$$$

 În fiecare seară, când îi chem pe copii la masă, îmi pregătesc cel mai convingător zâmbet și le spun că am mâncat deja ceva în bucătărie - dar stomacul gol îmi face zgomot și sper că nu aud prin hainele largi cu care încerc să ascund cât de slabă am devenit.

"Mama, de ce nu mănânci cu noi?" mă întreabă Andrei, băiatul meu de șapte ani, în timp ce privește farfuria mea goală.

"Am mâncat când am gătit, dragul mamei," îi răspund, în timp ce îi mai pun o lingură de mâncare în farfurie. "Tu mănâncă, că crești mare și ai nevoie de vitamine."

Maria, de cinci ani, îmi întinde din farfuria ei: "Ia și tu, mami, e foarte bună ciorba."

Inima mi se strânge, dar zâmbesc și îi mângâi părul: "Nu, iubita mea, tu mănâncă toată. Mama nu mai poate, sunt sătulă."

Minciuna asta o spun de șase luni, de când soțul meu a rămas fără serviciu și salariul meu de la curățenie nu ajunge decât pentru copii. Am învățat să îmi împart ziua în funcție de mesele lor - dimineața le pregătesc micul dejun și "mint" că am băut o cafea, la prânz "am gustat din oala" când am gătit, iar seara "nu îmi e foame că am mâncat târziu la prânz."

Adevărul e că mănânc o dată la două zile, când copiii dorm, câte o bucată de pâine cu ceva rămas de la ei. Și beau multă apă ca să îmi umple stomacul și să nu fac zgomot când stau lângă ei.

Am slăbit optsprezece kilograme în șase luni, dar port haine largi și îmi spun prietenilor că "încerc să țin o dietă." Nimeni nu bănuiește că "dieta" mea înseamnă să nu mănânc ca să aibă copiii mei porții normale.

La piață, când cumpăr mâncare, calculez fiecare ban. Cumpăr ceea ce îi saturează pe ei - cartofi, paste, pâine, ouă când găsesc la ofertă. Uneori stau în fața tejghelei și îmi fac socoteala - dacă iau și pentru mine, lor le ajung porții mai mici.

Doar cele care au fost mame în sărăcie știu că foamea unui părinte nu doare niciodată mai tare decât teama că propriul copil o să rămână flămând.

În fiecare duminică, când merg cu ei la mama, ea întreabă: "Ce să gătesc, să facem ceva bun?" Eu răspund că nu pot rămâne mult, că am treabă acasă. Pentru că știu că dacă mănânc la mama, în seara aceea copiii vor avea mai puțin acasă.

"Mama, de ce nu mai gătești ca înainte?" mă întreabă Maria într-o seară. "Nu mai faci plăcinte, nu mai faci ciorbă de burtă..."

"Pentru că nu îți mai plac, draga mea," mint din nou. "Acum îmi place să gătesc simplu."

Adevărul e că nu mai gătesc complicat pentru că nu îmi permit ingredientele. O ciorbă de burtă costă cât mâncarea lor pentru două zile. O plăcintă cu brânză costă cât cumpărăturile pentru o săptămână.

Noaptea, când ei dorm, ies pe balcon și fumez - țigara îmi taie foamea. Am început să fumez mai mult, nu din plăcere, ci ca să nu simt că mi se strânge stomacul de la foame. O țigară costă mai puțin decât o pâine.

"De ce fumezi atât, mamă?" mă întreabă Andrei când mă prinde pe balcon.

"Pentru că mă relaxează după munca grea," îi răspund. Nu îi spun că fumez ca să nu mănânc, ca să fie mai multă mâncare pentru el și sora lui.

Ieri, Maria mi-a spus: "Mama, tu ești cea mai bună mamă din lume pentru că ne dai întotdeauna toată mâncarea ta!"

Am plâns după ce s-a dus la culcare. Pentru că a observat, chiar dacă are doar cinci ani. Și pentru că nu știe că "dăruirea" mea e în realitate disperarea unei mame care nu are altă opție.

Nu mai e ca pe vremuri când părinții mâncau primii și copiii se mulțumeau cu ce rămânea. Acum, o mamă care iubește cu adevărat își face din stomacul gol o dovadă de dragoste.

Am calculat azi-dimineață - dacă rămân fără serviciu și la mine, avem provizii pentru ei pentru trei săptămâni. Pentru mine, am provizii pentru trei zile. Dar ei nu vor ști niciodată asta, pentru că voi continua să zâmbesc și să mint că "nu îmi e foame" până când nu voi mai avea putere să mint.

Aseară, în pat, m-am gândit că poate ar trebui să mă duc la asistenții sociali să cer ajutor. Dar apoi mi-am imaginat cum ar fi să îmi ia copiii pentru că nu pot să îi întrețin cum trebuie. Și am hotărât că prefer să înfometez decât să risc să îi pierd.

Pentru că am realizat că dragostea unei mame se măsoară uneori nu în ceea ce dă, ci în ceea ce renunță să ia pentru ea. Și că cele mai mari sacrificii sunt cele pe care copiii nu trebuie să le știe niciodată.