***

 INSULA ȘERPILOR, RANA DESCHISĂ A ROMÂNIEI

Nu există alt colţ de stâncă înconjurat de ape care, cu o suprafaţă atât de mică, de doar 17 hectare, să fi cunoscut o atât de zbuciumată istorie. Insula Şerpilor, din Marea Neagră, are un trecut şi un prezent extrem de controversate. „Adevărul“ vă spune povestea ei.

Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, însă partea română a luptat în ultimele decenii pentru a-i fi recunoscute drepturile asupra platoului continental.

Primele runde de negocieri cu sovieticii au început în anul 1967 şi au durat până în 1987. Acestea s-au reluat în 1998 şi au durat până în 2004, perioadă în care s-au desfăşurat 34 de runde de negocieri între România şi Ucraina pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, fără nici un rezultat.

Pe 13 septembrie 2004, actualul ministru de Externe, Bogdan Aurescu, a semnat Cererea de Sesizare a Curţii Internaţionale de Justiţie pentru declanşarea procesului de la Haga.

Ministrul Bogdan Aurescu: „Am vrut să purtăm o rundă de negocieri pe Insula Şerpilor“

Niciodată în timpul negocierilor nu s-a adus în discuţie şi Insula Şerpilor, întrucât mărturiseşte ministrul de Externe Bogdan Aurescu, cel care a condus echipa de negociere, în tratatul politic dintre România şi Ucraina din anul 1997 există o prevedere care stabileşte faptul că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei. „Nu s-a pus în discuţie suveranitatea insulei, iar Curtea nu putea să se pronunţe asupra unui fapt cu care nu fusese sesizată“, adaugă ministrul.

Oricum, miza în proces nu era insula, ci modul în care ea putea să influenţeze delimitarea platoului continental al Mării Negre şi s-a stabilit că nu avea cum să influenţeze. El spune că nu a văzut niciodată insula. „La un moment dat, am cerut părţii ucrainene să purtăm o rundă de negocieri chiar pe Insula Şerpilor, dar nu am primit un răspuns pozitiv“, mărturiseşte cel care a condus negocierile din partea română.

„Când spun „la Roumanie” mă trece un fior amestecat, de emoţie, de grijă, de răspundere, de mândrie. Evident, sunt emoţionat, dar mai ştiu că nu trebuie să se vadă. Era important şi pentru judecători, şi pentru Echipă, şi pentru cei de acasă. Şi nu se vede. Ştiam un truc de când pledasem mai demult la CEDO, la Strasbourg – poţi să te ţii bine cu mâinile de marginea pupitrului. Ştiam şi că totul era transmis în direct acasă. (Pe la începutul lui august am avut o discuţie cu dl. Pleşu care m-a întrebat grijuliu dacă am emoţii. Şi i-am răspuns: „Numai idioţii şi inconştienţii n-au emoţii.”) Dar nu a fost nevoie deloc de trucuri. După al doilea paragraf orice urmă de emoţie mă părăsise deja. Eram „în interiorul” textului pledoariei mele, intrasem deja adânc în logica ei. Cu simţurile ascuţite la maximum, recunoşteam parcă pipăind, pe rând, fiecare argument şi nuanţă, pe care le scoteam apoi la lumină, le expuneam în faţa Curţii, cu toate accentele lor specifice. Altceva nu mai conta“, a scris  Bogdan Aurescu, referindu-se la acea perioadă. Munca lor a fost o mare victorie pentru statul român. Din platoul continental de 12.000 de kilometri pătraţi, România a obţinut 7.900 de kilometri pătraţi.

Miza a fost accesul la hidrocarburile din Marea Neagră. Numai că petrolul pur extras din zonă nu va aparţine României. Fostul premier Călin Popescu Tăriceanu a concesionat petrolul şi gazele din aria respectivă lanţului de firme Sterling (Canada) - Melrose (Edinburgh), via Midia Resources Romania înainte de victoria de la Haga.

Constănţeanul care a făcut parte din echipa de negociatori

Din echipa de negociere a platoului continental al Mării Negre a făcut parte şi un constănţean, inginerul Octavian Buzatu, de 43 de ani. Începuseră discuţiile cu partea ucraineană când în 2002 a fost cooptat şi specialistul care lucra la acea vreme la Direcţia Hidrografică Maritimă din Constanţa.

El ne povesteşte că o rundă de negocieri se purta în România, iar următoarea în Ucraina. „În funcţie de nivelul la care se discuta, întâlnirile aveau loc între consilieri sau reprezentanţi ai Ministerului de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, ai Agenţiei de Resurse Minerale“, spune Octavian Buzatu. Când se discutau probleme de decizie politică se întruneau politicienii.

Runde de negocieri de o săptămână

O negociere dura uneori şi o săptămână. Fiecare echipă avea traducătorul ei. Spre final, au fost cooptaţi şi trei avocaţi străini. „Am lucrat o lună şi jumătate la Haga. Ne-a luat două săptămâni să pregătim pledoariile. Urma partea adversă şi apoi noi dădeam replică la punctul lor de vedere“.

Contribuţia lui a fost aceea de a transpune aspectele juridice în hărţi şi imaginarea unor situaţii care să pună în lumină defavorabilă argumentele părţii adverse. „Au fost perioade când dormeam o oră, o oră şi jumătate pe noapte. După ce terminam hărţile, mă duceam în sală să asigur proiecţia“, îşi aminteşte el.

Inginerul mărturiseşte că a rămas impresionat atunci când profesorul James Crawford a spus Curţii în partea a doua a procesului, după prezentarea argumentelor de către Ucraina: „Graficul este unul izbitor – şi în timp ce dumneavoastră îl urmăriţi, îmi oferă prilejul de a fi recunoscător echipei tehnice a României, jucând un meci cartografic de Cupă Mondială împotriva opoziţiei internaţionale”.

„Personal, cred că astfel de mulţumiri publice, exprimate chiar în faţa Curţii, au darul de a-ţi întări convingerea că ai făcut aproape tot ceea cea a fost posibil într-un astfel de moment important, fiind totodată o supapă de refulare, care probabil s-ar fi activat automat în eventualitatea obţinerii unui rezultat contrar aşteptărilor şi dorinţelor proprii sau ale celor din jur“, spune Octavian Buzatu.

Nu mai puţin de 18 judecători reprezentând toate sistemele de drept din lume au ascultat argumentele fiecărei părţi. În septembrie – octombrie s-a finalizat procesul, iar hotărârea s-a dat pe data de 3 februarie 2009. „Am mai calculat iar şi iar ce însemna victoria asta: 79,3 % dintr-un total de 12.000 kmp aflaţi în dispută. Am privit totul ca fiind o decizie logică, dar care a avut nevoie de 60 de ani pentru a trasa o linie imaginară pe o hartă“, povesteşte el.

Întorşi în ţară, îşi aminteşte el, i-a aşteptat un singur reporter. „Mi-a părut rău atunci că nu suntem fotbalişti“, a spus el dezamăgit. Echipa nu a primit nicio recompensă materială pentru victoria uriaşă obţinută, ci doar diplome, dar nici nu ar fi dorit altceva.

Istoria din larg

Situată în Marea Neagră, la 45 kilometri de ţărm, stânca uriaşă, care poartă denumirea de Insula Şerpilor, este cea mai mare dintre puţinele insule ale Mării Negre, pe lângă Sacalin, apărută în valuri în anul 1897, situată la sud de gura de vărsare a braţului Sfântu Ghorghe, Kefken, în partea de sud a mării, la 50 mile marine de strâmtoarea Bosfor, câteva mici insuliţe şi stânci la sud de Burgas, fie la nord, la intrarea în limanul Berezan, aici aflându-se mica insulă Berezan.

Insula Şerpilor este situată la 45° 15ʹ 53 ʺ latitudine nordică şi 30° 14ʹ 41ʺ longitudine estică, la nord de Sulina. Suprafaţa insulei este de 17 ha. În antichitate, ea a avut o întindere mai mare, efectul distructiv al valurilor reducând-o la aceste dimensiuni. Privită de la distanţă, ea îmbracă forma unei stânci uriaşe care se luptă cu valurile. Ţărmurile sunt înalte şi se termină cu faleze impunătoare, ceea ce dă insulei aspectul unei cetăţi înconjurate cu ziduri de piatră. Unele dintre faleze au fost presărate cu râpi adânci şi chiar cu peşteri, însă furia valurilor a făcut ca acestea să dispară.

Despre istoria zbuciumată a acestui pământ cândva românesc ne vorbeşte dr. Dominuţ I. Pădurean în cartea sa „Insula Şerpilor“. Primul scriitor antic care a menţionat Insula Şerpilor sub numele de Insula Albă a fost Arktinos din Milet în anul 777 î. Hr., în lucrarea sa Aethiopidia.

În izvoarele literare, istorice, cartografice această insulă legendară a apărut consemnată sub mai multe deumiri: Achillea, Achilles, Cezaria, Fadunisa, Ilanada, Insula Albă, Insula cu şerpi, Insula lui Achille, Levca, Nisi, Rubea, Zmeinoi.

Tărâmul şerpilor

Denumirea de Insula Şerpilor este utilizată oficial începând cu secolul al XIX-lea, anul 1868. Denumirea se trage de la şerpii care dominau fauna de altădată a insulei. George Popa Lisseanu scria că insula mişună de şerpi negri, iar autorul primei schiţe monografice a insulei, Raul Călinescu, spunea în 1931 că în zona litorală a insulei găsim în plus şarpele de apă, inofensiv, care se găseşte şi pe platou şi de la care se trage numele insulei, atât în româneşte, cât şi în greceşte, turceşte şi ruseşte.

Legenda lui Ahile

În Antichitate a existat şi versiunea conform căreia cenuşa eroului Ahile a fost îngropată în insula Leuke – albă. Alţii avansează că aici a fost înmormântat poetul nepereche, Ovidius. „Mormântul lui Ovidiu se află pe o insulă din Pont“, spunea Giovanni Boccacio, în „Viaţa lui Dante“.

În anul 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată, din ordinul amiralului Samuel Grieg, comandantul flotei ruse din Marea Neagră. Astfel s-a realizat prima hartă a insulei. Tot atunci s-a descoperit faptul că aici a existat un templu antic închinat lui Ahile.

Pe insulă s-a găsit doar baza templului şi, pe baza datelor arheologilor, s-a putut stabili că această construcţie era din calcar alb, avea o formă pătrată, fiecare dintre laturi măsurând 29, 87 metri. Sanctuarul se afla în partea estică, dar şi statuia lui Achille, iar partea vestică era destinată ofrandelor. În afara urmelor templului, au mai fost sesizate urmele a încă trei construcţii, realizate cam în aceeaşi perioadă cu templul, ele aparţinând arhitecturii vechi greceşti.

Cum s-au distrus vestigiile arheologice

Constructorii ruşi ai farului, ale cărei lucrări au demarat în anul 1837, au folosit piatra din temelia templului pentru ridicarea noii construcţii şi astfel vestigiile istorice au dispărut. Alte cornişe şi capiteluri descoperite pe insulă au fost duse la Sulina, de unde au luat drumul Odesei, unde nu au mai ajuns niciodată. Cer este faptul că după nouă ani de la descoperirea templului, arhelogul N.N. Mourzakevich nu a mai găsit nimic din baza construcţiei antice.  

Iată ce conţineau cele câteva inscripţii care au fost salvate. Una din ele spunea: „Menestratos Olbioliteanul a ridicat o statuie lui Achille, stăpânul Leucei“. O a doua inscripţie descoperită pe fundul unui vas de lut spune: „Glaucos din Posidia pe mine m-a închinat lui Achille, stăpânul pământului Leuce“. A treia inscripţie, posibil parte a unei statui este singura care se află în patrimoniul arheologic românesc, fiind expusă la Bucureşti, cuprinde un decret datând din secolul IV Î. Hr., dat de olbiolopitani, prin care se cinstea un cetăţean decedat, al cărui nume nu apare menţionat. În decret se spune că în timpul vieţii cetăţeanul a fost recompensat, iar după moarte, olbiopolitanii l-au îngropat pe cheltuiala lor, în oraş.

Lumina Farului s-a stins

Primul far de pe Insula Şerpilor a fost ridicat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de către ruşi. În iunie 1917, insula şi farul au avut de suferit de pe urma bombardierelor crucişătorului german Breslau. Distrugerile au fost atât de mari, încât în 1920 Comisia Europeană a Dunării a cerut reconstruirea farului. El a fost reaprins în 1922.

În iarna anului 1920, un ger extrem de puternic a făcut ca marea să îngheţe, ceea ce a obligat personalul militar şi civil de pe insulă să stea într-o izolare totală faţă de Sulina. În cel de-al Doilea Război Mondial, loviturile repetate asupra insulei s-au soldat cu avarierea clădirii farului. Ing. Constantin Necula, fost comandant al flotilei de Dunăre nota: „Începând cu data de 23 august 1944, odată cu sosirea primelor nave sovietice în portul Sulina, operaţiunea de asigurare a funcţionării farului a fost preluată de Marina Sovietică“.

De la daci la otomani

În timpul lui Burebista, Insula Şerpilor s-a aflat sub autoritatea satului dac. Sub romani, insula a împărtăşit soarta gurilor Dunării, Deltei Dunării, a Dobrogei în ansamblul său. Stăpânirea romană asupra Dobrogei a durat mai bine de trei secole (29/28 î.Hr. – sec III d. Hr), Dobrogea fiind primul teritoriu străbun care a devenit parte a provinciei imperiale romane Moesia Inferior.  Apoi, acest tărâm a intrat sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.

Timp de aproape patru secole şi jumătate, Dobrogea şi Insula Şerpilor s-au aflat sub autoritatea Imperiului otoman. În urma războiului ruso-turc, insula a fost ocupată abuziv de ruşi, deşi în tratatul de la Kuciuc – Kainardji din 1774 dintre Rusia şi Poarta Otomană, insula nu apare menţionată. Făcând uz de statutul său de învingătoare, Rusia ţaristă a pus Poarta, dar şi celelalte puteri europene, în faţa faptului  împlinit, ocupând şi anexând Insula Şerpilor, singura noastră insulă din Marea Neagră.

Insula s-a aflat sub ocupaţie ţaristă între 1813 – 1856, iar între 1857 şi 1978 sub dominaţie otomană. În iunie 1857 s-a semnat la Paris tratatul dintre Austria, Franţa, Anglia, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul otoman privind delimitare Basarabiei, Insulei Şerpilor şi Deltei Dunării. În privinţa Deltei, se specifica faptul că ea trecea „sub suveranitatea imediată a Sublimei Porţi“, iar cine stăpânea Delta, stăpânea şi insula, astfel că micul petic de pământ a fost făcut cadou de marile puteri Imperiului otoman.

În memoriul României din 1878, plenipotenţialii României au cerut cancelarului de fier Otto von Bismark, preşedintele Congresului de la Berlin, ca principatul să reintre în virtutea titlurilor sale seculare, în posesia insulelor şi gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor. Formalităţile oficiale de reunire a insulei cu România au avut loc la 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul Nicolae Dabija.

Între anii 1879 – 1947 insula a fost în graniţele româneşti. Conform noii organizări administrativ-teritoriale, judeţul Tulcea era constituit din următoarele ocoale: Babadag, Sulina (unde era inclusă Insula Şerpilor), Măcin şi Tulcea. În august 1944, Insula Şerpilor a fost ocupată cu forţa de căre unităţi ale Marinei Militare Sovietice, în august 1944, deşi ea a aparţinea României.

La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, valabil 20 de ani, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”.

Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947.

Numai că acest act nu a fost înregistrat la Secretariatul General al ONU, fiind ţinut secret. La scurt timp, insula a fost transformată într-un complex militar. Cine se apropia de insulă era interceptat de vedetele militare rapide aparţinând paze grănicereşti.

Sovieticii au amplasat aici radare de mare putere, cu o rază mare de acţiune, precum şi alte tipuri de instalaţii militare de dirijare şi control a armamentului clasic şi convenţioal. Între anii 1950 – 1960, sovieticii au construit şi amplasat pe insulă un radar de mare putere, dar au adus şi staţii de bruiaj şi de ascultare a convorbirilor (în sistem fonic, cât şi prin cablu), au montat un cablu telefonic subacvatic între insulă şi Odesa, au construit un cheu pentru acostarea navelor uşoare de patrulare, au curăţat o porţiune din zona de sub apă din apropierea coastelor insulei cu ajutorul scafandrilor  militari, asigurând astfel o cale de acces din larg spre cheiul insulei.

După destrămarea URSS-ului, între Federaţia Rusă şi Ucraina a avut loc o lungă dispută vizând împărţirea moştenirii lăsate de fostul imperiu. În urma unui acord, Ucrainei i-au revenit bazele navale Sevastopol, Donuzalev, Odesa, Nikolaev, Feodosia, Izmail, Balaklava, Kerci şi Insula Şerpilor. Kievul anunţase în intenţionează să transforme insula într-un obiectiv turistic.  

Alexandru Vlahuţă, turist pe Insula Şerpilor

În scrierile sale, Alexandru Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor. Iată ce amintiri are Vlahuţă despre acest tărâm: „Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.

– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.

– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.

Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.

Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […]

Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”

Insula Şerpilor, învăluită în legende

Legendele vorbesc despre un Triunghi al Bermudelor în imediata vecinătate a Insulei Şerpilor. În 5 decembrie 1945, cinci bombardiere americane au dispărut acolo. O altă dispariţie misterioasă s-a petrecut mult mai recent, în 1990, când un mic aparat de zbor grecesc a dispărut la numai 30-40 km de ţărmul românesc. De asemenea, de-a lungul timpului, mai mulţi pescari au povestit cum „marea arde“.

În nord–estul Mării Negre se află mai multe falii tectonice. Una dintre ele este falia Sulina – Tarhankut (Ucraina). „Drept dovadă a activităţii seismice, Insula Şerpilor a apărut brusc. Zona este foarte tectonizată, iar toate elementele componente ale unui câmp terestru, printre care şi cel magnetic, se manifestă cu putere“, precizează specialiştii.

În partea sudică a Crimeei, povârnişul e delimitat de fracturi adânci. Zona este ca un lighean. Când aluviunile submarine se prăvălesc, se produce o avalanşă şi atunci se produc turbulenţe majore, care duc la invadarea fundului mării. Hidrogenul sulfurat care există pe fundul mării ajunge la suprafaţă şi, în concentraţie mare, se autoaprinde. Aceasta este explicaţia fenomenului că marea arde.

***

 OCTAVIAN GOGA, POETUL CASTELAN

Născut într-o zi de 1 aprilie pe Ulița Popilor din Rășinari (Sibiu) în familia unui preot cu origini aromâne, la o aruncătură de băț de gospodăria în care avea să alunece în viață consăteanul filosof Emil Cioran trei decenii mai târziu, Octavian Goga (1881-1938), cel adevărat, scuturat de colbul manualelor și al ideologiilor, a fost un poet în ton cu vremurile și un politician împiedicat, faimos în epocă pentru aplecările sale antisemite și profasciste.

 Învestit de regele Carol al II-lea prim-ministru în 1937, patriotul Goga a fost demis în doar câteva zile, batjocură de la care i s-ar fi tras moartea, la doar 57 de ani. Să-i despletim destinul, unul dramatic, fără îndoială.

„Octavian Goga, cel mai important poet mesianic al Ardealului antebelic, dar și unul dintre cei mai dezastruoși politicieni din România anilor ‘30 (printr-o ironie a Istoriei, a dat tonul și începutului, și sfârșitului României Mari interbelice), a fost student la Budapesta, apoi la Berlin, afiliat societății Astra și cercurilor unioniste, fondator, printre unguri, al revistei militante Luceafărul (1902) și membru influent al Partidului Național Român. Arestat în două rânduri pentru militantism pro-românesc de autoritățile austro-ungare (în închisoarea de la Szeged a fost vizitat și de Caragiale, puțin înaintea morții dramaturgului), Goga va fi promovat, în contrapartidă, membru al Academiei Române în 1914”. Odată schițate primele trăsături, Paul Cernat, apreciat critic literar, ne introduce în universul liric marca Goga, pentru a ne întoarce apoi la soarta tulburătoare a omului Octavian: „Perioada 1900-1910 marchează și vârful activității sale poetice. Debutează editorial cu volumul Poezii (1905), susținut nu doar de Iorga, ci și de Maiorescu (care-și nuanțează prin el ideile despre poezia patriotică) sau Lovinescu, care-l plasează în prima linie valorică a tradiționalismului nostru sămănătorist, varianta mesianic-ardeleană. Ecourile eminesciene - colorate de melodicitatea poeziei romantice maghiare: Octavian Goga a fost bun prieten cu Ady Endre, din care a și tradus - imprimă o notă elegiacă acestei monografii post-idilice a colectivității românești rurale, «fără țară», populate cu «icoane» de personaje martirizate”.

Voluntar în Marele Război

În continuare, cu penița ascuțită a criticului Paul Cernat în vervă: „Categoriile negativității moderne - absența, suferința, jalea - îi vor face pe unii critici, în frunte cu George Călinescu, să falseze considerându-i poezia «pură». Ele se regăsesc și în al doilea volum (Ne cheamă pământul, 1909). Involuția poetică se simte în culegerile Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără țară (1916) ș.a., cu vagi ecouri simboliste și de sentimentalism heinean”. Activitatea literară a lui Goga s-a împletit strâns cu cea politică. „În Primul Război Mondial - mai amintește Cernat - se înrolează voluntar pe front, e în prima linie a cercurilor pro-Antanta, iar în refugiul de la Iași face parte din comitetul românilor emigrați din Imperiul austro-ungar și din conducerea propagandei antantiste. După încheierea Păcii de la Buftea a jucat un rol important în Consiliul Național Român pe linia unirii Transilvaniei cu România. S-a manifestat și ca publicist ardent la gazetele Țara noastră și Tribuna, adunându-și articolele pasionate în volumele O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător. Crâmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală (1915)”.

Pârtie pentru dictatura regală

„Profetul liric și militantul unionist se degradează în contact cu noile realități politice - speculează Cernat. Devine ministru de Interne în cabinetul Averescu, fondator, apoi, al Partidului Național Agrar, vicepreședinte al Academiei, mason eretic ș.a. Filonul poetic se stinge, iar piesele de teatru (Meșterul Manole, 1928, recidivă târzie după satira antebelică Domnul notar, 1914) nu conving prea mult. În anii ’20, și-a adunat din nou articolele în volume: notoriul Mustul care fierbe (1927, plin de bufeuri xenofobe și antisemite) și evocările de personalități istorice și literare din Precursori (1930). Aventura lui Goga pe scena politică a conturat ratarea impardonabilă: „Eșuarea la extrema dreaptă (un «naționalism integral» violent antidemocrat, pro-fascist și pro-nazist) are loc prin fuziunea noului său partid cu cel al liderului antisemit A.C. Cuza (formând Partidul Național Creștin) și atinge paroxismul când, la alegerile din 1937, liberalii ratează pragul primei electorale, legionarii câștigă 15%, iar gogo-cuziștii - 9,5%, Carol al II-lea însărcinându-l pe Goga să formeze noul cabinet. Incapabil de guvernare, este împins de Carol să demisioneze după doar 44 de zile, lăsând cale liberă dictaturii regale și primului partid unic autohton, Frontul Renașterii Naționale”.

Primăvara neagră

S-a clevetit mult în epocă pe marginea acestei guvernări meteorice, mai ales după ce, la nici patru luni de la rușinea care l-a copleșit la București, retras în castelul său de la Ciucea (cumpărat de la amicul maghiar Ady Endre) (Cluj), Octavian Goga avea să sufere un accident vascular cerebral teribil, care-i va aduce moartea la 7 mai 1938, după două zile de agonie, la doar 57 de ani. Au existat și ipoteze potrivit cărora poetul ar fi fost otrăvit, nesusținute decât de bârfele ce au însoțit căsătoria târzie a lui Goga cu Veturia Triteanu, fostă translatoare a lui Adolf Hitler, celebră spioană atât în tabăra germană, cât și în cea sovietică. Tulburat de sfârșitul neașteptat al premierului său de mucava, regele Carol al II-lea i-a organizat, după 10 mai, funeralii naționale.

Jurnalul secret al poetului: un document exploziv

Umilit de rege în viața publică, Octavian Goga avea să se răzbune în jurnal (descoperit abia după 1990), pulverizând-o pe țiitoarea acestuia, Elena Lupescu. „30 aprilie 1931 - (...) de-o vreme încoace toate merg anapoda la noi. Printr-un proces diabolic de selecțiune, adunându-se laolaltă ratați și nebuni, se scormonesc acum figurile zoologiei apolitice ca din ele să se constituie frontul de apărare a țării. Mă tot întreb - scria Goga -, văzând la fiecare pas germenul nebuniei care-mi iese în cale, de unde pornește această tendință de extra-legalitate, care de la venirea lui Carol a dat peste cap lucrurile la noi și ca o furtună pustiitoare abătută asupra țării n-a lăsat în urmă decât dărâmături? Să nu fie la bază oare tot sinistra poveste cu ovreica aceasta, umbră de demență, care de ani de zile se încurcă necontenit printre preocupările noastre de stat? Ziarele străine susțin cu mult lux de amănunte că se găsește aici. Mi se pare că au dreptate (n.r. - Elena Lupescu venise în România încă din data de 12 august 1930, la două luni de la înscăunarea lui Carol al II-lea, și locuia la Sinaia. Anul următor Elena Lupescu se va instala la București într-o frumoasă casă pe Aleea Vulpache). Dacă s-ar găsi peste frontieră, Carol ar avea tot interesul s-o arate ca să înceteze odată legendele ei aici”.

Sub patul regelui

Octavian Goga nota mai departe cu ciudă, încercând să găsească un răspuns la derapajele nepermise ale regelui: „Dacă n-o face e c-o ține sub patul lui la București și atunci se explică toate țâcnelile. Am motive să cred că se poate coborî până la această trivialitate. Știu sigur că menține relațiile cu bătrânul ovrei Lupescu, tatăl amorezei, ovrei de ultimă speță, adunat de undeva de prin scursurile Moldovei”. Goga nu s-a sfiit să noteze în jurnalul său intim și un can-can sforăitor: „Zilele trecute Max Zănoagă, fost senator de la Slatina, a venit la mine și mi-a relatat o poveste dezgustătoare. «Eu îl știu bine pe jidan - spunea Zănoagă -, a fost omul meu de afaceri. L-am văzut deunăzi și mi s-a plâns că treburile merg greu în criza de azi: Dacă n-ar fi Carol să-mi dea o sută de mii de lei pe lună, în adevăr nu știu ce m-aș face. A scos un creion de aur și mi l-a arătat: Iată ce mi-a dat de Anul Nou. M-am uitat la el glumind: Te lauzi! Ovreiul însă nu s-a dat bătut, a scos repede din buzunarul hainei un ceas de aur și, legată de el, o panglică verde cu decorația coroanei cu spini pe care a dat-o numai colaboratorilor săi intimi»”.

„Anume batjocuri nu se spală decât cu sânge”

În continuare, Octavian Goga îl lua la bani mărunți pe Carol: „Zănoagă e un om perfect onest și nu mă pot îndoi de cuvintele lui. Ce vrea însă nenorocitul de Carol? Vrea să fie rege de Carnaval? Un fel de Ciubăr-Vodă care să rămâie în istoria noastră ca un episod tragi-comic menit să-l înlăturăm cu oroare și să trecem la ordinea zilei?” După trei mirări cu repetiție, Goga devenea virulent: „Nu-și dă seama inconștientul că, fiind vorba de obrazul unui popor, nu se poate glumi fără ca pedeapsa să vie lovind sigur și implacabil? Sârbii l-au asasinat pe Alexandru Obrenovici pentru Draga Mașin, fiindcă era în joc demnitatea lor ultragiată (n.r. - Alexandru Obrenovici, regele Serbiei, și soția sa, Draga, au fost asasinați la 29 mai 1903 în grădina palatului de la Belgrad. Goga face aluzie, probabil, la intențiile reginei Draga de a proclama moștenitor al tronului pe un frate al ei, ceea ce a constituit unul din motivele asasinatului). Au avut perfectă dreptate. Anume batjocuri nu se spală decât cu sânge”.

„O curvă de stradă de soi ovreiesc”

Curajos în scris, mai ales sub protecția jurnalului, Goga l-a șmotruit bine și pe Carol al II-lea: „Ce-ar fi aici, dacă în orbirea lui, Carol ar face gestul nebun de care vorbesc gazetele străine și ar încerca o căsătorie morganatică cu Lupeasca? În scurt timp și-ar primi răsplata. Țara aceasta a înghițit destule rușini în trecutul ei zbuciumat. Nu știu însă să fi fost cândva pe tronul Munteniei sau al Moldovei o curvă de stradă de soi ovreiesc. Ideea e înspăimântătoare și te cutremură din primul moment. Soluția se impune de la sine ca un gest reflex. Indivizii pot să fie meschini, un popor însă, în întregimea lui, nu e niciodată laș. Cineva se găsește totdeauna care să-și ia asupra lui rolul de salvator”.

Drama care i-a mistuit prima iubire

Pe 14 octombrie 1906, Octavian Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma, fata cea mică a politicianului și bancherului Partenie Cosma, directorul  băncii „Albina” din Sibiu, considerat la acea vreme cel mai bogat român din Ardeal. Căsnicia a fost minată de un eveniment tragic, „Tani”, cum o alinta „Tavi” născând, la capătul unei sarcini chinuitoare, gemeni morți. În atmosfera glacială instalată ulterior în familia Goga-Cosma s-a infiltrat Veturia, „Șarpele”, cum a etichetat-o frumoasa Hortensia pe rivala care i-a sedus și furat bărbatul.

A doua oară s-a însurat cu „ciripitoarea” lui Hitler

Viața privată a lui Octavian Goga poate constitui (și) tema unui roman de spionaj. Lăsăm din nou verbele iuți în seama profesorului Paul Cernat „Căsătoria din 1921 cu soprana Veturia Triteanu, fostă Mureșan, amor juvenil oficializat târziu, după divorțurile ambilor, a fost făcută responsabilă, în investigațiile nepotului-scriitor Mircea Goga (profesor la Sorbona), de influențarea negativă a unchiului. Fostă doamnă de onoare a reginei Carmen Sylva, promovată de George Enescu și de fiul lui Wagner la Bayeruth, Veturia a devenit «privighetoarea» și traducătoarea autorizată a lui Adolf Hitler, apropiată (și) de Ion Antonescu, bănuită de afilieri secrete multiple”. Cariera de agentă a Veturiei n-avea însă să fie frântă de întoarcerea armelor. Dimpotrivă. „Racolată de sovietici (și ca fostă nașă de cununie a lui Petru Groza), doamna Goga a căzut în picioare după 1945, îngrijindu-se (până la moartea sa din 1979) de gestionarea castelului Ciucea - devenit, prin intervenția lui Gh. Maurer și C. Daicoviciu, muzeu & mausoleu - al soțului”, precizează Paul Cernat.

Trai pe picior mare

Domeniul de la Ciucea a fost cumpărat de Octavian Goga în 1920 de la Bontza Berta, văduva poetului maghiar Ady Endre. Valoarea tranzacţiei a fost de 280.000 de coroane, bani pe care Goga i-a împrumutat de la Banca Agricolă. În castel, reconstruit în perioada interbelică de poetul român, se află astăzi Muzeul „Octavian Goga”, care adăpostește, printre altele, o bibliotecă ce numără 6.000 de volume. Grădina păstrează mausoleul soților Goga și o bisericuță veche (secolul al XVI-lea) din lemn adusă aici de cel de-al 37-lea premier al României.

141 de ani s-au împlinit la 1 aprilie 2022 de la nașterea lui Octavian Goga, la Rășinari, Sibiu

Țara aceasta a înghițit destule rușini în trecutul ei zbuciumat. Nu știu însă să fi fost cândva pe tronul Munteniei sau al Moldovei o curvă de stradă de soi ovreiesc”, Octavian Goga, poet și politician

6.000 de volume se găsesc în biblioteca lui Octavian Goga din castelul de la Ciucea, Cluj

44 de zile a durat mandatul de premier al lui Octavian Goga (28 decembrie 1937-11 februarie 1938).

***

 PORTRET GRIGORE ALEXANDRESCU

Grigore Alexandrescu s-a născut la Târgoviște la 22 februarie 1810, în mahalaua Lemnului într-o familie de boiernași, fiind al patrulea copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu, și al Mariei, născută Fusea. Chiar și astăzi, există încă în discuție data nașterii lui Grigore Alexandrescu. Astfel, din înștiințarea mortuară ar reieși anul 1810, din spusele lui Ion Ghica, anul 1812, iar din anumite fraze ale lui Alexandrescu s-ar deduce chiar anul 1814. Despre anii copilăriei, atât cât ne împărtășesc unele versuri din „Adio la Târgoviște” ori din „Satiră”, „Duhul meu”, a avut o copilărie fericită a cărei amintire va provoca regrete adolescentului rămas orfan în 1827 de ambii părinți. Ca și contemporanul său, Vasile Cârlova, a învățat carte grecească și franțuzească la Târgoviște.

După cum ne spune într-o notă autobiografică, Grigore Alexandrescu a învățat la Târgoviște, „în școală și sub direcțiunea profesorului grec Rafail (în casele lui Nicolae Hiotu), unde se preda limba greacă modernă și declamațiunea, iar apoi în școala lui Mitilineu pentru limba elină”. Ulterior, ajuns la București, este elev la pensionul Sfântul Sava, unde a fost coleg cu Ion Ghica. Fiind găzduit de un unchi, părintele Ieremia, într-un beci sub scara Mitropoliei din București, urma să-și îmbogățească cunoștințele prin lectură, acesta oferindu-i depozitul de cărți din podul așezământului.

Începând din primăvara lui 1832 a urmat clasa de literatură franceză de la Școala profesorului Vaillant, profesorul remarcând memoria orfanului, unde i-a avut ca și colegi la Sfântul Sava pe Costache C. Bălăceanu, Nae I. Budișteanu, Grigorie Sc. Grădișteanu, Scarlat N. Filipescu, Costache A. Rosetti și Ioan D. Ghica, cu acesta din urmă legând o prietenie pentru toată viața. Cultura pe care o acumulase înainte de școala lui Vaillant l-a uimit pe Ghica făcându-l să se întrebe: ,,Cine era și de unde venise acel băiat, unde studiase el până atunci, în ce școală și cu care dascăl ?” Același Ghica, își răspundea că viitorul poet ,,studiase acolo unde au studiat oamenii de felul lui, oamenii de geniu, la școala inimii și a spiritului, sub direcțiunea dorinței și a plăcerii de a știi și de a admira”. De altfel, Ion Ghica îl descrie magistral pe Grigore Alexandrescu, în scrisorile sale către Vasile Alecsandri: „Alexandrescu era născut în Târgoviște, în patria Văcăreștilor, a lui Eliad și a lui Cârlova. Zâna care a prezidat la nașterea lui l-a înzestrat cu îmbelșugare cu o mare memorie și cu darul armoniei. Poeziile lui se deosebesc prin mari calități de stil, de cugetare și de simțire, cari îl pun între fruntașii poeziei române. A zice de dânsul că a fost poet, și poet de un talent superior, nu este destul. El a fost un suflet mare și nobil, o inimă curată și generoasă, vesel și glumeț; îi plăcea societatea aleasă, și dacă câteodată căuta singurătatea, era mai mult ca o alinare la amărăciunile vieței, de aceea și scrierile lui dintr-acele momente respiră o stare de întristare melancolică a sufletului său. Era de școala aceea care consideră darul poeziei ca un depozit sacru, pe care omul înzestrat de sus este dator să-l păstreze curat, neatins de patimele și slăbiciunile omenești, așa că el privea de sus, în liniște senină splendoarea adevărului și frumosului care luminează binele și lovește viciul și nemernicia; în mândra și majestoasa sa indignațiune, condeiul său stigmatiza înjosirea, cinismul și lipsa de probitate, precum o vedem în unele din poeziile sale. Condeiul său original și plin de spirit și de grație nu s-a inspirat decât de pulsațiunile mari și patriotice ale sufletului său”.

Începând cu anul 1832, Școala lui Vaillant a fost înglobată la Sfântu Sava, aici poetul de mai târziu avându-i ca profesori pe Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca, G. Ioanid, S. Marcovici.  Tot aici s-a făcut remarcat datorită memoriei și capacității sale deosebite de a recita din clasicii francezi și greci. Spiritul său cuceritor l-a făcut să fie acceptat ca unul dintre protejații potentaților vremii, astfel că a fost găzduit pe rând de către Tache Ghica, Grigore Băleanu, Ion Câmpineanu și Ioan Heliade Rădulescu: ,,De altfel mai stăruia obiceiul ca boierii să dea culcuș și îngrijire tinerilor boiernași înzestrați”. În casa lui Tache Ghica l-a cunoscut și pe Iancu Văcărescu, boier și om de cultură târgoviștean, recitându-i din poezii, iar acesta avea să-l sărute și să-i spună că va deveni un mare poet. Cu toate că Ion Heliade Rădulescu l-a găzduit o vreme în propria casă pe Grigore Alexandrescu, relațiile dintre cei doi s-au alterat cu vremea, aceștia intrând într-o polemică de lungă durată.

Poetul Grigore Alexandrescu a debutat cu traduceri în Curierul Românesc, unde a publicat poezii și fabule originale între care și poezia Miezul nopții, primul său volum „Elezer și Naftali” apărând în anul 1832. Grigore Alexandrescu a fost cel de-al doilea poet care a descris Ruinele Târgoviștei, după Vasile Cârlova, în poeziile „Miezul nopții (martie, 1832) și „Adio la Târgoviște (august, 1832), unde înfățișează ruinele acoperite de noapte „sub care adâncită e gloria străbună”. Tot în 1832, Ion Heliade Rădulescu a publicat „Trecutul la Mănăstirea Dealu”, poezia lui Grigore Alexandrescu, în revista Convorbiri Literare, versuri care erau însoțite de o introducere amplă ce radiografiau problematica temei Ruinurilor Târgoviștei: „Este vrednic de băgare de seamă a cerceta cineva producturile Târgoviștei, acestei capitale a Țării Românești și rezistența vitejilor noștri strămoși. Zidurile sale de apărare, ce înfruntau pe vrăjmașul ce îndrăsnea să se apropie de ele, sunt căzute acum și vremea a grămădit țărâna peste dânsele. Palaturile vitejilor domni sunt dărâmate și mai ardică încă câte un colț de zid, înverzit de mușchiul anilor, câte un turn pe care se vede trufia (mândria) cea veche a acestui loc războinic. Tăcutele morminte nu mai păstrează decât prin împrumutare câte o piatră rătăcită și streină de țărâna lor, ce poartă numele vreunui viteaz, pe care mâna vremii s-a sfiit să-l șteargă. Acest loc de mărire seamănă că pentru totdeauna este păstrat și consfințit slavei românilor. Vrednic este, zic, de băgare de seamă că … Alexandrescul, un tânăr de abia 18 ani ieșit din ruinele Târgoviștei, se așează pe ele în mijlocul nopții și face să răsune glasul său cel plângător și acum mângâie pe cei ce plâng pe Cârlova”.

Fiind influențat profund de versurile ostașului-cântăreț, Grigore Alexandrescu a scris „Trecutul la Mănăstirea Dealu”, unde își au odihna „eroi ce mai ‘nainte mult sgomot au făcut, prezidați de capul lui Mihai Viteazul, cel mai strălucit dintre eroii neamului, simbolul vitejiei, libertății și unirii românismului. De aici, se desfășoară priveliștea turnului măreț al Chindiei, trist martur l-al nostru trist apus”. Nu întâmplător, poetul târgoviștean descrie în aceste versuri trecutul luminos și prezentul întunecat al Ruinurilor Târgoviștei, făcând aluzie la blestemul Patriarhului Nifon, care în vremea lui Radu cel Mare a părăsit Târgoviștea, și-a scuturat papucii și a afurist pe Domn și poporul său, nepăsători ai poruncilor lui. Datorită atitudinii sale revoluționare și progresiste avea să fie acceptat în Societatea Filarmonică, înființată în 1833 și care își propunea să crească ,,cultura limbii românești, înaintarea literaturii și formarea unui teatru românesc”, cât și în Societatea secretă care funcționa pe lângă aceasta, având ca membrii o parte dintre membrii primeia și urmărind scopuri politice precum unirea, egalitatea cetățenilor în fața legii, votul universal și alte reforme democratice. În micile serate și spectacole organizate ad hoc de societate, Grigore Alexandrescu avea capacitatea de a recita pe de rost piese complete.

În anul 1838, a publicat volumul „Poezii de Gr. Alexandrescu” urmat de volumul ,,Poezii ale lui Gr. Alexandrescu” în anul 1842. Foarte puțini cunosc despre existența unei corespondențe între Grigore Alexandrescu și bunul să prieten Ion Ghica, scrisorile între cei doi desfășurându-se între anii 1842-1866 și păstrate la Academia Română, în cuprinsul cărora sunt descrise amintiri intime, ștrengării de tineri, griji din țară și străinătate: „Între noi, zice poetul, este o legătură nu numai de obicei, dar de gândiri și sentimente care insuflă adevăratul prieteșug și desăvârșita încredințare…scrie-mi orice poftești, numai scrie-mi, căci sufletul meu se umple de mulțumire când te văz măcar pe hârtie, și apoi mă crez până la un punct vrednic de prieteșugul tău…”. Împreună cu frații Bălcescu, frații Golescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Gheorghe Barițiu și Timotei Cipariu, va face parte din Societatea Literară înființată la București în anul 1844, care avea să devină anul următor Asociația literară a României.

Întrevăzând în armată posibilitatea redeșteptării naționale, Grigore Alexandrescu avea să îmbrățișeze cariera militară la reînființarea armatei române căreia îi va dedica versuri în poemele O impresie – 1846, Cântecul soldatului – 1853. Pentru scurtă vreme, a lucrat la controlul vămii și pașapoartelor la granița dintre Moldova și Țara Românească, însă peisajul dezolant de la Focșani l-a determinat să demisioneze din armată și să se dedice cu pasiune literaturii. Poetul cultiva legături stânse cu scriitori moldoveni precum Vasile Alecsandri, Alexandru Donici și Mihail Kogălniceanu, acesta din urmă chiar vizitându-l în anul 1839 pentru a-i cere să scrie în revista Dacia Literară. De asemenea, Grigore Alexandrescu a colaborat și cu revistele Foaie științifică și literară și Propășirea. Însă, tot revista Dacia literară avea să-i publice poezia Anul 1840, unde răzbat ideile dreptății sociale și ale binelui. Datorită acestei poezii și legăturilor lui cu cercurile progresiste, Grigore Alexandrescu a fost arestat și închis pentru o perioadă de trei luni, reușind să iasă din detenție datorită intervenției prietenului său Ion Ghica.

A urmat pentru poet publicarea ,,Memorialului de călătorie”, ca urmare a unei călătorii pe Valea Oltului pe care o efectuase între 14 iulie-30 august 1842 împreună cu prietenul său Ion Ghica de la Cozia la Tismana, cu poezii care elogiau voievozi din trecut precum Umbra lui Mircea la Cozia, Mormintele la Drăgășani și Răsăritul lunei la Tismana. Prin poeziile Anul 1840 și Umbra lui Mircea la Cozia, Grigore Alexandrescu își dobândea o poziție privilegiată în lirica românească, fiind considerat cel mai de seamă poet muntean. Poetul a fost coleg cu Dimitrie Bolintinenu la Registratura Postelniciei, unde activa ca șef de masă. Promovat ca serdar din parucic în anul 1845, avea funcția de șef al secției I a Secretariatului și se ocupa de jalbele care ajungeau înaintea domnului. Grigore Alexandrescu a fost ridicat la rangul de paharnic de către domnitorul Gheorghe Bibescu, ca semn al prețuirii pe care i-o acorda, facilitându-i-se astfel accesul la viața mondenă care avea să-l inspire pentru satire și fabule, adevărate radiografii ale societății și moravurilor acelor vremuri. Cu toate că l-a însoțit pe vodă Bibescu la întâlnirea acestuia de la Focșani cu domnul Moldovei Mihail Sturdza, nu a acceptat statutul de poet al curții. În anul 1847 avea să publice volumul ,,Suvenire și impresii. Epistole și fabule”. În perioada Revoluției de la 1848 a făcut parte, împreună cu Bălcescu, Bolliac, Zane, Teulescu și Bolintineanu, din Comitetul de redacție al organului de presă al revoluției – Poporul suveran. Ovid Densușianu scria despre Grigore Alexandrescu: ,,fără a fi printre cei din fruntea mișcării revoluționare, convingerile lui nu l-au ținut departe de ea”. Comisia de cercetare care i-a anchetat pe principalii suspecți reținuți la Mănăstirea Văcărești după Revoluție, îi declara nevinovați pe Petrache Poenaru și Grigore Alexandrescu.

Preocupat permanent de ideea de progres și adept al ideilor democratice, Grigore Alexandrescu avea să se retragă o perioadă din viața publică, chiar reducându-și activitatea literară, decepționat de deznodământul actului revoluționar și de represiunile împotriva reprezentanților acestuia venite din partea marii boierimi. După o perioadă de timp, poetul și-a reluat activitatea literară, precum și funcțiile administrative, în anul 1850 fiind secretar al Senatului. În 1852 era numit director al Arhivelor Statului din Țara Românească, sub conducerea lui reorganizându-se Comisia Documentală înființată în anul 1837. De asemenea, Grigore Alexandrescu a deținut și funcția de director al Eforiei Spitalelor în anul 1856.

Intensificarea luptei pentru Unire revigorează spiritul poetului, în anul 1857 acesta publicând poeziile Unirea Principatelor, O profesiune de credință care era un pamflet la adresa antiunioniștilor și fabula Corbii și barza, cea din urmă aducându-i antipatia marii boierimi. Înfăptuirea Unirii Principatelor îi aduce o mare bucurie și satisfacție, iar domnitorul Cuza îl desemnează ministru de finanțe, însă poetul refuză această funcție și este desemnat ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice pentru o perioadă scurtă de timp, ca mai apoi să îl regăsim ca membru în Comisia Centrală pentru unificarea legislației Principatelor Unite. Trimis la Focșani pentru a se ocupa cu problemele legate de unificarea legislației, avea să o cunoască aici pe Raluca, fiica spătarului Stamatin, cea care îi și devenea soție în data de 29 mai 1860. Tot în același an, poetul se îmbolnăvea de o boală mintală neiertătoare, cauzată, după unele versiuni, de otrăvirea cu beladonă. Datorită acestei boli și-a pierdut funcțiile, dar a intrat în posesia unei pensii lunare de 1.000 de lei, iar începând cu anul 1864 i s-a acordat o rentă viageră. Totuși, a mai publicat câteva fabule și ultima sa carte de poezii ,,Meditații, elegii, epistole, satire și fabule”, în anul 1863. În anul 1862, Raluca i-a dăruit poetului o fiică, pe Anghelina, pe care acesta o iubea foarte mult. Împreună cu Anghelina, avea să călătorească la Paris în anul 1875, fiica sa urmând să devină o pianistă foarte apreciată. Acesteia i-a lăsat poetul ca dar de nuntă în 1879, moșia de la Ludești, din plasa Dâmbovița. Tot în anul 1879 încetase din viață soția sa Raluca.

Zbătându-se între realitate și plăsmuirile imaginației sale zduncinate de boală, pradă uitării din partea contemporanilor, Grigore Alexandrescu s-a stins din viață în data de 26 noiembrie 1885. Din nefericire, a avut parte de o înmormântare modestă la cimitirul Bellu din București, chiar dacă îi fuseseră votate funeralii naționale și, așa cum aprecia Ion Ghica, cel care l-a însoțit pe ultimul său drum, avusese ,,o viață de luptă și de martir” și ,,a luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, în contra despotismului, pentru dreptate, în contra abuzului… A luptat fără altă ambiție decât aceea de a fi folositor țării sale”. Tot în amintirile sale, Ion Ghica vorbește indignat de contrastul între înmormântarea unui puternic al vremii „fost de zece ori ministru, acoperit de sus și până jos cu cruci, stele și cordoane” (este vorba de C. A. Rosetti 1816-1885, ceremonie funerară la care se pare că au participat peste 100.000 de bucureșteni, iar sicriul a fost purtat pe umeri inclusiv de către Ion Ghica) și poetul dus la groapă într-un dric sărac, însoțit de câțiva cunoscuți. Deși s-a încercat a se spulbera „legenda nepăsării publice, creată de Ghica”, faptele justifică indignarea acestuia. O confirmă și scrisoarea publicată în presă de ginerele lui Alexandrescu, O. Georgian Mehedințeanu, trimisă de Vasile Alecsandri de la Paris lui Al. Papadopol Callimachi: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mai mulți ani, cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privirea și uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucit”.

Considerat ca ,,un romantic printre clasici și un clasic printre romantici”, Grigore Alexandrescu a fost un scriitor al generației pașoptiste, cel mai recunoscut exponent al lirismului preeminescian, autor cu vocație meditativă, elegiacă și satirică, care considera poezia un instrument cu înaltă menire socială. Epoca în care a scris fabulistul Alexandrescu s-a caracterizat prin efortul conștient al majorității intelectualilor români de a fixa normele unei limbi literare unice pentru toți cei care vorbeau românește, indiferent de granițele politice, socotite pe drept cuvânt efemere, poetul declarând: ,,eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiție de a plăcea, condiție a existenței sale, este datoare să exprime trebuințele societății și să deștepte simțiminte frumoase și nobile, care înalță sufletul prin idei morale…”.

Târgoviștenii i-au ridicat un bust, realizat în anul 1914 de sculptorul I. Pavelescu-Dima, la inițiativa și cu sprijinul financiar al Smarandei Gheorghiu, bust amplasat astăzi în apropierea casei natale.

***

 PRIETENIA DINTRE OCTAVIAN GOGA ȘI ADY ENDRE

A vorbi despre cele două personalităţi importante ale culturii şi literaturii române şi cele maghiare, înseamnă a găsi deodebiri şi asemănări intre ei şi acestea îmbracă aspecte numeroase.

Ady Endre s-a născut în satul Ermindszent comitatul Sălaj, azi jud. Satu Mare, la data de 22 noiembrie 1877 şi este considerat cel mai mare poet naţionalist maghiar din sec.XX. Părinţii lui, Ady Lorincz- agricultor şi mama Pasztor Maria care provenea dintr-o familie de preoţi reformaţi şi-au încropit o gospodărie frumoasă fiind consideraţi nobili dar la vremea naşterii fiului lor această gospodărie devenise destul de săracă. Primele clase le începe în satul Mecenţiu,avându-l ca învăţător pe Katona Karoly, ulterior urmându-şi studiile la Liceul catolic. La vârsta de 15 ani era deja înscris la Liceul piarist din Carei, unde se împrieteneşte cu viitorul pictor Aurel Popp decare va lega o prietenie pe viaţă, aşa cum mai târziu o astfel de prietenie îl va lega de Octavian Goga. Urmează cursurile la Zalău iar în 1896 îşi susţine bacalaureatul, şi tot atunci îi apare prima poezie în jurnalul „Szilagy”,(Sălaj).

În 1903 o cunoaşte pe Leda ( Brull Adel), căreia îi va dedica multe din poeziile sale. Aceasta locuia la Paris şi era căsătorită cu un om bogat dar pentru el acest lucru era mai puţin important. Fiind îndrăgostit de ea o urmează o urmează la Paris . Următorii ani îi petrece în capitala Franţei cu scurte vizite în satul natal unde nu era prea bine primit de către părinţi şi mai ales de către tatăl lui care ştia de aventurile lui dar mai ale de faptul că bea foarte mult. Nici drogurile nu-i erau străine şi astfel pe la sfârşitul primului deceniu ajunge la un sanatoriu de dezintoxicare. Leda îşi răceşte tot mai mult sentimentele faţă de el şi în curând relaţia lor se va rupe. La scurtă vreme o cunoaşte pe Boncza Berta, cu care se va căsători în 1914, şi de care nu se va despărţi până la moartea sa în 1919.

În poeziile sale o numea pe viitoarea sa soţie „Csinszka”căreia începând cu anul 1911, anul în care a început corespondenţa cu ea, îi dedică multe din poeziile sale.Cam din aceeaşi perioadă începe şi prietenia lui cu O. Goga.

Începând cu 1908, devine şi jurnalist publicând şi eseuri şi poezii în primul număr al revistei „Occidentul” şi încurajat de muza lui „Leda”, îi apare primul volum de poezii.

Şederea lui prelungită la Paris i-a adus în faţă problemele politice şi sociale ale vremii şi o dezvoltare pe plan literar şi cultural. Este un poet simbolist şi proletar iubind pătura de jos a societăţii drept pentru care a fost criticat atât în presă cât şi în familie şi nu de puţine ori tatăl lui îl numea „techergheu” pentru viziunea lui asupra vieţii şi pentru faptul că nu era statornic.Tatăl lui nu-i agrea comportamentul şi de fiecare dată când A. Endre se întorcea acasă tatăl său îşi căuta drumuri prin alte părţi pentru a nu-l întâlni. Nici poeziile lui revoluţionare nu-i erau pe plac părintelui, astfel că mama sa era cea care-i suporta mai mult comportamentul sau discomfortul pe care-l producea întoarcerea lui în satul natal.

Pentru a-şi scrie poeziile avea nevoie de acea eliberare de sine, atât de cunoscută poeţilor, şi pornea de acasă dimineaţa devreme, îmbrăcat destul de gros iar pe măsură ce se încălzea vremea se dezbrăca pe rând de câte o haină astfel că spinii ce-l însoţeau pe drumul spre locul de reflecţie erau împodobiţi cu hainele lui. Seara la întoarcere îşi recupera hainele atârnate prin arbuşti şi ajungea acasă îmbrăcat la fel cum pornise dimineaţa. De atunci a rămas în sat o vorbă „îţi laşi hainele ca Ady”pentru cei care nu-şi mai suportau hainele pe ei ori erau mai dezordonaţi.

Se pare că pârâul Ier, îi era o bună sursă de inspiraţie mai ales că pârâul trecea prin capătul pământului părinţilor pe care era construită o casă în care stătea şi scria ore în şir uneori stătea acolo şi peste noapte. Acum acea casă nu mai există au rămas doar pământurile familiei, ceva mai mult de 4 ha. care se numesc şi acum „toagul lui Ady”.

Cunoscând slăbiciunile burgheziei pentru bani, aştepta cu nerăbdare o revoluţie răscumpărătoare ceea ce i-a atras şi mai mult antipatia tatălui său care atunci când venea acasă nici măcar nu mergea după el la gară. Era o bucurie pentru tatăl lui când pleca deşi fiind bolnav se reculegea la câte un sanatoriu sau pe plaiurile natale.

Familia Ady mai avusese o fată, care a murit de timpuriu, şi un băiat Ady Lajos care a făcut studii superioare şi ulterior s-a stabilit în Ungaria.

Bunicul meu din partea mamei a fost botezat de părinţii poetului şi se simţea obligat moral să-l ducă s-au să-l aducă de la gară cu caii lui căci nici acestea nu le folosea pentru vizitele fiului.

Legăturile pe care le-a avut cu Clujul nu au fost datorate numai releţiei lui cu O.Goga ci şi faptului că soţia lui cu care s-a căsătorit în 1914 a moştenit domeniul de la Ciucea , un castel şi un teren de cca. 15 ha.

Vizitând rudele din partea mamei din satul Sîncraiu din Jud. Cluj, a rămas marcat pentru totdeauna de acest loc iar pe malul pârâului Călata din aceeaşi localitate,Ady a scris o parte din poemele sale iar teiul sub care scria a rămas cu denumirea “teiul lui Ady” Aici a scris şi poezia „Pe malul Călatei”.Dacă până atunci din poeziile sale au răzbătut mai mult ideile revoluţionare, aceasta se pare că este cea mai liniştită, scrisă cu doar şase luni înainte de moarte. În ea este cuprinsă frumuseţea fetelor şi femeilor îmbrăcate în port popular, ieşind de la biserică, regăsindu-şi în această linişte speranţa de viaţă.

Călătoriile pe care le-a făcut de-a lungul anilor prin Budapesta, Paris, Italia l-au radicalizat iar poeziile lui au fost un subiect de controversă în cercurile literare. Căsătoria lui cu Berta îi aduce o oarecare linişte sufletească, bucurându-se pentru puţinii ani ce-i mai avea de trăit, de o oarecare puritate. La căsătoria lor fiecare dorea să alse în urmă ceva; Berta avea să lase în urmă viaţa de la ţară lipsită de perspective iar Ady dorea să-şi spele păcatele tinereţilor prea adesea spălate în alcool şi droguri. Relaţi lui cu Leda s-a rupt tocmai din aceste motive şi din cauza prea multelor chefuri şi vizite la bordelurile din Budapesta.

Cu toate că diferenţa dintre el şi Berta era mare, universul nou creat îi dădea o notă de speranţă. Berta era rodul iubirii dintre unchi şi nepoata lui, iubire soldată totuşi cu o căsnicie.

Pe aceste meleaguri ale Sîncraiului şi Călatei s-au întâlnit cei doi mari scriitori care aveau să-şi păstreze prietenia nu şi convingerile politice. Amândoi luptau pentru popor în felul lor. Dacă O. Goga dorea obţinerea dreptului la autodeterminare deci şi Unirea cu vechiul Regat al româniei, Ady Endre dorea ca toate teritoriile aflate încă sub ocupaţie Austro-Ungară să rămână Ungariei sperând şi într-o autonomie a zonei Călata.

Lupta dusă de O.Goga pentru unificarea ţării i-a adus multe suferinţe începând cu amenzi usturătoare culminând cu întemniţarea lui în temniţele Austro-Ungare. În acea perioadă ,prietenul său a fost alături de el susţinându-l moral deşi şi el era bolnav bucurându-se totodată că e mai bine să fii bolnav decât închis.

După eliberarea sa O.Goga s-a mutat la Bucureşti, unde a continuat să militeze pentru dezrobirea provinciei sale natale din Ardeal el fiind ardelean născut lângă Sibiu,cât şi pentru intrarea României în război şi a trupelor române în Transilvania. Prin neobosita sa activitate publicistică prin care se făcea cunoscută poziţia sa faţă de ieşirea României din neutralitate, cercurile politice din Viena şi Budapesta au fost profund îngrijorate.

Cu toate că idealurile celor doi scriitori erau comune până la un punct, ele erau în ansamblu total diferite. În cele două scrisori adresate lui O.Goga şi publicate în ian. 1914 în ziarul budapestan „Vilag”( Lumea) îşi exprima făţiş dezacordul faţă de opiniile politice ale poetului român cât şi faţă de demersurile făcute de acesta. Bonomia lui O.goga a făcut să treacă peste aceste admonestări şi jigniri ale prietenului său de suferinţă. După Marea Unire din 1918, A. Endre văzându-şi nerealizate aspiraţiile privind rămânerea teritoriului Transilvaniei exclusiv Ungariei se îmbolnăveşte şi mai tare.

Aceşti ultimi ani ai imperiului Austro-Ungar au dus la consolidarea relaţiilor dintre cei doi O.Goga fiind o personalitate de seamă a Partidului Naţional Român condus de George Pop de Băseşti şi de Iuliu Maniu.

Dacă perioada de glorie a lui A. Endre a fost scurtă dar furtunoasă, iubind-o până la disperare pe Leda (nume anagramat de la Adel), ea a fost totuşi cea care l-a sprijinit financiar având mari posibilităţi fiind nepoata unui om de afaceri evreu şi soţia unui cunoscut negustor din Balcani. Dacă totul a pornit dintr-o joacă prin 1903, când leda dorea să facă gelos un alt curtezan, totuşi iubirea lor a durat până în 1911 când el începe corespondenţa asiduă cu berta. În final A. Endre a fost părăsit pentru un alt amant aducându-l pe acesta într-o stare vecină cu nebunia. Viaţa boemă prin bordelurile, barurile şi restaurantelor i-a distrus tot mai mult sănătatea . Laboratoarele literare pariziene cât şi cele din Budapesta îl propulsează printre marii creatori de poezie maghiară.faţă de poezia publicată anterior, această perioadă a adus un suflu nou în creaţia lui literară sub aspect tematic cât şi al mijloacelor şi formelor de expresie estetico-literară , într-un cuvânt asupra întregii lui arte poetice ulterioare devenind unul din cei mai mari simbolişti.

Volumul său de debut a fost „Versuri” apărut la Debreţin în 1899, urmat de volumul „Încă o dată”iar ultimele volume apărute în 1906 şi 1906 respectiv „Versuri noi” şi „Sânge şi aur”, ilustreauă influenţa pe care a avut-o literatura franceză asupra sa.

După Marea Unire, A. Endre văzându-şi visul nerealizat acela de a vedea o Ungarie mare se îmbolnăveşte grav şi în 27 ian. 1919 se stinge din viaţă în clinica medicului său curant.

Într-o vizită pe care O. Goga o face în 1919 la Castelul de la Ciucea împreună cu viitoarea sa soţie Veturia, acesta se hotărăşte să cumpere domeniul deşi arăta jalnic după ce nu a fost locuit mai bine de doi ani deoarece între 1917 şi 1919 A.Endre şi soţia lui au locuit în Budapesta iar castelul a fost devastat în urma revoluţiei şi a furturilor făcute de cei din sat. Berta nedorind să se mai întoarcă în România a solicitat sprijinul lui O. Goga prin rugămintea de a-i fi cumpărat de acesta domeniul întreg de la Ciucea. Veturia s-a împotrivit acestei cumpărări dar O.Goga a replicat spunând că”o văduvă nu se refuză cu atât mai mult cu cât aceasta este văduva lui A. Endre”. După renovarea castelului acesta va deveni unul din locurile lui îndrăgite de reculegere. Castelul a fost construit la sfârşitul se. al XIX-lea de către Mikloş Boncza din Huedin, la insistenţele nepoatei sale după soră care îi promisese că dacă face aceste lucru pentru ea şi ea va face la rândul său orice pentru el. Ulterior această nepoată va deveni soţia lui şi împreună o vor avea pe Boncza Berta care în urma morţii mamei sale la naşterea sa va locui în acest castel crescută fiind de bunica şi totodată mătuşa ei. Din acest castel moştenit de la tatăl ei, îi va scrie lui A. Endre să vină să o viziteze după o perioadă de trei ani de corespondenţă. Astfel că cei doi se văd prin 1914 iar în 1915 se căsătoresc fară ca tatăl ei să fie de acord ceea ce-i va aduce peste câţiva ani moartea uitând se pare că şi căsătoria lui cu nepoata sa a avut un mare răsunet şi s-au făcut multe diligenţe pentru a fi împlinită şi pentru care s-a cerut inclusiv acordul Împăratului Franz Ioszef care într-un final şi-a dat acordul.

Cu toate că relaţiile celor doi scriitori erau apropiate A. Endre nu a catadicsit să-l acuze pe „ fratele”său că este nedemn de a fi iertat şi că nu-i va mai putea strânge mâna vreodată în semn de prietenie cu toate acestea Goga nu-i va purta pică. Aceste scrisori se păstrează în Casa memorială a lui A. Endre.

Complexul muzeal din satul care acum îi poartă numele se găseşte la o distanţă de 6 km. De comuna Căuaş din Jud. Satu Mare, şi este compus din două case situate în aceeaşi curte. În partea stângă a curţii se află vechea casă în care s-a născut poetul având pe frontispiciu bustul poetului şi o placă comemorativă. Casa este de tip ţărănesc vechi compusă din două camere şi o tindă,casa fiind acoperită cu stuf aşa cum a fost iniţial deoarece în 1953 casa a ars luînd foc de la cuptorul de făcut pâine, mai apoi restaurată şi redată circuitului turistic. În partea dreaptă a curţii părinţii poetului au construit o casă nouă acoperită cu ţiglă având în partea din spate o scară exterioară pentru urcarea în pod iar holul de la faţadă este închis cu geamuri de mici dimensiuni.Şi această casă găzduieşte obiecte aparţinătoare familiei cât şi o parte din corespondenţa lui A. Endre şi poze de familie inclusiv poze cu soţia sa. În această casă au locuit părinţii poetului în perioada interbelică. Între cele două case, spre spatele curţii exista cândva o casă lungă şi joasă pe care o foloseau familiie care îi ajutau la gospodărie.Această casă nu mai există de zeci de ani dar a rămas fântâna cu cumpănă şi un foişor.

Dacă ar fi să concluzionăm, am spune că cei doi scriitori s-au asemănat foarte mult în privinţa idealurilor naţionale fiecare dintre ei dorind unitatea statului său şi lupta împotriva regimului Austro-Ungar ceea ce a fost un izvor nesecat atât pentru O. Goga cât şi pentru A. Endre.

Pe lângă activitatea de publicist O.Goga a fost şi politician, dramaturg şi traducător. Pentru o scurtă vreme a fost şi prim-ministru dar fiind simpatizant al nazismului german şi al fascismului italian, a fost eliberat din aceată funcţie de către Regele Carol al II-lea. A colaborat cu numeroase reviste din care amintim doar câteva: „Tribuna” din Sibiu, revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, „Luceafărul” la care abia în 1903 semnează cu numele adevărat,revistă care a apărut la iniţiativa sa, aceasta proclamând unitatea politică a românilor şi dezvoltarea culturii naţionale.

Ultima lui dorinţă a fost să fie înmormântat la Ciucea şi să i se pună pe piept o zvastică germană, dorinţă care i-a fost împlinită. S-a stins din viaţă la 7 mai 1938 rămânând în urmă prietenia „cu năbădăi” a celor doi mari scriitori.

***

 ISTORIA BATISTEI

Lupta oamenilor cu guturaiul se duce de la începutul veacurilor. Cu toate acestea, istoria batistei – acest aliat prețios al omului – începe “puțin” mai recent. Articolul “Guturaiul, batista și strănutul de-a lungul secolelor” publicat de revista ”Realitatea Ilustrată” în numărul din 29 septembrie 1937 ne dă câteva informații interesante pe această temă:

 

DOUĂ DEGETE ÎN LOC DE BATISTĂ

 

“În secolul al X-lea Roma fu bântuită de o epidemie de strănutat de pe urma căreia muriră mulți oameni. De-atunci se spune că datează obiceiul de a dori „sănătate" aceluia care strănută. Găsim însă acest obicei și la cei vechi. La Greci și la Romani, nimeni n'ar fi îndrăznit să nu salute pe cel, care a strănutat cu un: „Jupiter să te aibă în pază".

Despre uzul batistei nu se știa nimic. Doar la Roma, batista servea pentru ștersul sudorii de pe față. Împăratul Nero, inventatorul cravatei, purta batista la gât ca să se ferească de răceală. Încolo, romanii aveau grijă ca înainte de a veni în societate să-și spele și să-și șteargă bine fața și nasul. Istoricul Tacit spune că Nero nu pleca la teatru până nu-și curăța bine gura și nasul, ut nulla oris aut narium excrementa viserentur. (…) Din documentele rămase din antichitate se pare că cei vechi nu întrebuințau batista. Astfel, într'o comedie a lui Aristofan, un personagiu spune: „Când ai să-ți sufli nasul, o Demos, să-ți ștergi degetele de părul meu". 

Compatrioții lui Pericles nu se serveau de batistă ci întrebuințau două degete de la mâna dreaptă. Numai nobilii se ștergeau cu mantia lor. La Roma, pe vremea lui Cicero, era o rușine să scuipi sau să-ți sufli nasul în public. Romanii purtau un fel de „ștergar" pe care-l întrebuințau după ce-și suflau nasul cu degetele. Pe vremea decăderii imperiului roman era în uz batista pentru șters fața care se chema facialiu. Sub împăratul Aurelian lenjeria pentru șters sudoarea de pe față se chema orarium. Acest orarium apare, mai târziu, în odăjdiile preoțești și poartă numele de sudarium. Acest sudarium este înfășurat în jurul mâinii sau în jurul mijlocului, ca o eșarfă. 

În secolul al XV-lea oamenii își suflau nasul cu degetele și sculptorii au reprodus acest gest. Printre cavalerii „bocitori" de pe mormântul lui Filip Îndrăznețul din Dijon, unul își suflă nasul în mantie, iar celălalt se servește de degetele sale. În secolul al XVI-lea, poporul își șterge nasul cu degetele, iar burghezia se folosea de mânecă.”

 

APARIȚIA BATISTELOR

“O legendă spune că batista de buzunar a apărut pentru prima dată în anul 1540 la Veneția și purta numele de pazzoletto. De aici a trecut în Franța și a ajuns la curtea lui Henric al II-lea. Era încă un obiect de lux. În inventarul garderobei Mariei de Medici figura „o batistă cu fir de Genova". Batistele dantelate apar sub regina Elisabeta a Angliei. Femeile dăruiau amanților lor batiste mici brodate, cu năsturei de aur. Bărbații le purtau la pălărie în semn de dragoste fidelă pentru amantele lor.

În secolul al XVII-lea, batista nu era complet necunoscută, dar o anecdotă ne arată cât de lipsiți de jenă erau oamenii anului de grație 1630: un mare senior invită la masă floarea galanteriei franceze, printre care pe ilustrul general Turenne și pe marchizul de Ruvigny. În timpul mesei, d’Hauterive, un distins senior, vrând să-și sufle nasul, apăsă cu degetul o nară și conținutul celeilalte porni ca o săgeată și se lipi de cămin, explodând ca un cartuș. Ruvigny, auzind detunătura, strigă: Nu cumva te-ai rănit?” 

 

Cu toate acestea în secolul al XVII-lea batista devine un accesoriu important în toaleta nobililor. Finețea materialelor din care erau confecționate și eleganța monogramelor cu care erau brodate spuneau multe despre statutul social al celor care le dețineau. Utilizarea batistelor de către oamenii de rând este permisa abia începând cu secolul al XVIII-lea.

 

PETRU CEL MARE NU FOLOSEA BATISTA

 

“În primii ani ai domniei lui Ludovic XIV-lea erau la modă batista brodată purtată la coifuri și un fular plin de dantele în jurul gâtului - jabot, dar rolul batistei încă nu fusese precizat. Fiind un obiect de lux, se înțelege că până și nobilii se fereau s'o întrebuințeze prea des. Când Petru cel Mare al Rusiei veni la Paris, toată lumea se uita la el, cum își sufla nasul cu degetele.”

Se pare de altfel pare că batistele nu erau folosite în mod curent de ruși nici măcar la începutul secolului trecut: “Înainte de răsboiul mondial, un călător care a vizitat pe la 1905 curtea Țarului Rusiei povestește că nici măcar generalii nu știau să se folosească de batistă. La un mare restaurant din St. Petersburg un general se așează la masă. Când era la sfârșitul menu-ului generalul începu să tușească. Luă un colț al feței de masă și-și suflă nasul cu putere. Faptul acesta nu fu observat de nimeni. Numai doi străini aflați în restaurant fură rău impresionați.” 

 

BATISTELE JAPONEZILOR

 

Am văzut așadar că istoria acestui delicat “pătrat de pânză” numit batistă se întinde doar pe durata a câtorva sute de ani. Astăzi șervețelele de unică folosință confecționate din hârtie sunt cele care duc mai departe povestea batistei. Se pare că obiceiul folosirii șervețelelor de hârtie pentru ștersul nasului este „importat” din Japonia:

 

“Japonezii sunt foarte curați. În loc de batistă ei întrebuințează șervete mici de hârtie subțire, pe care le țin ascunse într'o cută a hainei. Japonezele au în mâneca lor largă o pungă unde țin tot felul de nimicuri: scrisori, notițe scrise pe hârtie de orez, amulete și mai ales hârtiuțe pătrate, pe cari le aruncă pe fereastră, după ce-și șterg nasul.” Reporterul interbelic nu bănuia încă în anul 1937 că peste doar câteva decenii “micile șervete japoneze din hârtie subțire” vor înlocui în mod definitiv clasicele batiste din pânză...

***

 HERMANN HESSE, LUPUL SINGURATIC

În 9 august 1962 a murit scriitorul german Hermann Hesse (născut în 2 iulie 1877), reprezentant de vârf al „modernității conservatoare” europene, în varianta literaturii alegoric-inițiatice și sapiențiale. Să-i așezăm legenda sub lupă.

„Nici unul dintre noi, literații, nu știe azi în ce măsură propria umanitate și imagine despre lume, limbajul, credința, răspunderea, conștiința și problematica lui sunt familiare și înrudite, accesibile și inteligibile celorlalți, cititori sau chiar colegi de breaslă. Ne adresăm unor oameni pe care îi cunoaștem prea puțin și știm că pentru ei cuvintele și semnele noastre sunt deja o limbă străină, că le citesc, poate, cu râvnă și plăcere, dar le înțeleg doar aproximativ, în vreme ce structura și ideile unui ziar politic, ale unui film, ale unei relatări din sport li se par mult mai firești, mai demne de încredere și le pot înțelege în întregime”, nota, franc, Hermann Hesse în buza unui text-spovedanie - „Cerșetorul”. 

Un fel de a trăi (și de a crea)

Fin observator, lucid, aspru și frumos (în gândire) ca un diamant necizelat, Hermann Hesse completa: „N-avem de ce să ne plângem, cu toate că îi înțelegem prea bine pe aceia dintre colegii noștri care, sătui să fie singuri, cedează în fața dorinței de ordine, de claritate și de integrare într-o comunitate și se încredințează acelui refugiu pe care îl oferă biserica și religia sau substituenții moderni ai acestora. Noi, independenții, neconvertiții recalcitranți, nu vedem în însingurarea noastră doar un blestem și o pedeapsă, ci și un fel de a trăi, și asta înseamnă pentru artist posibilitatea de a crea”.

Origini complexe

Biografia „lupului” Hermann Hesse e, poate, banală. Povestită însă de el însuși capătă parcă sclipiri magice: „M-am născut în Calw, Pădurea Neagră, în 2 iulie 1877. Tatăl meu, un german baltic, provenea din Estonia; mama mea era fiica unui șvab și a unui elvețian francez. Tatăl tatălui meu a fost medic, tatăl mamei mele - misionar și indolog. Părintele meu fusese și el misionar în India pentru o scurtă perioadă, iar mama își petrecuse chiar câțiva ani din tinerețe în India și făcuse lucrare misionară acolo”. Interesante rădăcini, nu?

Educație religioasă rigidă

Dar să facem loc vocii lui Hermann: „Copilăria mea în Calw a fost întreruptă de o perioadă de șase ani (1880-1886) petrecută în Elveția, la Basel. Compusă din diferite naționalități, familia mea a preluat și experiența de a trăi în două culturi distincte, cu oameni și dialecte diferite. Cea mai mare parte a vieții de școlar am forjat-o în școli-internat din Württemberg, ori în seminarul teologic al mănăstirii din Maulbronn. Am fost un bun învățăcel, bun la latină, deși corect doar la greacă, dar nu eram un caracter ușor de gestionat și numai cu greu m-am încadrat în cadrul unei educații religioase care urmărea să supună și să distrugă personalitatea individuală”.

Vis de (tânăr) poet

În pragul preadolescenței s-au ivit și primele puseuri de revoltă/libertate: „De la vârsta de doisprezece ani mi-am dorit să fiu poet și deoarece asta nu constituia la acea vreme o carieră trasată și recunoscută oficial mi-a fost greu să mă hotărăsc ce cale să apuc. Oricum, am părăsit seminarul și școala de gramatică, am devenit ucenic la un mecanic, iar la vârsta de nouăsprezece ani am lucrat în magazine de cărți și antichități din Tübingen și Basel”. Un rebel! „La sfârșitul anului 1899 - releta Herman Hesse - mi-a apărut un volumaș de poezii, urmat de alte câteva creații mai mici care au rămas la fel de neobservate, până când în 1904 romanul Peter Camenzind, scris la Basel și plasat în Elveția, a avut un succes rapid”.

Traiul la țară

Efectul? „Am renunțat la vânzarea cărților, m-am căsătorit cu o femeie din Basel, mama fiilor mei, și m-am mutat la țară. La acea vreme, o viață rurală, departe de orașe și civilizație, era tot ce-mi puteam dori. De atunci am locuit întotdeauna la țară, mai întâi, până în 1912, în Gaienhofen, pe lacul Constanze, mai târziu lângă Berna, și în cele din urmă în Montagnola, lângă Lugano”. Viața tihnită a scriitorului Hermann Hesse avea să fie zdruncinată însă de precipitarea ostilităților Marelui Război: „La scurt timp după ce m-am stabilit în Elveția, în 1912, a izbucnit prima conflagrație mondială, iar cu fiece an care trecea m-am adâncit într-un conflict urât cu naționalismul german. Încă de la primele mele proteste împotriva violenței, unele timide, am fost judecat, atacat, hărțuit de valuri-valuri de scrisori de amenințare dinspre Germania”.

Interzis în Germania, iubit în toată lumea

Nu toate zilele scriitorului (de țară) au fost măcinate de răutatea foștilor conaționali: „Ura revărsată atunci dinspre Germania, care și-a atins limitele superioare sub Hitler, a fost stinsă ulterior de tinerele generații care au urmat nebuniei naziste, generații pacifiste, deschise unor valori universale pe care le sădisem și eu în scris. Inclusiv din India și Japonia am primit ecouri aprobatoare. După căderea lui Hitler, am fost reabilitat - dacă mă pot exprima așa - în Germania. Cărțile mele, pulverizate de naziști, interzise, aproape uitate, n-au fost însă republicate decât târziu în fosta mea patrie”.

11 ani pentru o singură carte

Hermann Hesse renunțase la cetățenia germană încă din 1923, când o dobândise pe cea elvețiană. De unde, probabil, și oprobiul nazist. „Am supraviețuit anilor regimului Hitler și celui de-Al Doilea Război Mondial muncind la romanul în două volume Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă). După ce am finalizat această carte, la care am lucrat nu mai puțin de unsprezece ani, ochii mi-au cedat. Boala aceasta oculară, la care s-au adăugat altele, specifice bătrâneții, m-a descurajat. Nu m-am mai angajat în proiecte de asemenea anvergură. Nu mai aveam putere. Păi, până-n 1914, am călătorit enorm, îmi plăcea mult să merg în Italia, unde am fost de câteva ori. Am locuit preț de câteva luni bune în Asia, tocmai în India. Apoi, odată instalate bolile, am renunțat la această pasiune”, mărturisea, tulburător, Hesse.

Moarte în Cantonul Ticino

Ultima parte a vieții l-a prins pe Hermann frământat de necazuri lumești: „Am divorțat de mama copiilor mei (care-i dăruise trei băieți: Bruno, Hans Heinrich și Martin) și am dus-o singur mulți, poate prea mulți ani. Apoi, m-am însurat din nou, iar prieteni credincioși mi-au pus la dispoziție o căsuță în Montagnola”. Aici, în tihnitul Canton elvețian Ticino, Hesse avea să și închidă ochii, răpus, la 85 de ani, de un accident vascular cerebral. 

Cele mai iubite cărți

Herman Hesse nu s-a sfiit să admită că întreaga sa opera literară a fost sub directa influență a câtorva gânditori: „Dintre filozofii occidentali, am fost atras de scrierile lui Platon, Spinoza, Schopenhauer și Nietzsche, precum și de istoricul Jacob Burckhardt. Dar ei nu m-au influențat la fel de mult ca filozofia indiană și, mai târziu, chineză. Am fost întotdeauna în relații familiare și prietenoase cu artele plastice, iar relația mea cu muzica a fost mai intimă și mai fructuoasă. Se găsește în majoritatea scrierilor mele”. „Cărțile cu cea mai clară pecete personală - aprecia Hesse - sunt cele de poezii, dar și povestirile Knulp (1915), Demian (1919), Siddhartha (1922), Lupul de stepă (1927), Narcis și Gură de Aur (1930), Călătoria spre Est (1932) și Jocul cu mărgele de sticlă (1943)”. 

Echivalentul german al ezotericului Sadoveanu

În completare, câteva tușe critice (marca Paul Cernat - cum altfel?): „După Thomas Mann, Hermann Hesse e una dintre feblețile mele cele mari, echivalentul german al ezotericului Sadoveanu (cu care are multe în comun, inclusiv ca avocat al umanismului și înțelepciunii Orientului). Am citit, uneori și recitit, aproape tot din ce s-a tradus din opera lui. Preferata rămâne Jocul cu mărgele de sticlă (urmată de... restul, nu mai intru acum în amănunte), dar țin mult și la povestirile sale, excelente - inclusiv Ultima vară a lui Klingsor”.

Hop și Cărtărescu

În ton: „Deși reprezentant de vârf al modernității conservatoare europene, în varianta literaturii alegoric-inițiatice și sapiențiale, Hesse a fost admirat de spiritualitățile alternative ieșite din mantaua avangardei. A fost, de altfel, și unul dintre membrii notorii ai falansterului artistic de la Ascona - Monte Verita, precursor al mișcărilor new age și hippie. Mai târziu, i-a prilejuit lui Hugo Ball (fondatorul mistic al Dadaismului) o monografie (1927). Era firesc să inflameze, la nivelul culturii populare, și imaginația sectelor psihedelice - liderul terorist al sectei Aum, Shoko Asahara, s-a declarat mare fan al lui Herman Hesse (pentru hagiografia Sîddhartha, evident). La nivelul literaturii române, influența lui e greu de evaluat. Cert rămâne doar impactul masiv asupra prozei lui Mircea Cărtărescu”.

62 de ani s-au împlinit în 9 august 2024 de la moartea lui Hermann Hesse

1946 a fost anul în care Hermann Hesse a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

„Noi, independenții, neconvertiții recalcitranți, nu vedem în însingurarea noastră doar un blestem și o pedeapsă, ci și un fel de a trăi, și asta înseamnă pentru artist posibilitatea de a crea”, Hermann Hesse

„Hermann Hesse e una dintre feblețile mele cele mari, echivalentul german al ezotericului Sadoveanu (cu care are multe în comun, inclusiv ca avocat al umanismului și înțelepciunii Orientului)”, Paul Cernat, istoric literar

„La nivelul literaturii române, influența lui Hesse e greu de evaluat; cert rămâne doar impactul masiv asupra prozei lui Mircea Cărtărescu”, Paul Cernat

***

 Prințul român care a salvat peste 50.000 de evrei de la exterminare, mort în anonimat la București, la 29 decembrie 1950...

Principele Constantin Jean Lars Anthony Démetre Karadja s-a născut la Haga, în Olanda, fiind fiul principelui Jean Constantin Alexandre Othon Karadja Pașa și al soției sale, Mary-Louise, fiica unui senator suedez.

Constantin a studiat dreptul la Inner Temple și a fost admis avocat în baroul englez. Vorbea fluent engleza, franceza, germana, suedeza, daneza și norvegiana și cunoștea limbile latină și greacă.

Tânărul s-a stabilit în România în 1916, după căsătoria cu principesa Marcelle Hélène Caradja, cu care a avut doi copii: pe Jean Aristide Constantin Georges Karadja și pe Marie Marcelle Nadèje Karadja.

Constantin a devenit cetățean român și a intrat în diplomație în 1920, devenind consul la Budapesta și apoi consul general la Stockholm și Berlin, iar în 1941 a fost numit directorul departamentului consular din Ministerul Afacerilor Externe.

Colecționar de cărți vechi și rare, diplomatul a întemeiat una dintre cele mai importante colecții aflată astăzi în cea mai mare parte în Fondul Bibliotecii Naționale și al Bibliotecii Academiei Române, căreia i-a dăruit cel mai complet exemplar al Lucrului apostolicesc tipărit în 1563 la Brașov de diaconul Coresi.

În iunie 1946, a devenit membru de onoare al Academiei Române, la propunerea generalului academician Radu R. Rosetti, dar a fost eliminat din Academia Republicii Populare Române în 1948 din cauza originii sale burghezo-moșierești.

Din funcția sa de consul general al României la Berlin pe care a deținut-o între 1931 și 1941, apoi ca șef al secției consulare în Ministerul Român de Externe, funcție deținută până în octombrie 1944, Karadja a depus o intensă activitate de salvare a evreilor români surprinși de război în Germania nazistă.

În septembrie 2005, în cadrul unei ceremonii la ambasada israeliană din Berlin lui Constantin I. Karadja i s-a conferit post mortem titlul de „Drept între Popoare” de către Institutul Memorial al Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim.

Au fost prezentate în detaliu demersurile sale diplomatice care au dus la salvarea de la deportare și exterminare a peste 52.000 de evrei, bărbați, femei și copii din Europa aflată sub teroarea nazistă, în special din Germania, Franța si Ungaria, dar și din Grecia și Italia. În 1941, în timpul în care se afla în misiune la Berlin, diplomatul român primise instrucțiuni de la Ministerul Român de Externe ca pe toate pașapoartele evreilor români stabiliți în Germania nazistă să treaca etnia lor, punându-se astfel și mai multe obstacole în calea repatrierii lor in siguranță.

Dar el a refuzat să facă acest lucru și, pentru a nu stârni suspiciunea germanilor, a oferit ca alternativă trecerea unei inscripții particulare în acele pașapoarte, soluție pe care ministerul de externe de la București a acceptat-o.

Partea germana a fost anunțată de efectuarea acelei modificari, dar nu s-a specificat în ce consta ea de fapt. A fost lăsată să creadă ca mențiunea de “evreu” va apărea în pașapoartele respective, iar acest truc a păcălit pentru o vreme autoritățile naziste.

Atunci cand s-a aflat, diplomatul a fost declarat “persona non grata” și trimis înapoi la București. Din funcția de director al departamentului consular al Ministerului de Externe a cerut apoi tuturor diplomaților români de peste hotare să protejeze evreii cu rădăcini românești împotriva oricăror tipuri de abuzuri, reușind să facă din România un refugiu al evreilor de pe întreg continentul și convingând autoritățile să le ofere adapost, până când aceștia își aranjau emigrarea în alte țări.

După război, nu a mai rezistat mult timp în Ministerul de Externe. A fost concediat de noua putere de la București și i s-a refuzat dreptul de a se angaja în alt domeniu sau de a primi pensie de serviciu.

Cerințele “vremurilor noi”, regimul politic instaurat la București, teroarea și incertitudinea i-au grăbit sfârșitul lui Constantin Karadja. Avea să moară în anonimat pe 29 decembrie 1950, la vârsta de 61 de ani.