$$$

 

🍞 Coada la pâine – locul unde timpul se măsura în așteptare

În România comunistă, pâinea nu era doar hrană, ci un simbol al luptei zilnice pentru supraviețuire. Diminețile începeau cu șiruri lungi de oameni în fața magazinelor, aliniați la coadă cu sacoșe de pânză și sacoșe din rafie, așteptând cuminți să prindă câteva pâini aburinde. În frigul iernii sau în arșița verii, coada era aceeași: o coloană tăcută de speranță, uneori cu zeci de persoane, alteori întinzându-se până în colțul străzii.

Dar coada nu era doar așteptare. Era și loc de povești și socializare. Oamenii își împărtășeau necazurile, schimbau rețete, vorbeau despre copii sau șopteau vești despre „cum se trăiește prin alte părți”. Femeile își legau baticurile mai strâns, bărbații își strângeau paltoanele și aprindeau câte o țigară, iar copiii se jucau printre picioarele celor mari, sărind în zăpadă sau alergând după pietricele.

Fiecare reușită de a prinde pâine era o mică victorie. Sticlele de lapte și pachetele de unt erau rare, dar pâinea era fundamentul. Se vorbea despre calitatea ei – uneori mai neagră, alteori mai „elastică” – și mereu despre cât de repede se termina. Ultimii din coadă trăiau cu emoția amară că nu va mai rămâne nimic.

Și totuși, în acea așteptare se năștea și o solidaritate. Oamenii țineau rândul unii altora, strigau „E cineva aici?” și păstrau ordinea cu un fel de disciplină a supraviețuirii. Uneori, cineva împărțea o bucată de pâine caldă pe loc, gust care rămâne și azi în memoria colectivă ca o dulce amintire a unor vremuri grele.

Astăzi, când pâinea stă în rafturi nesfârșite în supermarketuri, coada la pâine pare de neînțeles. Dar pentru cei care au stat acolo, ea rămâne o lecție despre răbdare, rezistență și despre cum comunitatea se poate înfiripa chiar și din lipsuri.

👉 Coada la pâine nu era doar despre foame. Era despre oameni și povești, așezate unul în spatele celuilalt, cu speranța că vor duce acasă ceva pentru familie.