$$$

 MEMORIE CULTURALA - FRANCESCO PETRARCA

Azi se împlinesc 651 de ani de la moartea 

poetului Francesco Petrarca,(d. 19 iulie 1374 , Arquà Petrarca, Republica Veneția) 

care era florentin de origine. 

Se născuse în familia unui notar, la Arezzo, azi în Toscana, atunci parte a Republicii Florentine, la 20 iulie 1304. 

La 7 ani ai micului Francesco, tatăl său, care era considerat susținător al Statului Papal își ia familia și se mută în Franța, în apropiere de Avignon, unde o vreme și-au avut reședința Papii (Captivitatea Babilonică a Paprilor sau Papalitatea de la Avignon sunt numele sub care perioada 1309-1377 a rămas în istoriografie).

Francesco a fost un copil talentat, cu reale abilități pentru studiu. De aceea, tatăl său l-a trimis să studieze în mari centre universitare franceze și italiene. A început studiul Dreptului la Montpellier pentru a continua apoi la Bologna, cea mai veche universitate europeană atestată neîntrerupt din Evul Mediu până astăzi. La moartea tatălui său, Francesco a intrat în serviciul Papei la Avignon.

Poetul si muza - Petrarca si Laura de Noves

Despre Laura de Noves se știe că s-a născut prin 1310. Era deja căsătorită cu un conte, Hugues de Sade, la 6 aprilie 1327 când se consideră că Francesco a zărit-o pe Laura la Avignon în timpul unei mese catolice într-una din bisericile orașului. De atunci, Francesco a rămas îndrăgostit de ea pentru totdeauna, deși statutul ei de doamnă nu i-a dat nicio speranță. Omul și totodată poetul Francesco Petrarca s-a născut însă printr-o miraculoasă întâmplare, datată câțiva ani mai târziu, când o întâlnire neprevăzută devine providențială, schimbându-i întru totul destinul. Însemnarea fugară de pe manuscrisul Eneidei lui Vergiliu, chiar la început (pe versoul paginii de gardă), lămurește, printr-un ”epigraf tandru și solemn, în care se conjugă toate părțile unui discurs de dragoste”, acest eveniment care va înscrie o nouă figură feminină în galeria muzelor: “Laura, celebră prin virtuțile ei și prin poemele mele care au slăvit-o pe îndelete, apărută în fața ochilor mei în timpul primei mele adolescențe, în anul Domnului 1328, la 6 aprilie dimineața, în biserica Sainte-Claire din Avignon; și în același oraș, în aceeași lună aprilie, în a șasea zi a lunii, la aceeași oră a dimineții, sustrasă luminii, atunci când eram, din păcate, la Verona, neștiutor de ceea ce soarta ticluia. Funesta veste mi-a ajuns la Parma, printr-o scrisoare a dragului meu Ludovic, la 19 mai 1348 dimineața. Trupul ei atât de curat și-atât de frumos a fost depus la mânăstirea fraților minori, chiar în ziua morții sale, către seară. Cât despre sufletul ei, ca acela al africanului despre care vorbește Seneca, s-a întors în cer de unde coborâse, este credința mea adâncă”. (Ariès & Duby, Istoria vieții private, 4, p.278). 

Laura de Noves a devenit, astfel, un prototip al femeii-ideale, ipostază sublimă a Iubirii și sursă a inspirației, iar îndrăgostitul o va eterniza prin unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste ale lumii, asemănător “Cântării cântărilor”: “Canțonierul,” un veritabil imn închinat sufletului omenesc, o meditație profundă asupra psihologiei erotice – cu siguranță prima de acest gen – , precum și o lamentație asupra destinului, acea forță care intervine în existența oamenilor, trasându-le parcursul fără a admite dreptul la replică. 

“In vita di Madonna Laura” şi „”In morte di Madonna Laura” sanctifică imaginea Femeii atemporale, a unui ideal feminin capabil să transfigureze, ca și Beatrice a lui Dante, întreaga lume a unui individ, și, prin geniul său creator, un imens univers spiritual. Francesco de Sanctis spunea, în celebra sa carte, Istoria literaturii italiene. 

Sentimentul acesta al formelor frumoase, al femeii frumoase şi al naturii frumoase, pur de orice tulburare, este muza lui Petrarca. Ai spune că Laura e un model de care pictorul s-a îndrăgostit nu ca om, ci ca pictor, mult mai puţin doritor de a-l poseda decât de a-l reprezenta. Iar Laura este într-adevăr ceva mai mult decât un model: ea este o formă frumoasă şi senină, pusă acolo spre a fi contemplată şi zugrăvită; fiinţă picturală, nu în întregime poetică; nu e o femeie anumită într-o anumită stare sufletească, ci este Femeia, nu văl sau simbol a altceva, ci femeia în frumuseţea ei. Individul nu există încă: există genul.[…] Viaţa Laurei devine omenească numai atunci când ea moare şi devine fiinţă cerească. Iubirea nu mai poate avea acum nimic senzual: este iubirea pentru o moartă care trăieşte în cer, şi această iubire poate să se reverse liber. […] În acest fel misterul Laurei se rezolvă în lumea cealaltă, cum se întâmplă şi în Divina Comedie: toate contradicţiile încetează. Desprinsă de condiţiile realităţii, scoasă din trupul ei, devenită fiinţă liber creată de închipuire, Laura apare în ochii noştri cu limpezime şi dobândeşte un caracter în care găseşti trăsăturile sfintei, dar mai ales ale femeii. Fiinţe tăcute şi nedefinite câtă vreme trăiesc, Beatrice şi Laura încep să trăiască numai atunci când mor.”

Lecția lui Francesco Petrarca e simplă: Iubirea nu e dependentă de timp sau spațiu, nici măcar de viață sau de moarte, pentru că ea – atunci când se manifestă cu adevărat, ca trăire – scapă oricărei umbre, eliberată de orice corset, capabilă să devină Poezie a simțurilor și să ofere cea mai frumoasă imagine a lumii sensibile. Omul renaște sub farmecul ei de nedescris ca ființă creatoare și se desăvârșește în Absolut, dincolo de barierele trupului său pieritor, acolo unde spiritul întâlnește Dumnezeirea, făcându-i concurență. In absenția, proba existenței sale o dă eternitatea Cuvântului, singura materie neperisabilă, singura construcție imortală a lumilor de aici și de Dincolo.

Poetul diplomat colindă Europa. 

Moartea muzei sale îi inspiră opera.

Poetul Francesco Petrarca a fost un fin diplomat. A luptat pentru revenirea Papei la Roma. A avut numeroase misiuni diplomatice, a călătorit la Milano, la Parma, a lucrat pentru celebra familie Colonna, a fost oaspetele familiei Visconti din Milano. În 1341 a primit un act care-i atesta calitățile de poet și istoric, un fel de doctorate ale zilelor noastre. El era demnitar al Bisericii și nu a putut să se căsătorească dar tradiția îi atribuie un fiu și o fiică, pe care i-a recunoscut oficial.

Laura a murit de ciumă la 19 mai 1348. Francesco era în misiune diplomatică atunci. Îndurerat, în 26 de ani cât i-a supravieșuit Laurei, a scris 318 sonete și 88 de cântece în memoria Laurei. Fiul i-a murit înaintea lui, iar ginerele său i-a devenit executor testamentar. Francesco Petrarca mergea periodic la Veneția, la Parma. dar s-a stabilit undeva lângă Padova, la Arqua. Aici, a murit la 19 iulie 1374, cu o zi înainte de a împlini 70 de ani.

In absenta

“Când e să plec, la fiece pas mă-ntorc din cale

Spre tine. Greu purtându-l, mi-e trupul frânt în două…

Sorbind acelaşi aer cu tine, vlagă nouă

Recapăt. Şi-astfel iară pornesc. Dar tot cu jale.

Apoi, din nou cu gândul la bunul drag ce-l las,

La drumul fără capăt şi viaţa-mi trecătoare,

M-apasă deznădejdea, şi lacrimile amare

Din ochii-mi se revarsă cu fiecare pas.

Şi-n trista-mi tânguire, mă roade-o îndoială:

Ăst trup al meu de humă, cum oare se desparte

De sufletul lui – care eşti tu- plecând departe?

Dar Amor îmi răspunde: E-o veche rânduială

Ca omul care arde în flacăra iubirii

Să stea deasupra legii şi în afara firii!”(Traducere: Sebastian Lascăr)

“Intru viața și moartea Madonei Laura”

de Petrarca

Stingher şi plin de gânduri

Stingher şi plin de gânduri, adesea rătăcesc

Pe drumuri neumblate, cu paşi înceți, târzii,

Şi în ţărână caut cu ochi atenţi şi vii

Vreo urmă omenească pe care-o ocolesc.

Cum să găsesc alt mijloc mai bun, mai înţelept,

Să scap de ochii lumii ce mă ghicesc ușor?

Căci ce fac atâta-i de trist şi tânjitor:

Pe faţa mea se vede ce clocot am în piept!”

Sursa:

https://bel-esprit.ro/francesco-petrarca-la-mia-dolce-laura/amp/