poetic, pe care criticul Aurel Martin il surprindea ca un "spirit senin, contemplativ, iubitor de armonii, lucid, retinut, sobru, animat de o nesecata si cenzurativa curiozitate intelectuala, cunoscator avizat al principalelor literaturi ale lumii, () daruit frumosului in intruparile perene multiple ale acestuia, deschis celor mai variate sugestii artistice, reunind tendinte traditionaliste si moderniste intr-o unitate dialectica de cristalizata originalitate, dar rezistent in fata exagerarilor de orice tip.

Deopotriva apropiat de cele mai noi formule ale modernismului experimentator, de spiritul traditionalist ca si de limpezimea neoclasicista, poetul refuza de fapt o formula literara, fiind, in schimbarea si diversitatea sa, mereu egal cu sine.

Volume de versuri:

Visari pagane, Bucuresti, Editura Minerva, 1912;

Eternitati de-o clipa, Bucuresti, Editura Flacara, 1914;

Amagiri, Bucuresti, Editura Flacara, 1917;

Gradina intre ziduri, Paris, Editura Frazier

Soye, 1919 si Bucuresti, Editura Socec, 1920;

Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923;

Biserica de alta data, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1926;

Florica, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1926;

Limpezimi, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1928;

Caietul verde, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1932;

ScutulMinervei, Bucuresti, Editura Luceafarul, 1933;

Poeme intr~un vers, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1936;

Umbra timpului, Bucuresti, Editura Universul, 1940;

Balcic, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1940;

Implinire, Bucuresti, F. P. L. A., 1942;

Poezii, editie definitiva, trei volume, Bucuresti, F. P. L. A., 1944.

TRADUCERI (versuri) :

Poezii alese din Francis Jammes (in colaborare cu N. I. Herescu), Buc, Cartea vremii, 1927 ; St.-J. Perse. Anabasis, Buc, Cartea romaneasca, 1932; Din poezia germana (antologie). Cernauti, ed. Litcraria, 1937; Poezii din Baudelaire, Buc, LE., Toroutiu, 1938 ; Maurice de Guerin, Centaurul ti Bacanta (traducere), Buc, Euphorion, 1941.

Ctitorii a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923.

Camara de fructe a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923.

Aci sosi pe vremuri a aparut in volumul Pe Arges in sus, Bucuresti, Editura Cultura Nationala, 1923-

Calendarul viei. Undrea a aparut in volumul Limpezimi, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1928.

Poeme intr-un vers au aparut in volumul cu acelasi nume, Bucuresti, Editura Canea Romaneasca, 1936.

Cimitir tataresc a aparut in volumul Balcic, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, 1940.

Aprecieri critice

"Timpul istoric sau biografic e inclus in circuitul repetitiv al timpului cosmic, cel care, asemenea vegetatiei, se misca in acelasi cerc. Fabula «mitica» a acestui timp ciclic, reduplicat, in interiorul caruia se schimba doar imponderabilele istoriei, este Aci sosi pe vremuri, «capodopera lui Ion Pillat», «gratioasa, miscatoare si indivizibila paralela intre doua veacuri, inscenare care incanta ochii si in acelasi timp simbolizare a unitatii in devenire». «Paralela» e insa un simplu procedeu de evidentiere a celor doua viteze temporale: cea a timpului ce se misca in coincidente si cea a timpului ce se misca in diferente. Timpul destinai e acelasi, incremenit in rama aceleiasi ceremonii, iar pe langa el se precipita timpul istoric al schimbarii si progresului (unde literatura sta alaturi de mijloacele de transport). Paralela fundamentala e, insa, aceea dintre semnele timpului «etern» si cele ale timpului «trecator», si ea se joaca intre dialectica ciclica a devenirii si curgerea lineara a istoriei. E un joc de perspective temporale in cadrul caruia timpul heraclitic evolueaza in interiorul timpului eleat: «Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, si din berlina / Sari, subtire-o fata in larga crinolina.»"

(Al. Cistelecan - Celalalt Pillat, Editura Fundatiei Culturale

Romane, Bucuresti, 2000, p. 237)

"Rostirea lui Ion Pillat este liturgica, prelunga, ca un ison de rit bizantin, un ritual savarsit printre dealuri si podgorii, pe un drum ce nu are nimic spectacular, dar care cere credinta pentru a putea fi continuat. Prin poezia lui Ion Pillat intimitatea noastra cu tainele Universului este profund blajina, marind Viata si Moartea, Fiinta si Nefiinta noastra."

(Victoria Ana Tausan - Ion Pillat. Ceremonia naturii, Editura Albatros, Bucuresti, 1972, pp. 16-19) (B. O.)