$$$

 IULIA HAȘDEU

“Mai bine e să mor. Nici nu mai pot să plîng,

Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut …

Cînd nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strîng,

Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut”

(Iulia Haşdeu , Mon Dieu!; Chevalerie)

În 1893, sătenii de pe unul din dealurile Cîmpinei priveau cu uimire la bărbatul îmbrăcat în negru, îmbătrînit înainte de vreme, apăsat de tristeţe, ce supraveghea îndeaproape ridicarea unei construcţii bizare. Ştiau despre el doar că este un mare învăţat de la Bucureşti, retras împreună cu soţia sa în aceste locuri, pentru a plînge pierderea unicei lor fiice, Iulia.

Pînă în 1896, sub ochii lor se înălţă o casă ciudată, un adevărat palat, ce contrasta evident cu locuinţele simple din împrejurimi. Turnuri cu creneluri, o uşă masivă din fier străjuită deasupra, într-un triunghi de piatră, de un ochi enorm, două tronuri ce vegheau în stînga şi în dreapta uşii, ascundeau probabil taine adînci, poveşti bizare. S-a născut atunci legenda bătrînului Haşdeu care, după indicaţiile fiicei sale moarte, a construit un castel ciudat, şi care se retrăsese aici, doborît de suferinţă, pentru a putea vorbi cu spiritul acesteia. Unii jurau că pianul din salon cînta singur şi, uneori, însăşi stafia Iuliei, îmbrăcată în rochie albă, cu flori de margarete în braţe, a fost văzută pe terasa castelului. Mărturie stăteau margaretele găsite apoi lîngă gardul clădirii, în plină lună septembrie, în care margaretele dispăruseră de mult.

Nimeni nu ştie, însă, dacă Bogdan Petriceicu Haşdeu a ridicat acest castel pentru odihna sufletului pribeag al fiicei sale, prins între lumi, sau pentru odihna propriului său suflet, prizonier al unei imense dureri.

Prima Iulie

În vara lui 1865, la mijlocul lunii iunie, tînărul de viţă nobilă Bogdan Petriceicu Haşdeu, cărturar cu oarecare notorietate la vremea aceea, se căsătorea la biserica Sf. Ilie din Gorgani, la marginea Bucureştiului, cu Iulia Falici, fiică a unor ţărani avuţi din Ardeal. Privirile celor care asistau la nuntă nu erau toate binevoitoare. Printre cei cîţiva prieteni care-i însoţeau, sinceri în bucuria lor, se strecuraseră curioşi şi chiar neprieteni, foste iubite neconsolate din vremea studenţiei lui Bogdan şi chiar unii juni ce se lăudau că Iulia Falici cedase mai întîi farmecelor lor, înainte de a accepta să-i fie mireasă lui Haşdeu.

Primii ani de căsnicie trec apăsaţi de aşteptarea febrilă a apariţiei unui copil. Iulia pierduse cîteva sarcini, iar Haşdeu, fatalist şi crezător în destin, în ciuda suferinţei pe care o resimţea la gîndul că nu va avea urmaşi, era pregătit să accepte că poate aceasta e voinţa lui Dumnezeu. Gîndul îl ducea şi la blestemele pe care le primise în urma conferinţelor antisemite pe care le susţinuse în primul an de căsătorie. În cîteva scrisori anonime fusese ridiculizat şi chiar blestemat ca nici o altă odraslă antisemită să nu se nască vreodata din el. Haşdeu nu se lasă descurajat. Încrezător în destinul său, spunea tuturor: “Va veni. Dacă nu acum, mai tîrziu!”

Lilica

Şi ziua mult aşteptată a venit. Înainte de a naşte, Iulia – mamă a avut un coşmar, un vis de moarte pe care, ştiind că Haşdeu nu crede în explicaţii eretice şi-n semne de viitor, îl povesteşte numai unei bune prietene. Visele premonitorii şi coşmarurile în care moartea apare sub diverse chipuri, vor marca vieţile celor două Iulii, mamă şi fiica, pînă la dispariţia dureroasă şi prematură a celei de-a doua. Visele, cu implicaţiile lor filozofice, îl vor preocupa pe Haşdeu abia după moartea Iuliei, în încercarea disperată de a se consola cu o explicaţie, în căutarea zadarnică de a dezlega enigma acestei pierderi tragice.

Pe 2 noiembrie 1869, Iulia Falici naşte o fetiţă pe care părinţii, peste măsură de fericiţi, o botează Iulia, ca pe mama sa. Haşdeu îi va da numele de alint Lilica şi aşa va continua să-i spună tot timpul.

La botez, Lilica va dezvălui, după tradiţie, calea aleasă pentru ea, de către destin. De pe tăviţa de argint plină cu diferite obiecte, ea va alege, spre încîntarea tatălui ei şi a celor prezenţi, condeiul, de care se va agăţa, din greşală, şi o floare. “ Are să fie o femeie învăţată, ca tatăl său!” îi prezise naşul Brătianu. “Şi de ce nu o poetă, cîtă vreme a prins şi floarea?” se auzi o altă voce.

În 1872, cînd Lilica avea trei ani, Haşdeu îşi dă seama că fiica sa deosebeşte literele. Peste patru luni ea este capabilă să citească cuvinte întregi din cărţile pentru copii. Învaţă pe de rost poveştile auzite înainte de culcare şi le repetă apoi în întregime, spre mirarea şi desfătarea părinţilor săi şi a bunicii. Copila nu vărsa o lacrimă dacă i se ascundeau dulciurile, în schimb, dacă i se lua cartea din mînă, nu putea fi oprită din plîns.

Micul geniu

La patru ani vorbea corect în franceză (învăţată de la tată) şi în germană (limba mamei), scria cu o acurateţe aproape caligrafică, desena cu talent. Memora orice cu o uşurinţă uimitoare.

Într-o vizită în care se afla şi poetul Alexandru Macedonschi, acesta compuse ad hoc un poem din vreo opt versuri, pe care Lilica îl luă, dispăru cîteva clipe şi apăru din nou, cu foaia împăturită, recitînd perfect poezia. Nu împlinise şase ani.

Bucuria adusă în casă de frumuseţea şi inteligenţa precoce a Lilicăi era umbrită de tot mai desele certuri din familie, provocate de escapadele amoroase ale lui Haşdeu, de care Iulia – mama afla. În ciuda firii sale calme şi supuse, nu se poate abţine, din ce în ce mai des, să nu izbucnească. “De ce vă certaţi?”, îi întreba Iulia, în germană, iar Haşdeu decide atunci, ca în viitoarele dispute, să folosească maghiara. Nici prin gînd nu-i trecea să încerce să evite discuţiile, să-şi schimbe stilul de viaţă şi, deşi susţinea că-şi adoră soţia, prefera să-şi facă mendrele, pentru a se recunoaşte, apoi, vinovat.

În 1876 Haşdeu primeşte postul de Director al Arhivelor Statului şi întreaga familie se mută în clădirea arhivelor, lîngă biserica ctitorită de Mihai Viteazul. Acolo îşi va petrece Iulia cea mai mare parte a copilăriei sale şi ultimele clipe ale vieţii.

La 7 ani, Iulia stăpînea perfect materiile claselor primare. Recita fără cusur poeziile lui Alecsandri şi Bolintineanu, fabulele lui La Fontaine şi versuri din manualele germane şi franceze. Haşdeu descoperă cu mirare cum noţiuni complicate de gramatică nu ridică nici o problemă fiicei sale. Istoria românilor e însuşită cu repeziciune şi în amănunt, Iulia fiind capabilă, la nici opt ani, pe lîngă memorarea epocilor şi redarea fidelă a faptelor, să facă deducţii mature cu privire la desfăşurarea evenimentelor istorice. Haşdeu intervine la Ministerul Învăţămîntului, astfel că Iuliei i se acordă dispensă să poată susţine toate cele patru examene ale claselor primare. Între timp îşi continua, în particular, lecţiile de literatură, franceză, germană, engleză, istorie şi matematici, sub atenta îndrumare a tatălui său. Tot ce citeşte şi învaţă este comentat îndelung cu acesta. Iulia pune întrebări complicate legate de divinitate, de religie, iniţiază discuţii aproape filozofice, ce-l uimesc pe Haşdeu. Dumnezeu, originea vieţii, misterul morţii, sînt subiecte ce frămîntă, nefiresc de prematur, o minte crudă, de copil. Pe cărţile de algebră (materie ce nu-i prea plăcea, dar pe care o stăpînea, de asemenea, foarte bine), schiţează mici nuvele cu subiect religios.

Iulia Haşdeu avea doar opt ani cînd a scris prima poezie despre moarte. Pe întreg parcursul scurtei sale vieţi, moartea revine în opera ei ca un laitmotiv obsesiv, prevestitor.

Între tată şi fiică se vor naşte, începînd cu aceşti ani, o puternică legatură sufletească şi intelectuală şi o desăvîrşită comunicare spirituală care, întrerupte brutal la moartea Iuliei, îl vor lăsa pe Haşdeu devastat, dezrădăcinat.

În 1878, cînd nu împlinise incă nouă ani, Iulia susţine examenul primului an de liceu, la Sf. Sava. Haşdeu îşi pune problema, îngrijorat, dacă nu e totuşi prea mult pentru fiica sa, dacă aceasta nu e prea crudă, totuşi, pentru încercările la care e supusă. Realitatea îl contrazice, mintea sclipitoare a Iuliei nu e deloc solicitată peste puteri. În anii următori Iulia trece fara probleme examenele anilor II şi III de liceu, cu note, aproape toate, de 10. La 11 ani termină gimnaziul. Bogdan Petriceicu Haşdeu trăieşte anii cei mai fericiţi ai existenţei sale. Succesul operelor sale, mîndria adusă de fiica sa, sînt întregite şi de urcuşul său pe scara politică şi academică.

Visul Parisului

Iulia se căţăra zilnic punînd scaun peste scaun, în biblioteca tatălui său, escaladînd-o ca pe o stîncă. Devorează volume greoaie atît la propriu cît şi la figurat, despre istoria universală, citirea greacă, dicţionare latineşti şi greceşti. Citeşte cu interes Shakespeare, Alecsandri, Eliade Radulescu şi cărţi despre Napoleon I, preferatul său. Operele ei de început sînt însemnările de pe marginile cărţilor citite, sau de pe manualele şcolare. Scrierile ei au, încă de timpuriu, accente filozofice, amare, nostalgice sau prevestitoare. La 10 ani scrie prima ei povestire despre iubire, pe o carte de fizică, obţinută ca premiu. Pentru că, deşi nu-i plăceau, era strălucită şi la ştiinţele exacte, matematica şi fizica.

Tot în acea perioadă Iulia Haşdeu urmează şi cursuri de canto, la Conservator. Prin glasul ei matur, deosebit, dădea dovadă de încă o precocitate.

La sugestia profesorilor săi, in 1881, cînd încă nu împlinise unsprezece ani, Iuliei îi încolţeşte gîndul de a-şi continua studiile la Paris. Paris! Ar fi fost un vis împlinit, să vadă oraşul lui Victor Hugo, scriitorul pe care-l adora. Citise atîtea despre Paris, dar îl văzuse numai în ilustrate cu imaginii feerice. Şi deşi îşi dorea foarte tare să ajungă acolo, avea o strîngere de inimă că va trebui sa-şi abandoneze familia şi mai ales pe tatăl ei, într-un moment foarte greu.

Atmosfera din casă era apăsătoare, relaţia dintre părinţii săi se răcise, dragostea odată patimaşă dintre ei murise din cauza deselor escapade sentimentale ale lui Haşdeu. Iubirea Iuliei – mama se topise în încercările nereuşite de a-şi aduce soţul pe drumul cel bun. Aşa că ea era prima care-şi susţinea fiica în dorinţa sa de plecare şi gîndul de a o însoţi, măcar pentru o vreme, o bucura. Haşdeu este însă revoltat de idee şi le interzice Iuliei şi mamei sale să se mai gîndească măcar la eventualitatea plecării la Paris.

Iulia nu renunţă, cu vorbe meşteşugite îşi convinge tatăl, şi pleacă, împreună cu mama sa, pentru împlinirea visului său. Plecarea lor îl lăsă pe Haşdeu într-o tristeţe adîncă.

Prima întîlnire cu Parisul a decepţionat-o pe Iulia. Aştepta să găsească un oraş feeric, dar i se părea numai imens şi aglomerat. La Paris, îndrumată de ambasadorul României din acea vreme, prieten cu Haşdeu, Iulia se înscrie direct în clasa a patra a liceului Sévigné, o şcoală nouă, însă recunoscută pentru profesorii săi valoroşi. Deşi e cea mai mică, ajunge cea mai bună din clasă, strălucind la franceză şi latină.

Încă din primul an la Paris Iulia începe să aibă probleme cu ochii. Era mioapă şi asta o încurca teribil în avîntul ei năvalnic de a citi cît mai mult. Se îmbolnăveşte apoi de rujeola şi Haşdeu, înştiinţat prin scrisori, aleargă din medic în medic pentru a obţine informaţii despre boală. E o boală normală la copii, însă netratată cum trebuie, plămînii pot slăbi şi pot deveni sensibili la tuberculoză. I s-a recomandat repaos şi odihnă, pentru 6 luni. Slăbită de boală, dar dornică să rămînă prima la învăţătură, chiar după ce lipsise mult, Iulia nu respectă aceste indicaţii.

Performanţele Iuliei devin prilej de laudă publică pentru Haşdeu. Articole elogioase apar în presă, iar cînd Iulia împlineşte treisprezece ani, primeşte de la Guvernul Romaniei o bursă de 3000 de franci, pentru meritele obţinute la Paris.

Bursa obţinută le îmbunătăţeşte viaţa Iuliei şi mamei sale. Haşdeu le vizitează de Crăciun şi în timpul acestor vizite poartă lungi discuţii cu fiica sa despre filologie, filozofie, istorie şi literatură. Iulia însă se resimte după boală, are migrene puternice. Îngrijorat, Haşdeu încearcă să obţină un post la Paris, pentru a fi mai aproape de fiica sa, însă nu reuşeşte.

Adolescenta

La nici 15 ani, Iulia studiază toată ziua pînă la epuizare, iar noaptea, pe ascuns, sub plapumă, citeşte beletristică sau compune versuri. Scrie despre iubire. Iubirea, străină de ea, îi apare ca o problemă de nerezolvat, versurile îi sînt născute din fantezie şi inspirate de operele preferaţilor săi: Hugo, Lamartine, Musset, G. Sand, Shakespeare. Nu va cunoaşte niciodată, pe deplin, iubirea, dar îşi va pune tot timpul întrebări chinuitoare despre ea. Iubirea ideala, jertfelnică, nobilă, îi va fi eternă inspiraţie.

Iulia scrie, cînd are timp, lungi scrisori prietenelor sale din copilarie. Floricăi, grav bolnavă, îi trimite o scrisoare hazlie, pentru a o înveseli. Celeilalte prietene şi colege, Marie Mavrodin, îi scrie scrisori presărate cu versuri de dragoste, dedicate ei. Din aceste versuri pe care i le va scrie mereu Mariei în perioadele sale de tristeţe adîncă, va răzbate o dragoste aproape romantică, un fel de dragoste prin care Iulia va încerca să evadeze din colivia sentimentelor ei nemărturisite.

Începe să se simtă din ce în ce mai slăbită şi nimeni nu intuieşte motivul. Oare iubirea pentru un tînăr poet, vecin de palier, pe care începuse să-l admire în taină, o făcea să nu se mai poată concentra, să nu mai înveţe în ritmul pasionat şi nebunesc de pînă atunci? La şcoală notele începuseră să scadă, profesorii erau îngrijoraţi, iar vestea ajunse la urechile mamei ei, care era sigură că nopţile pierdute cu cititul şi cu scrisul de versuri sînt motivul acestei delăsări. Haşdeu află şi se simţi neputincios. Începu să trimită Iuliei scrisori aspre, dojenitoare, ameninţătoare chiar, în care îi cerea să facă totul pentru a-şi reîmbunătăţi situaţia şcolară.

Iulia era deznădăjduită. Nu ştia ce e cu ea, la nici paisprezece ani se simţea extrem de obosită, iar cuvintele părintelui ei, ce o acuzau de lene şi chiar de minciună, o dureau. Cu sforţări supraomeneşti redevine eleva silitoare care era, prima in clasă. Pentru a nu-şi dezamăgi tatăl renunţă la tot ce credea că-i distrage atenţia de la studiu: la visare, la muzică, la poezie, la dragoste…

Începe să sufere din nou de repetate dureri de cap, pe care uneori nu le mărturiseşte. Are momente cînd îşi pierde chiar vederea. Iulia se mobilizează, nu-şi poate dezamăgi din nou tatăl. Işi aminteşte de scrisorile lui, de faptul că nu trebuie să uite nici o clipă că ea este “fata lui Haşdeu” şi “fina lui Brătianu”. Haşdeu deja îi vorbeşte în scrisori despre licenţă, despre bacalaureat, despre doctorat. El încă mai spera să găsească un post la Paris pentru a o putea supraveghea îndeaproape.

Nimeni nu observa, însă, că Iulia se schimbase, că nu mai era un copil energic ci o adolescentă firavă, visătoare, cu o sănătate şubredă. De la 14 ani începe să sufere de bronşita. Are accese de tuse pe care le ignoră şi le ascunde de mama ei. Scrierile ei din acea perioadă, încă nedezvăluite, devin mature. Scrie poeme despre iubire, aşa cum putea numai să şi-o închipuie, scrie nuvele şi schiţe despre nobleţe şi patriotism.

În 1885, la 16 ani, în timpul unei perioade de refacere, la Montreux, Iulia scrie cea mai mare parte a operei sale. Din cele peste 130 de poezii, cuprinse în volumele “Bourgeons d’avril” şi “Chevalerie”, ea scrie 60 în acest an, pe lîngă schiţe de teatru, eseuri şi un roman. Haşdeu va încerca tot timpul să-i tempereze Iuliei înclinaţia spre poezie. “Poezia a adus altor poeţi gloria şi nemurirea!” se apăra Iulia. “Da, dar după moarte, copila tatei” replica Haşdeu, fără să bănuiască pe-atunci adevărul tragic din vorbele sale.

Examenele parţiale din 1885, pentru bacalaureat, îi sfîrşesc puterile. Aspectul ei fraged şi tineresc, robust, precum şi propriile-i sforţări de a nu părea slăbită, de a învăţa, de a nu se lăsa doborîtă, nu trădau încă boala ce o măcina pe interior.

Gîndul îi zbura deseori la iubirea neîncepută cu misteriosul vecin, “poetul margaretelor albe” cum îl numea ea. În acea perioadă scrie poeme despre iubiri platonice şi naive, nostalgia copilăriei, natură, dorul de viaţa la care visa şi pe care nu avea niciodată timp s-o trăiască. Lumea sentimentală a Iuliei e ideală, e aşa cum şi-o închipuie ea, orice evadare în concret, în realitate, o sperie.

Iubiri imposibile

Iulia are doar 16 ani şi scrie despre iubiri ciudate si frustrari. Versurile ei emană tristeţe şi un dor inexplicabil de moarte. E singură, dornică de iubire, izolată, preocupată în permanenţă de a fi la înălţime cu studiul, de a nu-şi dezamăgi familia. Jinduieşte totuşi, pe ascuns, la viaţa care curge în jurul ei. Îşi vede colegele, mai mari decît ea, bucurîndu-se de libertate, de seri dansante, de flirturi, de emoţiile primelor iubiri. Iulia nu le va trăi niciodată. Dar şi le va închipui, le va visa, şi va scrie cu pasiune despre ele, în poezii sau în piese de teatru.

Pe 22 mai 1885 moare Victor Hugo, idolul ei, şi întristată de dispariţia maestrului ei spiritual, Iulia îi dedică acestuia o poezie.

Un timp nu mai scrie nimic altceva în afara unor triste poeme dedicate iubitei sale prietene Marie Mavrodin, poeme care, mai mult decît declaraţii prieteneşti, sînt adevarate mărturisiri de dragoste. Din ele răzbate acea sete de iubire, acele sentimente temătoare, pretenţioase, neîmpărtăşite. Marie savurează versurile şi, deşi ştie că va comite o indiscreţie, le arată profesorului Iuliei de literatură, Maurice Albert. Acesta îi recunoaşte talentul şi o sfătuieşte ca după bacalaureat să se dedice mai mult poeziei. Jenată, fîstîcită de întîmplare, Iulia se ceartă violent cu Marie. Supărarea însă nu durează.

Iulia trece de examene triumfînd, e aparent voioasă, dar e palidă şi are ameţeli. Inima ei se frămîntă. Iubeşte. E singura ei dragoste mărturisită. Dragostea ei idilică pentru “poetul margaretelor” işi găseşte singura manifestare palpabilă în sentimentele ei pasionale pentru Marie. Scrie “Nocturne”, un poem în care, văzînd probabil că Marie nu-i răspunde cu acelaşi romantism, Iulia îi dedică versuri dure, pline de reproşuri.

Tot în acea perioadă scrie o schiţă dramatică în proză, “Alcée et Sappho”, despre viaţa curtezanei poete Sappho din Lesbos. Sappho şi Errina, iubita sa, se îndrăgostesc amîndouă de tînărul poet Alceu. Sappho se aruncă în mare din cauza lui Alceu şi Errina, îndrăgostită de amîndoi, o urmează. Errina antică a murit la 19 ani, fecioară şi poetă. Iulia avea să aibă acelaşi destin.

Anul 1886 o gaseşte pe Iulia pregătind a doua probă de bacalaureat. Scrie foarte mult, însă din poemele ei “puerile”, cum ea însăşi le numeşte, răzbate oboseala, blazarea, e sătula de viaţa eroică, perfectă, la care visează şi pe care n-o poate trăi nicicînd.

De Bobotează îl reîntîlneşte întîmplător, într-o bisericuţă din Paris, pe tînărul poet al margaretelor, iubirea ei de taină. Nu ştia dacă e englez, scoţian sau irlandez şi nu-şi explica ce caută el într-o biserică românească. Se salutară fugar. Îl revede iar, mai tîrziu, la întoarcerea acasă, cînd face tot posibilul să-l întîlnească pe palier. Schimbă împreună cîteva vorbe iar el îi aminteşte de întîlnirile lor întîmplătoare şi o priveşte cu emoţie. Copleşită, Iulia fuge. Scrie apoi versuri. N-a putut, n-a avut voie, n-a avut curaj niciodată să trăiască altfel.

Sorbona

În iulie 1886, Iulia susţine a doua etapă de bacalaureat la Sorbona, cu lucrări scrise în retorică şi filozofie. Erudiţia ei, la această vîrstă, e desăvîrşită. Cînd tatăl ei o ironizează, crezînd ca i-a găsit într-o scrisoare greşeli de gramatică şi logică, Iulia îl combate cu argumente riguroase, în scrisori de o polemică imbatabilă. Haşdeu îşi recunoaşte greşala şi e el însuşi uimit de inteligenţa sclipitoare a fiicei sale.

În august, în timpul vacanţei de vară, Iulia şi mama sa se întorc la Bucureşti. Fericită să fie iar în locurile natale, cu prietenele ei din copilărie, Iulia parcă înfloreşte şi scrie versuri optimiste despre prietenie şi despre natură.

Chiar cînd împlinea vîrsta de 17 ani, în noiembr