De mai bine de jumătate de ani trăim vremuri care ni se par tulburi. Este doar o părere, dar o percepem ca pe o certitudine.Mai precis trăim în plină perioadă de epidemie. Desigur, nu este prima și nici ultima perioadă de asemenea cumpănă din istoria omenirii, dar este totuși o perioadă care ne-a scos oarecum din starea noastră de confort în care eram până în momentul declanșării sale, o perioadă care ne pune în situația de a lua permanent câteva măsuri de precauție pentru a nu ne îmbolnavi sau măcar de a amâna cât mai mult momentul declanșării bolii, iar, dacă inevitabilul s-a produs, măcar să trecem cât mai ușor și mai repede peste boală. Și în plus să-i protejăm pe cei dragi din jurul nostru care sunt mai vulnerabili la boală.
Momentul critic, de „șoc”, a apărut atunci când a trebuit să îmi întrerup activitatea profesională curentă desfășurată la locul de muncă. Întelegeam că măsura era luată pentru propria mea protecție și nu am comentat negativ. Mai ales că în acel moment simțeam nevoia, oarecum, de o perioadă de repaus, de odihnă, de timp liber. La început nu am perceput o problemă prea mare, dar după câteva zile am realizat că situația ar fi durat cel puțin o lună de zile cu siguranță, după care s-ar fi putut prelungi încă o vreme, iar revenirea la o normalitate relativă ar fi fost de mult mai lungă durată. Practic realizam că nimic nu ar fi putut fi la fel ca până atunci și că probabil/cu siguranță ar fi trebuit să mă adaptez noilor condiții. Chiar dacă riscul ar fi fost controlabil în mare măsură după o anumită perioadă, devenisem conștientă pentru o vreme că astfel de provocări puteau apărea în orice moment. Problema era că momentan nu eram nici la lucru, nici în concediu, nici într-o formă de șomaj sau de muncă la domiciliu. Deci în nici o formă de existență profesională cu bază legală care mi-ar fi adus cu certitudine bani în bugetul familiei. Ca atare, situația din punctul acesta de vedere era o altă sursă de stres, chiar dacă eram departe de a fi complet falită. Dar trebuia făcut ceva în acest sens.
Numai că nu eram eu în măsură să rezolv 100% această problemă. Puteam face economii, ceea ce era parțial posibil, puteam profita de unele oportunități, în special online, de a câștiga ceva, fie și măcar produse, nu doar bani. Și atunci mi-am spus că timpul le va rezolva pe toate. Singurul lucru pe care îl puteam face în acea perioadă, care s-a prelungit destul de mult peste acea primă lună, era să mă relaxez, să fiu calmă și să-mi găsesc una sau mai multe ocupații care să-mi ocupe timpul și mintea Primul lucru de care m-am apucat era să continui să fac ceea ce făceam de obicei în timpul liber: urmărirea emisiunilor la televizor și radio, în speță muzică, filme, emisiuni informative, piese de teatru, lucrul online, atât cât era posibil. Plus rebus și lectură cât cuprinde. Așa că, așa cum vedeți, mi-am pus pe măsuța de lângă patul meu un teanc mare de publicații rebusistice (teancul cel mai mare chiar de lângă pat) și încă două teancuri mai mici de cârți, unul de cărți de beletristică, celălalt de cărți de specialitate. O rezervă minimă, după cum plănuiam, căci măgăndeam că aș fi putut citi și reciti, în timp, toate cărțile din bibliotecă.
Nu era nici o problemă să îmi ocup timpul cu astfel de ocupație. În fond, lectura cărților îmi oferea nu doar informarea absolut necesară, ci și relaxarea și visarea necesară pentru inducerea unei stări de bine, mai ales că, citind din ce în ce mai mult, îmi recăpătam un stil de lectură mai „cinematografic”: lectura cărții nu era doar lectură și atât, era ceva mai mult, era ca și cum, în locul cărții era un ecran 3D pe care vedeam cuprinsul cărții ca pe un film extrem de real, din care făceam și eu parte, ca spectator și chiar ceva mai mult. Așa că am trecut la lectura cărților din bibliotecă, rând pe rând.
Cele mai apropiate cărți erau cele din dormitor. Am un corp mic de bibliotecă cu trei rafturi, cu cărți diverse: beletristică, lucrări de specialitate, cărți și manuale de limbi străine... Destul cât să-mi ocupe săptămâni întregi de lucru, și chiar mai mult. Și acestea nu sunt singurele cărți pe care le am în casă; sunt cu mult mai multe...
Un stoc ceva mai mare de cărți sunt în sufragerie. Cam trei sferturi din ceea ce vedeți, ca și corpuri de mobilier, sunt ocupate de cărți. Multe? Puține? Vă asigur că în viața mea de om am avut în casă cu mult mai multe cărți decât ceea ce ași văzut deja. Și încă nu ați văzut destul. Multe cărți s-au pierdut împrumutate la diverși prieteni, făcute chiar cadou, donate sau vândute la anticariat. Plus că aici nu sunt încă puse cărțile (încă!!!) noi și necitite. Și plus că nu garantez că nu voi mai cumpăra și alte cărți pe viitor. Sincer am nevoie mereu de cărți noi de specialitate și să-mi completez biblioteca cu cărți absolut utile.
Și cum nu am spațiu destul în casă pentru cărți, am îngrămădit multe dintre ele pe balcon. Nu mă tem că se vor degrada, balconul este cât de cât închis și izolat, astfel încât temperatura este relativ constantă, este ferit de temperaturi extreme, umiditate și praf. În plus, intru pe balcon din dormitor, deci sunt doar câțiva pași pentru a ajunge la ele. Și oricum am de gând, în timp, să le răscolesc pe toate pentru a le citi, a le scutura de praf și de a le reașeza pe raft.
Nu vă închipuiți că sunt o persoană excesiv de ordonată, așa că iată aici câteva cărți „uitate” pe masa din sufragerie. Sunt deja citite, dar încă nu am reușit să le găsesc locul pe raft.
Și că tot veni vorba de cărți noi și încă necitite... Singura soluție de moment a fost să le îngrămădesc în două cutii mai mărișoare de carton, de unde le pot lua pentru lectură ulterioară în alternanță cu cărțile din bibliotecă... Și tot aici vor ajunge cărțile pe care le voi cumpăra ulterior, de voie-de nevoie, până vor ajunge să fie citite sau măcar răsfoite și apoi să-și găsească locul în bibliotecă.
Timpul a trecut și viața a revenit la o așa-zisă normalitate. Dar tentativele de a visa citind nu au dispărut. Nu am nevoie decât o
canapea sau de un pat, de o măsuță pe care să pun cărți/rebusuri și câteva căni de ceai. Eventual de o sursă de muzică sau de un fond sonor relaxant. Plus biblioteca la indemână și, eventual de un tablou, sau chiar mai multe, care să-mi încânte privirile. Mobilierul îl am deja destul de bine amenajat în casă; dar în măsura în care se uzează îl pot reînnoi cu piese noi de pe
FAVI.ro, unde este o gamă largă de piese de mobilier. Și nu numai...
Până aici a fost povestea din Jurnalul Cristinei. Deocamdată... Voi continua să vă povestesc despre visele și poveștile mele de viață tot aici. Pe curând, dragii mei prieteni!!!
Articol scris pentru SuperBlog 2020
Simt că nu mai sunt singură. Suntem doi în acelaşi trup. Al meu. Îţi simt deja mişcările, aproape că îţi simt şi bătăile inimii în perioadele de tihnă. Nu ştiu dacă eşti băiat sau fată, nici nu mă interesează, important este să fim sănătoși amândoi deopotrivă, pentru a fi alături unul de celălalt cât mai mult timp.
Simt că deja trăiești din plin viața acolo, înăuntrul meu. Te simți protejat tocmai pentru că mă simți la fel de profund cum te simt și eu pe tine. Comunicăm nu prin vorbe, este încă prea devreme să o facem, ci prin gânduri, de parcă am fi unul și același om.
Te bazezi pe mine încă de pe acum și te vei baza pe mine toată viața și asta îți dă siguranță maximă...
... și asta pentru că știi încă de pe acum că te iubim cu toții... Și abia așteptăm să ieși în lume și să îți continui viața liber și independent.
