***

 Eminentul chimist Alfred Bernath și moartea Anei Davila

Ce a însemnat prezenţa chimistului Alfred N. Bernath Lendway pentru farmacia şi medicina românească? Multe date provin din Darea de seamă pe care a prezentat-o Eforiei Spitalelor Civile privind activitatea Laboratorului de chimie în deceniul 1868 – 1878, în care A. Bernath arată că s-au efectuat: 18.711 lucrări de chimie (analize) pe seama Ministerelor de Interne, Justiţie, Finanţe, Răsbel, Eforia Spitalelor Civile, Facultatea de medicină şi Şcoala superioară de farmacie şi anume: lucrări analitice (uromicroscopice şi patochimice = 348, chimico-legale = 837, mercantile şi tehnice = 182, ape minerale şi hidrochimice = 78), lucrări chimico-tehnice (experimentative-organizatorice – 120, ştiinţifico-pur preparative – 131), lucrări preparative şi expediţiune – 333, lucrări demonstrative şi experimentale (elevilor şi studenţilor etc.) = 10.403, aparate compuse şi ustensile necesare diferitelor servicii = 277.

În 1898 – 1899, lucrările analitice şi de expertiză ale Laboratorului ajunseseră la un total de 10.000 – 11 .000 pe an. În paralel, mai bine de 14 ani, Bernath a funcţionat însă și la Facultatea de medicină, ca şef de lucrări la catedra de chimie a lui Davila. Tot în acest laborator, ne spune însuşi Bernath, s-a continuat execuţia expertizelor judiciare (medico-legale), precum şi controlul debitorului şi al fabricaţiei alimentelor şi băuturilor, iar el a organizat și serviciul chimico-legal, satisfăcând toate expertizele solicitate de parchet şi de tribunale din punct de vedere al otrăvirilor, crimelor etc.

Profesorul a fost primul chimist legist, iar în domeniul igienei publice a studiat fabricarea modernă a chibriturilor, cu sau fără fosfor roşu ori alb, rezultatul lucrărilor fiind publicat în revista „Moniteur Scientifique“, care apărea în Franţa. În 1900, a publicat un ghid explicativ numit “Hygiène et assistance publique”.

Autorităţile de stat şi municipale, spunea unul din elevii săi, apelau în permanenţă şi în mod larg la cunoştinţele profesorului Bernath. „Ministerul justiţiei pentru expertize chimico-legale, ministerul de război în chestiunea diferitelor furnituri; direcţia poştelor şi telegrafelor pentru analiza sârmelor de telegraf; direcţia C.F.R. în chestiunea furniturilor, Serviciul sanitar al Capitalei pentru analiza vinului și pâinii, a băuturilor spirtoase etc. O problemă deosebit de importantă o ridica primirea medicamentelor furnizate Eforiei Spitalelor Civile. Cum falsificarea lor se făcea în stil mare (calomelul cu carbonat de calciu, opiul artificial conţinea 1% morfină, chinina sulfurică cu cinchonină şi cineonidină etc.), Bernath era chemat să analizeze şi controleze aceste medicamente.

În 1899, a fost însărcinat de Ministerul agriculturii, industriei şi comerţului să meargă la Pesta, împreună cu Alex. Locusteanu, directorul Şcolii de medicină veterinară, şi cu arhitectul Ministerului, N. Cerchez, pentru a vizita instalaţia Şcolii veterinare de acolo, a stabilimentului vaccinogen şi a laboratorului de chimie pentru şcolile agricole, în vederea pregătirii proiectului pentru clădirea şi instalarea Şcolii superioare de medicină veterinară din Bucureşti”.

Chimistul a elaborat un prim Codex alimentar, care a servit ca bază la întocmirea Regulamentului privind controlul alimentelor şi băuturilor, precum şi la urmărirea fraudelor şi a falsificărilor în această direcţie și a publicat, printre altele, volumele “Grâul şi făinurile lui” și “Porumbul şi mălaiul” (1899).

Alfred Bernath a studiat din punct de vedere chimic bogăţiile solului şi subsolului ţării, iar studiul petrolului l-a determinat să construiască tot felul de aparate şi ustensile cu ajutorul cărora a putut efectua distilarea fracţionată. În plus, a întocmit o serie largă de lucrări hidrochimice privind exploatarea apelor minerale și studiul cărbunilor fosili, înlesnind aceste explorări analitice şi geologice la faţa locului.

Între 1868 şi 1900, a întreprins 22 de excursii pentru a face operaţiile hidrochimice pentru fiecare izvor în parte la faţa locului, folosind aparate şi instrumente aduse din laborator, fiind printre primii care a analizat numeroaselor ape minerale din țară.

În aceeași perioadă a făcut excursii, la invitația autorităţilor judeţene, la Vulcana şi Pucioasa sau la Lacul Sărat. „Instalarăm laboratorul într-o baracă, spunea elevul său A. Urbeanu, pentru a cerceta nu numai apa şi nămolul, ci şi vegetaţiunea Lacului Sărat. Dejunul ni-l aduceam din Brăila. Unul din cuferele de reactivi ne servea de masă, iar iarba verde ţinea loc de covor, pe care ne aşezam. Ce gustos părea puiul rece, cât de delicioasă era brânza de Brăila cu struguri“.

Bernath

Printre lucrările publicate de Bernath în urma cercetărilor se numără “Studiul apelor minerale din Cozia şi Brădet” (1893), “Studiul apelor carpatine din Buzău” (1898), “Studiul apelor minerale Bălţăteşti” (1898), “Studiul apelor de la Dorna şi Borcea” (1898) sau “Studiul apelor minerale din Valea Oltului”.

“Cursul lui Davila, ţinut în cadrul Facultăţii de medicină, ocupa o bună parte din timpul laboratorului în care Bernath, ajutat de asistenţii Mina Minovici şi C. Istrati, făcea partea experimentală cu multă abilitate, siguranţă şi precizie matematică.

Ţinut de trei ori pe săptămână în amfiteatrul Spitalului „Colţea“, asistau la acest curs, în afară de studenţii în medicină şi farmacie, elevele Azilului „Elena Doamna“ şi cele ale Pensionatului Müller, la care se ataşau multe doamne din societatea bucureşteană. Era o asistenţă de toate vârstele, diferit pregătită, care urmărea cu multă atenţie cuvintele alese cu grijă şi pline de conţinut ale prof. Davila, dar mai ales experienţele efectuate de Bernath, care izbutea să captiveze şi să pună publicul în multă admiraţie şi mirare justificată”, mărturisea Mina Minovici în amintirile sale, continuând: “Nu cred să fi fost cu putinţă o asociere mai fericită şi mai armonioasă ca aceea dintre Davila şi Bernath. Cuvântarea caldă, pasionată, entuziastă, a lui Davila, captiva auditoriul. Dar ceea ce captiva în gradul cel mai înalt atenţia auditoriului şi-l transporta în lumea farmecelor şi a minunilor era partea experimentală condusă de dr. Bernath, cu o abilitate uimitoare”.

Bernath

Tot în amfiteatrul Laboratorului de la Colţea, apoi în sala spaţioasă a Ateneului Român, Carol Davila şi Bernath Lendvay şi-au ţinut vestitele conferinţe săptămânale şi duminicale de chimie, în prezenţa elitei bucureştene, formată din multe doamne şi domni, atraşi de instructivele şi captivantele experienţe.

Mai bine de două decenii şi-a ţinut Carol Davila conferinţele publice de chimie pe care le începuse în 1856 la Liceul „Sf. Sava“, ajutat la început de Constantin I. Manu — un tânăr bacalaureat în ştiinţe de la Paris, iar după venirea în ţară a lui Bernath, de acest iscusit şi adânc iniţiat în tainele chimiei, care lichefia şi solidifica în acelaşi timp anhidrida carbonică.

Nu o dată a povestit Davila despre întâmplarea hazlie petrecută cu mai multe „cucoane sulemenite” cu pudră cu carbonat de plumb, care luau parte la una din prelegerile sale, în timp ce se experimenta cu hidrogen sulfurat. Mare a fost mirarea tuturor când obrazul colorat al acestor femei s-a transformat într-o masă cenuşie de nerecunoscut, care a provocat râsul şi voia bună a întregii săli. „Damele aveau intrare specială la Ateneu, pe uşa de către Cişmigiu şi li se rezervau cele trei bănci dintâi”, suna un anunţ privind conferinţele duminicale din casa beyzadelei Ghica, devenită Ateneu.

Colaborarea atât de mult apreciată şi stimată dintre Davila şi Bernath avea să fie zguduită în 1874 de o întâmplare nefericită, care i-a produs lui Davila una dintre cele mai mari nenorociri, iar lui Bernath o adâncă închistare sufletească şi remuşcări de neînlăturat toată viaţa, datorită căreia s-a retras ca un pustnic în laborator şi în intimităţile tăinuite ale chimiei îndrăgite.

În ziua de 13 ianuarie 1874, o duminică, Davila plecă cu soţia sa ca să meargă la Colţea, unde ţinea conferinţa săptămânală, la care, în afară de studenţi, asista multă lume din societate. La sfârşitul conferinţei, pe când Davila se îmbrăca în biroul lui, Ana Davila, nesimţindu-se bine, ceru o doză de chinină.

Din greşeală, dr. Bernath îi dădu o doză de stricnină. Moartea îi fu fulgerătoare. La această tragedie, când Davila îşi vedea soţia murindu-i în braţe în câteva clipe, asista şi cumnata sa, Felicia Racoviţă. Ultimele cuvinte pe care Ana Davila le-a mai putut rosti într-un efort suprem au fost “copiii”.

Disperat de această moarte involuntară, dintr-o greşeală personală, Bernath a încercat să se sinucidă, dar a fost împiedicat de însuşi Davila, care şi-a dat seama de cruda realitate. Cazul a făcut mare vâlvă, conducerea Eforiei Spitalelor Civile instituind chiar de a doua zi (14 ianuarie 1874) o comisie de anchetă formată din George M. Ghica, Ştefan Capşa, Al. Marcovici, C. Dimitrescu-Severeanu, Gheorghiad Obedenaru şi A. Trausch, comisie care s-a convins că fără nici o intenţie, Bernath, din greşeală, în loc să-i dea doza de chinină (clorhidrat de chinină — chinină muriatică), i-a dat stricnină muriatică.

Totodată, comisia a constatat că în laboratorul lui Bernath se afla o ordine şi o aranjare sistematică, cu indicaţii precise şi legale ale tuturor produselor aflate în borcanele din rafturile existente. Fără îndoială că raporturile dintre Davila şi Bernath nu au mai putut fi la aceeaşi caldă afecţiune, dar colaborarea dintre ei, dintre profesor şi şeful de lucrări, dintre Davila eforul şi Bernath directorul Laboratorului şi apoi al Institutului chimic universitar — a continuat să rămână valabilă până la moartea lui Davila, la zece ani după această tragedie. 

În 1875, chimistul a fondat o şcoală profesională de mecanică, metalurgie şi manufactură de artă pentru un număr de 20 de elevi bursieri și a pus bazele primelor cercetări asupra petrolului, valorificând încă multe alte bogăţii naturale ale ţării.

În 1883 şi 1885 a fost însărcinat de Ministerul Industriei să viziteze şi să studieze toate instituţiile agricole şi viticole din Europa, atât din punct de vedere al învăţământului, cât şi al aplicaţiunilor practice la noi. Dr. Bernath a purtat cu mândrie şi prestanţă renumele ştiinţei româneşti peste graniţă, iar prin studiile, demonstraţiile şi exponatele sale privind petrolul românesc, asfaltul, parafina şi multe alte derivate, precum şi o serie de produse obţinute din amestecul făinilor de grâu, secară, orz şi porumb degresat, a obţinut înalte recompense pentru stat.

Fire sensibilă, delicată, prea sfiicios pentru preîntâmpinarea brutalităţilor şi indiferenţei mai marilor zilei, Bernath era plin de umanitate în adevăratul şi adâncul ei înţeles.

Gata oricând în sprijinul aproapelui său, blând şi înţelept, bun organizator, a dezvoltat o activitate uriaşă mai bine de patru decenii, punându-şi toată inteligenţa, toată energia şi puterea de muncă, averea şi însăşi viaţa (nu a avut familie) în serviciul ţării şi al ştiinţei, al binelui public şi progresului.

Nu au trecut nici cinci decenii de la moartea sa şi posteritatea — care a profitat atât de mult după ampla-i activitate — l-a dat uitării prea de timpuriu”.

Surse:

Adolf Urbeanu, Amintiri

C. I. Istrati, Despre importanţa şi rolul chimiei în ştiinţele medicale, 1882

A. Urbeanu, Laboratorul de chimie de la „Spitalul Colţea“, 1879—1884, „Revista Farmaciei”

Şt. Minovici, Notice biographique sur Alfred Nicolaus Bernath Lendway,  Buletinul Societăţii de Chimie din România, 1924

Revista Farmacia, 1972

***

 Extraordinara viață a scriitoarei George Sand

Amantine Lucile Aurore Dupin s-a născut pe 1 iulie 1804 la Paris și a fost crescută de bunica ei, Marie-Aurore de Saxa, Madame Dupin de Francueil, în casa acesteia din satul Nohant, în provincia franceză Berry. Adolescenta a moștenit casa în 1821, când bunica a murit. Tatăl său, Maurice Dupin, era nepotul mareșalului general al Franței, Maurice, Conte de Saxa, văr de gradul șase cu regii Ludovic al XVI-lea, Ludovic al XVIII-lea și Carol al X-lea al Franței, dar mama lui Aurore, Sophie-Victoire Delaborde, nu avea descendență nobiliară.

Aurore Dupin, cunoscută mai târziu ca scriitoarea George Sand, a purtat haine masculine în public, deși încă din 1800 poliția emisese un ordin prin care femeile care voiau să se îmbrace într-o astfel de vestimentație erau obligate să solicite un permis special. Unele femei au cerut un astfel de aviz din motive de sănătate, profesionale sau recreative (de exemplu, pentru călărie), dar Aurore a fost una dintre femeile care purtau haine bărbătești fără a avea vreun permis, explicând că astfel de ținute sunt mai puțin costisitoare, mai confortabile și mai durabile decât rochiile sau fustele lungi.

În 1822, la vârsta de optsprezece ani, Aurore s-a căsătorit cu Cazimir Dudevant, fiul nelegitim al baronului Jean-François Dudevant, cu care va avea doi copii: Maurice și Solange. În 1825 a avut o aventură cu tânărul avocat Aurélien de Sèze, iar la începutul anului 1831 și-a părăsit soțul și a intrat într-o perioadă de patru sau cinci ani de “rebeliune romantică”. De-abia în 1835, scriitoarea s-a separat legal de Dudevant și a primit custodia copiilor lor.

Aurore a avut mai multe aventuri cu personalități ale epocii sale: romancierul Jules Sandeau, scriitorul Prosper Mérimée, dramaturgul Alfred de Musset, Louis-Chrysostome Michel, actorul Pierre-François Bocage, scriitorul Charles Didier, romancierul Félicien Mallefille, politicianul Louis Blanc și compozitorul Frédéric Chopin. Mai târziu, a corespondat cu Gustave Flaubert și, în ciuda diferenței de temperament dintre ei, au devenit prieteni apropiați, apoi scriitoarea a avut o relație intimă cu actrița Marie Dorval.

George Sand și-a petrecut iarna 1838-1839 cu Frederic Chopin la Mallorca, locuind la mănăstirea Valldemossa. Călătoria a fost descrisă în romanul autobiografic “O iarnă în Mallorca”, publicat în 1841. Chopin era deja bolnav de tuberculoză la începutul relației lor, iar faptul că a stat o iarnă întreagă în condiții improprii de cazare i-a agravat simptomele. Cuplul s-a despărțit cu doi ani înainte de moartea compozitorului. Un motiv al separării a fost atitudinea lui Chopin față de fiica lui George Sand, Solange. Muzicianul a continuat să fie în relații bune cu tânăra după ce Solange și soțul ei, Auguste Clésinger, s-au certat cu scriitoarea din cauza banilor. Aurore a considerat că sprijinul lui Chopin pentru Solange este extrem de neloial și ar fi confirmarea faptului că acesta ar fi avut un atașament neprincipial față de Solange.

Nici fiul lui George Sand, Maurice, nu-l plăcea pe Chopin pentru că tânărul voia să se impună ca “bărbatul casei” și nu a dorit să-l aibă pe compozitor ca rival. Chopin s-a întors la Paris în 1848, după ce făcuse un turneu în Anglia, și a murit un an mai târziu într-un apartament din Place Vendôme, iar George Sand a refuzat să participe la înmormântare.

Scriitoarea a murit în casa pe care o moștenise de la bunica ei în Nohant, lângă Châteauroux, pe 8 iunie 1876, la vârsta de 71 de ani și fost înmormântată în cimitirul din spatele capelei de la Nohant-Vic.

***

 Fantezia incredibilă a reginei Maria Antoaneta: Satul de jucărie de la Versailles

La Versailles, în zona Trianon, satul reginei Maria Antoaneta contrastează cu luxul obișnuit al vieții la curtea regală. Aici, câteva case țărănești împrăștiate în jurul unui lac te cufundă într-un mediu de viață simplu și pașnic, aproape de natură. Simplu? Nu chiar!

În spatele fațadelor decrepite ale caselor se află încăperi bogat decorate, deoarece acest cătun a fost, înainte de toate, o fantezie incredibilă a reginei Maria Antoaneta. Acesta este singurul sat din Franța care nu are nume.

La sfârșitul secolului XVIII, în Franța a apărut o importantă mișcare de întoarcere la natură, bazată în special pe ideile filosofului Jean-Jacques Rousseau.

În acest context, Maria Antoaneta, care locuia la Petit Trianon din Versailles, dorea ca moșia să fie îmbogățită cu o grădină englezească.

Primul proiect a văzut lumina zilei în 1777 și avea și scop pedagogic, deoarece Delfinul (moștenitorul tronului) trebuia educat astfel încât să știe ce înseamnă contactul cu natura și cu țăranii.

Șase ani mai târziu, în 1783, regina – pe atunci în vârstă de 27 de ani – a încredințat construirea satului arhitectului Richard Mique, care l-a finalizat în 1786.

Au fost construite zece case cu aspect rustic, inspirate din tablourile lui Hubert Robert. În vreme ce unele aveau o utilitate agricolă reală, altele beneficiau de interioare rafinate, dedicate exclusiv plăcerilor reginei.

Grajdul și lăptăria au fost, din păcate, distruse în vremea lui Napoleon Bonaparte, iar astăzi din ele au rămas doar temeliile. Grajdul servea în special ca adăpost pentru grădinarul-șef, în timp ce lăptăria era dedicată producției de lactate.

Pe domeniu, regina și invitatele sale se îmbrăcau în straie simple și se plimbau prin împrejurimi pretinzând că sunt țărănci, dar bucurându-se, în același timp, de opulența și protecția regală.

Casa reginei este punctul central al satului, rezervată uzului suveranei, care se putea odihni aici. Tot în această casă primea și oaspeți. Restaurată recent, casa reginei este acum accesibilă în tururi ghidate.

Camera cu șemineu

Spre deosebire de ceea ce ar putea sugera numele, aceasta era o adevărată bucătărie, formată dintr-un cuptor pentru pâine, un șemineu cu grătar rotativ, un spațiu pentru depozitarea legumelor și un rezervor pentru apă. Se învecina cu casa reginei.

Budoarul

Această casă îi permitea reginei să primească oaspeți pentru discuții private, într-un cadru elegant.

Columbăria și casa de pază

După cum sugerează și numele, în columbărie erau ținuți porumbei și, ocazional, găini. Se învecina cu casa de pază, care a servit drept spațiu de cazare pentru Jean Bersy, însărcinat cu securitatea reginei.

Pe sub această casă exista un pasaj subteran care îi permitea șefului securității „să patruleze discret” până la regină.

Turnul Malborough

În 1722, la moartea generalului englez Marlborough, a fost compusă celebra melodie „Marlborough pleacă la război”. Geneviève Poitrine, doica Delfinului, avea obiceiul să-i cânte copilului această melodie.

Piesa va rămâne astfel în memorie și va da numele turnului unde, în cele din urmă, au ajuns să fie depozitate unelte de pescuit.

Moara

Această clădire păcălește privirea. Nu avea nimic de-a face cu măcinarea cerealelor. Era o construcție cu scop pur decorativ.

Satul reginei în timpul Revoluției

În timpul Revoluției Franceze din 1789, satul a fost lăsat de izbeliște. Construite cu materiale care nu erau foarte rezistente, clădirile s-au deteriorat rapid.

În 1810, Napoleon Bonaparte a renovat satul pentru a-l face cadou celei de-a doua soții, Maria Luisa de Austria, nepoata Mariei Antoaneta. Din păcate, grajdul și lăptăria s-au deteriorat prea mult și au fost demolate.

În ciuda unor intervenții sporadice, satul a rezistat cu greu trecerii timpului și a fost nevoie de mai multe campanii de restaurare pentru a-l putea menține în bune condiții.

Între 2015 și 2018 s-a desfășurat o campanie importantă de restaurare a casei reginei și a camerei cu șemineu, care au fost recent redeschise – pentru prima dată în două secole. Clădirile au fost curățate, iar zidăria a fost complet restaurată.

Ceea ce este izbitor în casa reginei este contrastul dintre declinul vizibil la exterior și mobilierul luxos din interior. Cu toate acestea, pentru standardele regale, casa era decorată relativ sărăcăcios, fără tablouri.

Motivul era simplu: regina nu dormea ​​acolo, se întorcea în fiecare seară la Petit Trianon. Mobilierul care poate fi văzut azi nu mai este cel instalat de Maria Antoaneta, distrus în timpul Revoluției Franceze.

Piesele de mobilier care pot fi admirate azi în Satul Reginei au fost comandate pentru Maria Luisa în 1810.

***

 Intrebare: Care este cea mai buna definitie a globalizarii?

Raspuns: Moartea printesei Diana !

Intrebare: Cum asa?

Raspuns: O printesa engleza cu un amant egiptean are un accident intr-un tunel francez intr-o masina germana cu motor olandez, condusa de un belgian, imbatat cu whisky scotian, urmarita fiind indeaproape de paparazzi italieni pe motociclete japoneze. Printesa era tratata de un doctor american cu medicamente braziliene.

Si chestia asta iti este trimisa de un român, iar tu o citesti pe un smartphone corean, asamblat de muncitori din Bangladesh intr-o fabrica din Singapore, transportat cu vapoare de indieni si descarcat de sicilieni, transportat din nou in camioane conduse de soferi turci si in final vandut tie de evrei.

***

 Regulament de Ordine Interioara

1. Seful este sef!

2. Seful are dreptate!

3. Seful are intotdeauna dreptate!

4. Cand seful nu are dreptate, se aplica articolele 2 si 3.

5. Subalternul este dator sa faca eforturi fizice si intelectuale pentru a parea mai prost decat seful.

6. Seful nu intarzie niciodata, el “este retinut”.

7. Seful niciodata nu bea, el “(de)gusta”.

8. Seful nu pierde vremea, el “supravegheaza”.

9. Seful nu minte, el “este dezinformat”.

10. Seful nu tipa, nu se cearta, el “da sfaturi”.

11. Seful nu doarme, el “mediteaza”.

12. Seful nu toarna, el “face caracterizari”.

13. Seful nu ii linguseste pe sefii sai, el “le recunoaste meritele”.

14. La sef se intra cu pareri personale si se iese cu parerile lui.

15. Daca iti critici seful, iti critici norocul.

16. Sa nu faci propuneri sefului, ca te pune sa le rezolvi.

***

 Olga Tudorache a decedat pe 18 octombrie 2017...

Marea actriță a luat cu ea toată suferința și secretele bine ascunse. A pătimit în dragoste, iar părul i-a albit într-o noapte, la 33 de ani, după ce soțul ei a părăsit-o pentru o franțuzoaică.

Olga Tudorache a debutat pe scenă în 1951. Avea 22 de ani. Publicul a plăcut-o încă de la început: o ținută aristocrată, voce tulburătoare, interpretare magistrală.

La sfârșitul ultimului act, Olga Tudorache era aplaudată îndelung și primea numeroase buchete de flori. Colegii ei de breaslă spun că atunci când s-a căsătorit cu chipeșul Cristea Avram, actrița era mai fericită ca oricând, iar când a adus pe lume pe fiul ei, Alexandru, era în al noulea cer. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața Olgăi Tudorache. De fapt, spunea asta și după multe decenii. Olga Tudorache a povestit despre fiul său că este cel mai mare succes al ei.

La scurt timp după ce Cristea Avram a părăsit-o, în 1966, Olga Tudorache a jucat doar pe scenă și nu a mai filmat până în 1970. Pe scenă, purta peruci care îi ascundeau părul bogat.

Legenda spune că în acest fel masca faptul că îi albise părul peste noapte, după ce a fost părăsită fără scupule de soțul ei mult iubit, care făcuse o pasiune pentru actrița Marina Vlady. Olga Tudorache ar fi albit complet în noaptea în care a Cristea Avram a părăsit-o pentru totdeauna.

Așa se face că ne-o amintim pe marea doamnă a teatrului românesc doar cu părul nins. Olga Tudorache a fost discretă și refuza să vorbească despre viața personală. Însă, apropiații știau câtă suferință poartă în inimă marea artistă.

În anul 1960, actrița Olga Tudorache avea 31 de ani, era foarte apreciată de public. Vocea inconfundabilă, ținuta majestuoasă și frumusețea ei l-au dat gata și pe Cristea Avram, un actor frumos și talentat, cu doi ani mai tânăr decât ea. S-au iubit cu patimă, spun colegii lor de breaslă. Iar din iubirea lor s-a născut Alexandru. Lumea invidia acest cuplu de actori frumoși care păreau că au tot ce și-au dorit în viață.

Povestea de dragoste a luat sfârșit în anul 1965, când la Studiourile Buftea a ajuns un mare regizor străin, Henri Copli, care căuta o vedetă internațională pentru a putea vinde viitorul său film, ”Mona, l’étoile sans nom”, după romanul ”Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian. A adus-o atunci în România pe Marina Vlady, o actriță în vogă, frumoasă și fascinantă. Dintre actorii români a ales un actor arătos, pe Cristea Avram.

Avram Cristea a cunoscut-o pe Marina Vlady pe studiourile din Buftea

Actrița Marina Vlady era vedetă internațională încă de atunci. Avea doar 27 de ani, dar jucase în filme încă din adolescență.

Îndrăgostit până peste cap, Cristea Avram a plecat la Paris, unde povestea lor a mai continuat o perioadă scurtă. Căsnicia lui și cea a Marinei Vlady s-au destrămat, dar nici povestea lor de amor nu a durat mult. În cele din urmă, Cristea Avram a fost părăsit de franțuzoaică, dar a continuat să joace în filme, apoi s-a mutat în Italia, la Roma. 

Părăsită, Olga Tudorache nu s-a mai căsătorit niciodată.

Cristea Avram s-a stins din viață, la 57 de ani, în 1989, de cancer la plămâni, după ce își pierduse întreaga familie, părinții și fratele.

***

 Psihologie inversa

Un tip se duce într-o seara la amanta si adoarme acolo. Cand se trezeste, îsi da seama ca era 3 dimineata.

- Nevasta-mea o sa ma omoare. Da-mi repede niste pudra de talc !

El ia pudra de talc si îsi da pe maini. Ajuns acasa, îsi gaseste sotia asteptandu-l furioasa:

- Unde ai fost pana la ora asta ?

- La o femeie.

- Arata mainile ! Zise sotia si el îi arata mainile pline de pudra de talc.

- Mincinos nenorocit, iar ai fost la bowling !