Dimitrie Gusti (24 octombrie 1818— 25 martie 1887)
ÎNCHINARE lui ȘTEFAN VODĂ
Și strunele plesnite și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atârna
L-a Isterului râpe, acuma este mută,
Și cântul ei de aur nu pot a-l deștepta.
Ce vânt trăgând s-aude sub crengile plecate
Spre unda cristalină ce fuge șopotind,
Și umbrele din apă tot rânduri înecate
Se pare că lasă-n urmă o voce suspinând?
Durere!... și-i profundă când România plânge
Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormânt;
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge
În valea și Carpatul ce-i românesc pământ.
Ca valurile mării ce-n sânu-i se frământă
Și spre un țărm sau stâncă se-mping a se opri,
Așa durerea sparge o țară și s-avântă
Colo spre mănăstire la Putna a lovi.
De printre munți, câmpie, din unghiuri depărtate,
Din târguri, municipii, cătune, un popor
De-același curat sânge se scoală să ia parte
La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.
Cu-a națiunii cruce, de secoli ferecată
Ca pelerin pășește la noua Golgota,
Unde eroul zace și țărna-i fu uitată.
Tăcere!.. Este ora acum a ne ruga:
,,Mărire Ție, Doamne! O, Iehova, mărire!
Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc
Să cureți moliciunea, nedemnă moștenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc!"
Virtutea românească, virtutea strălucită
De patrie și lege, aici în sanctuar
Se știe-nmormântată. O dalbă zi-i sosită.
Poporul stă-n genunche s-o-nvețe la altar.
Și imn de rugăciune sub bolțile bătrâne
Vibrează cu putere, și fumul majestuos
De smirnă, de tămâie din vasele divine
Se urcă către tâmplă în nour luminos.
Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putințe
Iar jos l-a lui picioare mormântul umilit
Al omului, în care un snop de oseminte
E-o mână de cenușe, odor neprețuit.
Din astă catacombă și mucedă și rece,
Din ist sicriu de gheață de noapte-nfășurat
Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece
Și de-a virtuții raze tot templu-i decorat.
În nimbul ce-ncunună mormântul se zărește
Lipnițul, Grumăzeștii și Balta și Ciceu,
Dumbrava roșă, Baia și cum îngălbinește
Făloasa semilună la Racova de greu.
Dar printre fum și lupte în cercul de lumină
Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării.
Și între ele-i Putna în care adânc se-nchină
Lui Ștefan Vodă astăzi ai României fii.
Aice e fântâna cea plină de mărire,
De sântă pietate, de-al patriei amor,
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu dușmanilor țării sfărâmând trufia lor.
O, mamelor române! aduceți-v-aminte
Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat
A patriei mărire! Și când lipiți fierbinte
La sânul vostru pruncul, îi dați un sărutat,
Un sărutat de mamă, extaz de bucurie
Ce numai sus în ceruri se poate repeta,
În numele lui Ștefan îi dați să reînvie,
Și duceți pruncul vostru la Putna-l închina.
Iar tu, junime verde, la ist izvor de viață
Cu unde de virtute ce-i al mărirei loc:
Învață-a iubi țara, a o iubi învață
Și-n el inimă, suflet călește-ți ca-ntr-un foc.
Așa, junime scumpă, frumoasă auroră
A patriei române! Al nostru viitor,
Și al națiunei soare, din a virtuții horă
Se naște, vă surâde, vă cată cu amor.
În leagănul de moarte vederea nu pătrunde
Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus;
Dar spiritul sondează și-n mușchiul lui, fecunde
Seminți de laur zice: că Ștefan v-au depus.
Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunțită
De patru secoli cântă un glas armonios,
Și-a lui vibrare dulce de-aramă curățită
Prin flăcări întreite, e imn religios.
E-a clopotului Buga suspin și lamentare
Ce-a munților ecouri de freamăt le-au împlut.
Ah! cântă la mormântul ce astăzi e-n serbare
Că glasu-ți pentru lume și cer este făcut.
Te leagănă pe vânturi, și-a ta melancolie
Misterioasă limbă în inimă lovind,
Fă lacrime să curgă, colo ca-n vecinicie
Eroul să tresalte, al tău glas auzind.
Și strunele plesnite, si harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atârna
L-a Isterului râpe, acum este mută
Și cântul ei de aur nu pot a-l deștepta.
O, munți și văi profunde, oh! dați-mi pentru-n nume
Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.
Dar bardul nu, nu cântă... el plânge și-apoi spune:
O, Ștefan! tu ești mare și la mormântul tău!
