$$$

 Teckelul — câinele aristocrat.

Nimeni nu se teme de un teckel, pentru că el este o “cârnată” drăgălașă pe lăbuțe scurte, cu urechi hazlii și o privire curată ca de copil.

Și totuși, e o greșeală. Teckelul este un câine de vânătoare pentru vizuină, capabil să înfrunte un bursuc într-un spațiu strâmt și întunecat — și să iasă învingător.

Este o rasă foarte veche. Se crede că a început să fie crescută în secolul al XVI-lea, în Germania. Unii cercetători susțin chiar că acele siluete de câini cu picioare scurte, pictate pe frescele Egiptului Antic, nu sunt altceva decât teckeli. Dar eu nu cred asta. Dacă Egiptul Antic ar fi cunoscut teckelii, fără îndoială că egiptenii s-ar fi închinat lor, nu pisicilor.

Mulți îi consideră încăpățânați și dificili. Dar nu, teckelul gândește singur — în vizuină nu există stăpân, nu are cine să-i dea comenzi. Va asculta doar dacă vede rostul poruncii. În fond, este un câine serios. Însă...

Teckelul nu e făcut pentru suferință! Își va găsi întotdeauna cel mai cald și confortabil loc din casă, fie că este fotoliul tău preferat, fie chiar genunchii tăi. Va trebui să te conformezi.

— Stăpâne, — spune teckelul. — Care e problema? Avem bursuc? Avem vizuină? Nu? Atunci lasă-mă să mă odihnesc.

Le place nespus să doarmă sub pătură. Și, cel mai probabil, vei ceda și îl vei lăsa să intre — au o artă aparte a convingerii.

O prietenă de-a mea, posesoare de teckeli, mi-a povestit cum, într-un autobuz rece, câinele ei a refuzat să tremure de frig. S-a uitat atent la călători, l-a ales pe cel mai comod, și s-a instalat pe genunchii lui.

Teckelii adoră mâncarea. Este, de fapt, un cult național teckelesc. Dacă există un alt câine în casă, teckelul va mânca mai întâi din vasul aceluia, apoi, cu eleganță, va merge și la al său. Trebuie răsfățat, iubește asta. Iar cu acei ochi profund inocenți, lumea nu rezistă și îl hrănește. Este imposibil să nu-i dai o felie de cârnat când te privește așa...

— Săracul câine, e atât de flămând...

— Nu e flămând.

— Dar cum? Se uită așa…

În acel moment, teckelul își continuă spectacolul, făcând grimase menite să transmită clar: da, moare de foame, da, e sleit de puteri, dar nu vrea cârnatul ăsta, ci pe celălalt, da, pe acela...

Teckelul este un sibarit, un epicurian și un manipulator iscusit, de nivelul 80: topește inimile și face ca oamenii să i se închine.

Mai este și curajos și combativ. Câinii mei, doi buldogi, au un dușman de moarte — un teckel roșcat, cu blană netedă, pe nume Dușa. Când îi vede, Dușa își pierde mințile, smulgându-se din lesă și urlând ca un nebun. Se pare că-i vede pe buldogi ca pe niște bursuci grași.

Într-o zi, stăpâna lui Dușa, aflată pe o mică ridicătură, s-a lăsat purtată de vorbă la telefon. Dușa, zărind buldogii, a rupt lesa și a pornit la atac. A fost o scenă grandioasă. Alerga în josul pantei ca o săgeată roșcată, cu lăbuțele-i scurte mișcându-se cu o viteză amețitoare, urechile fluturând în vântul dimineții, iar soarele jucându-se pe blana lui, făcându-l să strălucească de fericire.

— Ahaaa, bursuci blestemați, v-ați găsit nașul! Vă mănânc pe toți! — urla victorios Dușa.

Buldogii nici n-au apucat să reacționeze, că teckelul era deja peste ei. Cunoscând colții ageri ai rasei, am încercat să-l prind din zbor, dar cu trei câini în lesă era prea târziu. A urmat o învălmășeală epică.

Din fericire, nimeni nu avea intenții reale de luptă — doar s-au speriat reciproc, au mârâit puțin, și au reușit să încurce lesele în cel mai spectaculos mod. Dușa se încolăcise în jurul buldogilor ca o eșarfă vie.

Ne-am amuzat copios în timp ce, alături de cealaltă stăpână, îi descâlceam. Dar, chiar și după acel episod, Dușa și buldogii nu s-au împăcat. Când se întâlnesc, fiecare urlă amenințări din toți rărunchii.

Pe scurt, teckelul e un aristocrat. Și nu e de mirare — vine din vremuri vechi. Cu un teckel nu se glumește. Trebuie tratat cu respect și i te adresezi cu „dumneavoastră”. Dacă simte că vorbești prostii, va „surzi”, „orbi” și „prosti” pe loc, manifestând o încăpățânare de catâr.

Așadar, această rasă nu e potrivită pentru oameni iresponsabili.

Autor: Diana Udovicenko