21 februarie
ZIUA LIMBII MATERNE
ÎNCEPUTURILE
Să scriem cu litere slavone și să citim știrile de dimineață în același alfabet ar fi putut face parte din realitate dacă ne nășteam români, acum un veac și jumătate.
ȘCOALA ARDELEANĂ și TIMOTEI CIPARIU au schimbat paradigma.
Membru fondator al Societății Academice Române (22 aprilie 1866) și vicepreședinte al acesteia (31 august 1867 și 18 august 1872), Cipariu face parte din cea de-a doua generaţie a Şcolii Ardelene. Supranumit Părintele filologiei române, el este cunoscut în¬deosebi ca istoric şi filolog, redactând prima gramatică academică a limbii române (București, 1869 și 1877). Nu e de mirare că a fost așteptat cu nerăbdare să ajungă la București pentru ședința de întrunire a Academiei.
Dacă rolul lui Timotei Cipariu la dezvoltarea studiului descriptiv al limbii române şi al celui istoric a fost uneori subestimat sau chiar ignorat , activitatea sa din domeniul filologiei a beneficiat, de-a lungul vremii, de aprecierea unanimă a specialiştilor.
T. Cipariu a fost supranumit, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, părintele filologiei române, această formulă omagială fiind considerată adesea ca acoperitoare pentru întreaga lui activitate lingvistică.
Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:
- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,
- Învățătorul poporului (1848),
- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.
Fără studii în străinătate (a fost produsul exclusiv al şcolilor Blajului), dar printr-o intensă activitate cărturărească autodidactă, Timotei Cipariu a devenit unul dintre reprezentanţii de marcă ai culturii româneşti. Scrierile sale s-au circumscris sferei lingvisticii şi istoriei, dar manifestă interes şi pentru semnalarea, depistarea şi valorificarea ştiinţifică a monumentelor istorice, a vestigiilor arheologice (cu predilecţie romane), a documentelor şi vechilor tipărituri. Rezultatele muncii sale, cunoscute în lumea ştiinţifică şi culturală europeană, le-a valorificat prin cărţile tipărite, prin studiile publicate în Gazeta Transilvaniei, Foae pentru minte, inimă şi literatură, dar mai ales în Archivu pentru filologia şi istoria şi anuarele gimnaziului blăjean.
Faptul că Timotei Cipariu a avut un adevărat cult al cărţilor, este pe deplin probat şi afirmat în istoriografia noastră. De mic a îndrăgit cărţile – după cum mărturiseşte în autobiografie – oriunde tipărite şi în orice limbă, această dragoste transformându-se, cu timpul, în patimă. La vârsta de 30 de ani a reuşit să constituie una dintre cele mai importante biblioteci particulare româneşti din Transilvania, pe care o va îmbogăţi, cu osteneală, până la sfârşitul vieţii. În cele ce urmează abordăm asemenea aspecte din activitatea eruditului blăjean, în dorinţa de a contura eforturile pe care le-a depus pentru colecţionarea de carte, atitudinea faţă de ea, dar şi semnificaţia care i- a atribuit-o. Am socotit că cercetarea acestor aspecte contribuie la întregirea imaginii colecţionarului Timotei Cipariu, dar şi la identificarea poziţiei cercurilor intelectuale blăjene faţă de acest segment al patrimoniului cultural.
Timotei Cipariu pune bazele bibliotecii în deceniul II al secolului al XIX-lea. Consolidarea ei o putem constata însă din 1836 când efectuează, împreună cu George Bariţiu, cunoscuta călătorie la Bucureşti, prilej cu care vizitează librăriile din Capitală (de pildă cea a lui Romanov) şi intră în contact cu diferite persoane avizate. Fără îndoială că biblioteca şi-a gândit-o, în primul rând, ca instrument de lucru, dar cu trecerea timpului, pasiunea pentru carte l-a determinat să achiziţioneze rarităţi, fapt ce o aşează în rândul colecţiilor bibliofile de marcă din Transilvania. Anul 1848, cu frământările sale, l-a marcat prin pierderea unei părţi din cărţi (biblioteca a fost risipită între Blaj şi Sibiu) pe care nu le-a mai recuperat niciodată. Asupra sorţii bibliotecii sale în revoluţia paşoptistă a insistat şi în Archivu atunci când a luat în discuţie problema arhivelor şi bibliotecilor din Transilvania. Astfel, după ce prezintă bogatele biblioteci Brukenthal, Batthyaneum, Teleki, a Muzeului Ardelean, constată că la Blaj din bibliotecile basilitană şi a seminarului nu a mai rămas decât o „[...] mică colecţiune de fragmente toate rupte, călcate şi defectoase [...]”, iar biblioteca sa a cunoscut pierderi însemnate pricinuite de „[...] mânuri amice şi neamice [...]”. Vinovat de „dispariţia” cărţilor, pe care le-a adăpostit la Sibiu, se pare că a fost chiar un român, Ioan Munteanu, preot în Sarcău, care „se făcu căpitan de honvedi” şi vizitându-i gazda lui Timotei Cipariu a încărcat cărţile în patru lăzi şi le-a dus în Ungaria. Proprietarul a reuşit să ascundă 200 de volume. După revoluţie, Timotei Cipariu şi-a recuperat doar 112 volume. Nemulţumit, notează:
„[...] însă ce sunt aceste 112 volume, pe lângă celelalte 7-800 ce mai lipsesc şi de care am tot dreptul de a presupune că au fost înstrăinate totdeauna cu cele restituite 112 volume [...]”.
De altfel, Ioan Muntean nu a recunoscut niciodată că le-a sustras, chiar dacă Ioan Cristian (camaradul său în revoluţie), preot în Leta Mare, era convins de acest fapt. La moartea sa (1860), Ioan Muntean şi-a donat biblioteca gimnaziului din Beiuş.
Cărţile rămase la Blaj nu au avut o soartă mai bună. În noiembrie 1848, când a plecat la Sibiu, Timotei Cipariu şi-a lăsat casa şi averea în grija lui Iosif I. Maniu (Many) care, însă, a fost arestat. În consecinţă, casa i-a rămas nesupravegheată, iar încercările de a transporta biblioteca la Sibiu au fost zadarnice datorită ploilor (s-au putut efectua doar două transporturi). Restul cărţilor au fost distruse, călcate în picioare, furate şi aşezate în colecţii străine de toată lumea:
„[...] Căci după unguri, urmară românii şi soldaţii austrieci, cari din casele părăsite duseră şi stricară tot ce le veni la mână [...]”. Au scăpat doar „[...] 1000 de volume din cele vechi ce le cumpărasem încă ca profesoriu de la legătorul de cărţi din Aiud, anume Löcsei, cu 300 fl. bani răi cum se zicea pe atunci, sau 120 fl. bani buni [...]. Ele scăpară pentru că neavând loc în case şi pentru cele vechi, le aşezasem în pod în vreo patru tece mari şi fiindcă şi legătura era veche, parte în pergament, parte în piele ponosită de vechime nu aflară amatori care să le ia şi să le ducă [...]”.
După încheierea frământărilor paşoptiste, mai cu seamă din 1850, Timotei Cipariu, prin valorificarea legăturilor pe care le-a avut sau le-a stabilit cu librarii din Viena (unde a călătorit destul de des), şi-a restabilit colecţia. A înţeles rolul important pe care îl deţine metropola dunăreană în viaţa ştiinţifică europeană, dar şi faptul că ea reprezintă un loc propice pentru afirmarea identităţii naţionale româneşti. Se observă însă că după 1848, ritmul de colecţionare a lui Timotei Cipariu a scăzut simţitor, mai ales din a doua jumătate a deceniului şase. Cauzele acestei delăsări s-ar putea identifica în schimbarea statutului politic al Transilvaniei, izolarea sa în plan ecleziastic şi din viaţa ştiinţifică precum şi debutul bolii sale. Blazarea sa o putem aşeza şi pe conştientizarea faptului că o singură persoană nu poate realiza o bibliotecă cu caracter naţional, misiune ce trebuie asumată într-un cadru instituţionalizat. Probabil, nu întâmplător, iniţiază, împreună cu Ioan Micu Moldovan, proiectul constituirii Bibliotecii diecezane din Blaj, dar nu a avut sprijinul dorit din partea autorităţilor ecleziastice. A sperat că-şi va pune în practică dorinţele în cadrul Astrei, susţinând prospectul constituirii unei biblioteci (ce avea ca sarcină colecţionarea şi studierea cărţii româneşti vechi) ce trebuia să se transforme într-un centru naţional românesc de cercetare. Şi în acest caz, lipsa de interes şi a suportului material au fost cauzele insuccesului.
Observând zădărnicia demersurilor sale, Timotei Cipariu şi-a pus, cu durere, întrebarea dacă eforturile şi sacrificiile sale nu sunt cumva inutile. În momentele de disperare a însemnat: „[...] La ce atâta mulţime de bani prădaţi pe cărţi, care nu ştiu cui vor rămâne sau nu ştim cum vor fi îngrijite? Ce va să fie de manuscrisele mele după mine? De rarităţile ce le-am adunat cu atâta zel şi atâta necruţare? Şi în urmă să mai păţească ce au mai păţit în 1848-49 sau şi mai rău [...]”.
A ajuns chiar să se gândească la o eventuală vânzare a colecţiei în folosul viitoarei biblioteci naţionale din Bucureşti, iar dacă din această parte nu va avea înţelegere, o va vinde la „vreun neamţiu sau anglezu”. În cele din urmă, Timotei Cipariu renunţă la gândul vânzării considerând, poate, că prin aceasta i-ar văduvi pe românii ardeleni de accesul la informare. La moartea sa (3 septembrie 1887), biblioteca avea un fond de cca. 6-7000 de volume. Prin testament, Timotei Cipariu a donat-o în folosul românilor din Transilvania, cu condiţia ca ea să fie pusă la dispoziţia publicului într-un spaţiu adecvat. Din păcate, lungile procese de succesiune au făcut ca după 10 ani biblioteca să zacă neinventariată în oficiul capitular. Abia în 1916 a fost transferată în noua clădire a Bibliotecii arhidiecezane, dar apropierea frontului a impus adăpostirea ei la Oradea, amestecându-se cu fondurile Augustin Bunea şi Ioan Micu Moldovan. Bibliotecarilor arhidiecezani Zenovie Pâclişanu, Alexandru Lupeanu-Melin şi Ştefan Manciulea le datorăm mult în restaurarea şi ordonarea bibliotecii cipariene.
Învăţatul blăjean a păstrat un loc aparte, în demersul său bibliofil, colecţionării de carte românească veche, explicată de specialişti, pe drept cuvânt, ca o extensie a preocupărilor sale lingvistice şi istorice, ce l-au marcat pe parcursul întregii vieţi. Probabil, relaţiile sale cu Vasilie Popp l-au influenţat şi sub acest aspect. Dar, în aceleaşi timp, descoperirea, cunoaşterea şi publicarea monumentelor literare au fost văzute de Timotei Cipariu ca mijloc de consolidare a conştiinţei naţionale. În 1858, eruditul blăjean notează:
„[...] Românii au în ereditate un scump tesaur ţinut şi apărat ca lumina ochilor de multe secule: limba şi măcar că literatura română, cea veche, e mică şi puţină tot nu este aşa de fără preţ cât să nu căutăm din când în când înapoi ca să cunoaştem cum vorbeau şi părinţii noştri ca ori să zicem, limba de astăzi a românului e chiar aşa strănepoată a străbunei sale din timpurile vechi, cum suntem noi strănepoţii străbunilor noştri. Când dară nu ne ruşinăm cu vechii noştri părinţi, încă unii ne şi lăudăm cu pergamentele sau chartiele afumate ale lor, de limba lor să ne fie ruşine ? Nouă nu [...]”
Relaţiile lui Timotei Cipariu cu Aron Pumnul, chiar dacă, la un moment dat, între ei au intervenit discuţii polemice de ordin filologic, s-au înscris în acelaşi registru. Cei doi şi-au furnizat reciproc ştiri despre cartea românească veche. Dascălul bucovinean i-a trimis lui Cipariu Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, proprietatea „bibliotecii provinciale”, dăruită de Gheorghe Asachi. Timotei Cipariu a preţuit-o în mod deosebit propunând chiar reeditarea:
„[...] ar fi foarte bine de s-ar tipări asta psaltire, ce a devenit foarte rară pentru că ea este întâia poezie română şi în privinţa versificaţiei rămâne foarte interesantă [...]. Ar fi păcat înaintea lui Dumnezeu şi ruşine înaintea oamenilor să nu se tipărească asta carte preţioasă şi cu un tipar mai frumos din zilele de astăzi şi să nu o aibă fiecare român în casa sa [...]”.
Îl anunţă că a cerut, din Moldova, Precuvântarea la Evanghelia învăţătoare (Iaşi, 1643) şi Catehismul mitropolitului Varlaam Suceveanul, cărţi româneşti vechi de care Timotei Cipariu avea nevoie în cercetările sale. Totodată, Aron Pumnul a solicitat tuturor elevilor săi, care vor merge acasă de Paşti, să caute, la preoţii şi bisericile din localităţile lor de domiciliu, acest catehism ce s-a dorit un răspuns la cel calvin (Alba Iulia, 1642). La rându-i, Timotei Cipariu îi trimite Psaltirea versificată a lui Teodor Corbea şi pe cea a lui Coresi. Despre ultima, Aron Pumnul spune că literaţii moldoveni o consideră ca fiind cea mai veche carte românească.
Aşadar, bibliofilia lui Timotei Cipariu s-a manifestat, în mod evident, pe cel puţin două planuri. Pe de o parte, eruditul român a colecţionat numeroase cărţi, scrise în diferite limbi şi alfabete, unele adevărate rarităţi, pe care le-a aşezat în biblioteca sa, utilizându-le ca instrument de lucru, iar pe de alta s-a preocupat de identificarea cărţilor româneşti vechi, pe care le-a socotit adevărate monumente ale limbii române. Pentru atingerea celui din urmă scop a reuşit să capaciteze intelectualitatea (preoţi şi învăţători), care s- a dovedit interesată şi preocupată în a depista şi furniza, benevol, informaţii despre cărţile vechi de cult şi, în multe cazuri, chiar le-au expediat la Blaj. Prin relaţiile realizate, datorate în mare măsură poziţiei şi prestigiului său, Timotei Cipariu a reuşit să acopere întreaga Transilvanie. A obţinut datele dorite din zone precum: Haţeg, Alba Iulia, Sebeş, Gherla, Lăpuş, Năsăud, Târgu Mureş etc., ceea ce arată amploarea proiectului său, pe care îl putem asemăna cu o adevărată anchetă pentru inventarierea cărţii româneşti vechi. În prelungirea ideilor lui Vasilie Popp, suntem convinşi că Timotei Cipariu a privit cartea românească veche ca un bun de patrimoniu, înţelegându-i importanţa, dar şi imperativul valorif icării ei sub raport ştiinţific.
