###

 Până mai ştii cărarea întoarcerii ’napoi,

întoarce şi-o sărută cu-al lacrimii şuvoi,

căci mâine ori cărarea, ori ochii nu mai sunt

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n mormânt.

Până mai ai un tată şi-o mamă lâng-un prag,

întoarce-le sărutul înlăcrimat şi drag,

căci mâine ori sărutul, ori pragul e pustiu

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n sicriu.

Până mai ai pe fraţii ce-aşteaptă-ndureraţi,

întoarce – şi-aşteptării un duh smerit să-araţi,

căci mâine ori nu-s fraţii, ori nu mai ai mijloc

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit şi-amar în foc.

Până mai ai pe cine să-ntrebi şi să urmezi,

întoarce şi urmează-l în tot ce-auzi şi vezi,

căci mâine o să-l ’nalţe al îngerilor şir

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit în cimitir.

Până mai ai o clipă de har la Dumnezeu,

întoarce spre iertarea păcatului tău greu,

căci mâine poate singur din uşă-I ai să pleci

şi sufletu-ţi vei duce zdrobit pe veci de veci. 

          Traian Dorz

&&&

 “Mi-e dor de trosnetul din sobă, de aburi calzi de cozonac,

De mere coapte-n scorţişoară, de banca brună din cerdac,

Mi-e dor de albul pân' la hornuri,

De seara albastră din cătun,

De caramelele cu lapte, de mămăliga din ceaun.

Mi-e dor de serile de iarnă când ascultam, atent, poveşti,

De zilele fără de grijă, de bruma albă din fereşti,

Mi-e dor de scârţâitul porţii, de îngereştile ninsori,

De lampa galbenă din geam ce pâlpâia până în zori.

Mi-e dor de puloverul de lână, de căciuliţa cu urechi,

De torsul mâţei lângă plită, de corzile chitarei vechi,

Mi-e dor de-aroma de gutuie, de ceaiul cald de muşeţel,

De uliţa copilăriei, de clinchetul de clopoţel.

Mi-e dor de laptele cu miere, de gustul fin de caşcaval,

De bolta casei încărcată de candelabre de cristal,

Mi-e dor de cocoloş cu brânză, de şunca proaspăt afumată,

De ciocolatele cu rom, de turta dulce asortată.

Mi-e dor de sania din scânduri ce mă plimba printre troieni,

De tinda casei-mbătrânită, de coşuri pline de coceni,

Mi-e dor de-acele clipe-n care mâncam un altfel de dejun,

De pâinea unsă cu untură, de pâinea unsă cu magiun.

Mi-e dor de zgomotul de lanţuri ce câinii-n curte îl făceau,

De fumul gros, de bradul verde, de fulgii magici ce cădeau,

Mi-e dor de glasul de copii ce colindau din casă-n casă,

De anii-aceia-n care viaţa ne aduna pe toţi la masă.”

 

Sursa: Sibiana Mirela Antoche

$$$

 MAMĂ, CE-ASCUNDEAI?!...

Mamă, ce-ascundeai în riduri de erau atât de dulci,

Creionând pe frumusețe trăsături de bunătate...

Poate nopțile în care n-apucai să te mai culci,

Împletind cântec de leagăn cu miros de flori și lapte?!

Mamă, ce-ascundeai în ochi de erau atât de limpezi,

Că în negrul lor ca mura încăpea doar răsărit...

Poate dragostea răsfrântă peste pruncii tăi cei fragezi,

Pentru care nici o caznă ,grea nicicând nu ți-a părut ?!

Mamă, ce-ascundeai în vorbă de se prelingea ca mierea,

Lecuind ca prin minune orice rană sau suspin...

Poate toată-nțelepciunea ce putea s-o dea durerea,

De care în astă lume ai avut parte din plin?!

Mamă, ce-ascundeai în zâmbet de îți lumina făptura

De parcă în viața ta n-ai mai fi știut de-amar...

Poate că iubirea ta n-a mai cunoscut măsura

Bucuriilor mărunte și vedeai în toate-un  har?!

Mamă, ce-ascundeai în palme de erau atât de moi,

Oropsite de țărână,ostenite și crăpate...

Poate fericirea sfântă de-a ne mângâia pe noi,

Răzbătea peste asprime și păreau catifelate?!

Mamă, ce-ascundeai în suflet de era așa blajin

Încât nici un neajuns n-a putut să-l întărâte...

Doar credința și iubirea ți l-au luminat prin chin,

De orice poveri a dus, au rămas nespovedite?!

Mamă, ce-ascundeai în poală când mă cuprindea visarea,

De n-am mai aflat vreodată  și nici nu mai pot uita...

Poate liniștea deplină,fericirea și-mpăcarea

Pe care în orice clipă le rupeai din dumneata?!

Mamă, ce-ascundeai pe buze când mă sărutai pe frunte,

De simțeam cum mi se zvântă lacrimile dintre gene...

Ce-ai făcut cu alinarea care-ar ști acum să-nfrunte

Icnetul durerii surde ce din amintiri se cerne?!

Liliana Burac

$$$

 L-AM RUGAT PE DUMNEZEU...

L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.

Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: Nu.

Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă ,ea se dobândește.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.

Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a raspuns: Nu.

Suferințele îl îndepartează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.

Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele, așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: În sfirsit ai înțeles ce trebuie să ceri.

I-am cerut lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic.

Pr. Irodion - Sf. Mă năstire Lainici

###

 1. Întotdeauna vei avea probleme. Învață să te bucuri de viață în timp ce le rezolvi.

2. Oamenii nu își decid viitorul, ci își decid obiceiurile și obiceiurile le decid viitorul.

3. În viață poți controla doar două lucruri: efortul și atitudinea ta.

4. Nu întreba cum să începi. Începe, apoi întreabă cum să îmbunătățești.

5. Fericirea are mai puțin de-a face cu plăcerea și mai mult cu scopul.

6. Viața e mai grea când aștepți multe de la lume și puțin de la tine.

7. Viața e mai ușoară când aștepți multe de la tine și puțin de la lume. Standarde înalte, așteptări scăzute

8. Jumătate din problemele tale sunt doar mintea ta care face lucrurile mici să pară lucruri mai mari.

Nouă. Nu căuta secrete când tot ce ai nevoie sunt repetiții.

Zece. Nu te lăsa controlat de trei lucruri: oameni, bani sau experiențe trecute.

11. În fiecare provocare sau chiar tragedie, există oportunități. Și dacă te antrenezi să cauți oportunitatea, poți prelua controlul asupra situației și chiar să o transformi în ceva pozitiv sau, dacă nu se poate transforma în ceva bun, măcar ceva bun ar putea ieși din ea.

12 ani. Mulțumește în fiecare zi, pentru că, chiar dacă crezi că nu ai motive să mulțumești, ziua ta "normală" e ste visul altcuiva....

$$$

 𝑪𝒆-𝒂𝒓 𝒔𝒑𝒖𝒏𝒆 𝒕𝒊𝒎𝒑𝒖𝒍?

Dacă Timpul ar vorbi, ar începe cu începutul?

Ar scoate din cutele lui toate minutele

purtate pe umeri, toate secundele

încrețite sub pleoapele închise,

toate orele care au alunecat

printre cuvintele nerostite?

Ce-ar spune Timpul despre noi?

Poate c-ar râde în taină, ca un bătrân înțelept

care știe că toate promisiunile noastre

nu sunt decât abur pe un geam rece,

o urmă care dispare la prima adiere,

într-o liniște pe care o credem eternă

și nu e decât o respirație-n vânt.

Poate-ar spune că tot ce-am căutat

se află deja în palma noastră deschisă,

în liniștea dintre două bătăi de inimă,

în felul în care ziua se înghite pe sine

și renaște doar ca să ne privească iar.

Ce-ar spune Timpul?

Poate nimic, căci știe că niciun cuvânt

nu poate cuprinde umbra ce crește în tăcere.

𝐄𝐱 𝐈𝐠𝐧𝐢 𝐍𝐚𝐭𝐮 𝐬

       Alex Andronic ✍️

$$$

 Capra vecinului...

Cică mai demult, odată, într-o vreme-ndepărtată,

Într-un oarecare sat de lume complet uitat

Tot trăiau, de ani şi luni, doi prieteni foarte buni,

Care, nu erau bogaţi, dar erau vecini şi fraţi. 

Unul, fără nicio frică, se numea mereu Mitică...

Şi avea o casă mică, opt copii şi o pisică...

Iar al doilea, fără pică, se numea mereu Petrică!

 Şi aşa, din întâmplare, fără nicio supărare,

Avea tot o casă mică, dar n-avea nicio pisică...

Şi n-avea deloc copii - trăia singur zi de zi... Aşadar, precum spuneam şi cu gura mea ziceam, 

Onorabilul Mitică şi stimabilul Petrică, erau fraţi şi buni amici chiar de foarte-foarte mici!!

Însă nu erau bogaţi, înstăriţi sau complicaţi...

Ba erau chiar strâmtoraţi şi de griji împovăraţi !! 

Şi adesea se-ntâmpla să n-aibă nici ce mânca. 

Totuşi, într-o zi cu soare, nu ştiu cum, din întâmplare,

Preastimabilul Mitică, fără teamă, fără frică,

A făcut, aşa, deodată, rost de-o capră-adevărată...

Care, pusă rău pe fapte, chiar dădea un pic de lapte!

Şi cum, hotărât, Mitică ţinea sincer la Petrică,

Îi ducea şi lui, voios şi nespus de bucuros, zilnic, pe la ora 7, câte-o cană brici cu lapte. 

Curios nevoie mare din urechi până-n picioare, 

Brusc, Petrică s-a-ncruntat şi-ntr-o zi l-a întrebat:

-Măi, Mitică frăţioare, nu că vreau să mă dau mare,

Dar de unde, măi, nenică, ai tu clar, la o adică,

Lapte să-mi aduci şi mie zi de zi cu bucurie?

Eu ştiam -şi ştiam bine!- că eşti mai sărac ca mine!

Fără să mai stea pe gânduri unul, două sau trei rânduri, Nea Mitică, bucuros, i-a răspuns politicos:

-Păi, Petrică, măi, frăţie, cum să îţi explic eu ţie? 

Într-o seară frumuşică, plin de teamă şi de frică,

Eu, aşa, în felul meu, L-am rugat pe Dumnezeu Să îmi dea şi mie-odată o căpriţă-adevărată

Ca să am chiar zi de zi mâncare pentru copii. 

După cum se vede treaba, chiar nu m-am rugat degeaba!

Dumnezeu nu m-a lăsat şi m-a foarte ascultat, 

Şi chiar ziua următoare mi-a dat fără ezitare

O nespus de minunată capră foarte-adevărată. Cum îmi merge foarte bine, m-am gândit brusc şi la tine

Şi, pus hotărât pe fapte, îţi aduc şi ţie lapte! Deci, de vrei şi îţi convine, fă şi tu la fel ca mine:

Roagă-L brusc instantaneu pe prea bunul Dumnezeu

Să te-ajute şi pe tine - şi-o să vezi că va fi bine! Bineînţeles, Petrică nu l-a crezut pe Mitică,

Dar, zâmbind cu sânge rece, l-a lăsat de tot să plece.

Dup'-aceea, cu mult zel, a-nceput rapid şi el

Să se roage tot mereu hotărât la Dumnezeu. Precis sigur negreşit, Dumnezeu l-a auzit Şi-ntr-o noapte clar precis a venit la el, în vis. Nea Petrică, fericit, I-a zis clar şi lămurit: -Doamne, Doamne, eu-s Petrică!

-Ştiu - vecinul lui Mitică, i-a răspuns instantaneu şi îndată Dumnezeu.

Vrei şi tu, aşa, deodată, tot o capră-adevărată?

-Aaa, nu, Doamne!

-Atunci ce vrei, Petrică? Spune fără nicio frică!

 -Apăi, Doamne, vasăzică, ştii Tu, capra lui Mitică?

Vreau ca pân ă mâine seară să dispară sau să moară!

  Preluat