$$$

 Gâștele sălbatice trăiesc doliul într-un mod care pare aproape omenesc. Atunci când își pierd partenerul, rămân ore întregi lângă trupul neînsuflețit, scoțând strigăte lungi și triste, ca o chemare zadarnică spre cel care nu mai răspunde. Sunt păsări monogame, legate pe viață, iar moartea unuia lasă răni adânci în cel rămas.

Adesea, gâsca îndoliată refuză să plece, să mănânce sau să se alăture stolului, rămânând zile întregi în locul pierderii. Unele își caută perechea prin văzduh, altele stau nemișcate lângă corpul inert, așteptând parcă o minune. Există chiar cazuri când pasărea singură moare curând după partener, nu din boală, ci dintr-un fel de inimă frântă.

Aceste păsări nu sunt doar migratoare, ci adevărate simboluri ale fidelității. Ele arată că loialitatea nu este o slăbiciune, ci o legătură profundă, care trece dincolo de viață. În tăcerea lor plină de durere, ne recunoaștem și noi pierderile. Gâștele nu vorbesc, dar prin suferința lor ne amintesc ce înseamnă iubirea și devotamentul dus până la capăt.