$$$

 Un vulpoi tânăr a fost mușcat de un șarpe în timp ce vâna adânc în pădure.

S-a întors rănit, tremurând, târându-și laba, cu febră în ochi.

Dar în loc de compasiune, haita l-a respins.

– „Nu vrem să ne îmbolnăvim”, spuneau unii.

– „Mai bine să plece”, șopteau alții.

Și vulpoiul a plecat. Singur.

Nu din cauza mușcăturii, ci din cauza trădării.

Pentru că mai dureros decât veninul era indiferența.

S-a așezat într-o peșteră îndepărtată,

unde în fiecare noapte tremura de frig și singurătate.

Cu timpul și-a pierdut laba. Abia mai mânca. Abia mai dormea.

Doar un corb venea din când în când la el.

Până într-o zi, când s-a întors la haită și a spus:

– „Vulpoiul încă trăiește. Dar are nevoie de ajutor. Nu poate vâna. Este slab și singur.”

Toți au auzit. Dar toți l-au ignorat.

– „Sunt ocupat, caut hrană...”

– „Trebuie să am grijă de cei mici...”

– „Nu am timp să merg atât de departe...”

Corbul s-a întors la vulpoi cu aripile goale.

Au trecut săptămâni.

Până când, într-un sfârșit, s-a întors din nou –

cu vestea pe care nimeni nu voia să o audă:

– „Vulpoiul a murit.”

S-a lăsat tăcerea.

Cei care vânau s-au oprit.

Cei care dormeau s-au trezit cu vinovăția în inimă.

Cei care creșteau puii și-au plecat privirea.

Și atunci toți au pornit spre peșteră.

Plângeau.

Îl strigau pe nume.

Se căiau că nu au venit mai devreme.

Dar când au ajuns – vulpoiul nu mai era acolo.

Alături zăcea doar o bucată de scoarță,

pe care cu laba tremurândă era scris:

„Uneori, când ești viu,

nimeni nu face nici măcar un pas ca să te ajute…

Dar când mori – străbat munții ca să te plângă.

Majoritatea lacrimilor de la înmormântare nu sunt din iubire.

Ci din vină.”