$$$

 INGRID BERGMAN

Ingrid Bergman (n. 29 august 1915, Stockholm, Suedia - d. 29 august 1982, Londra, Anglia) a fost o actriță suedeză al cărei farmec natural, prospețime, inteligență și vitalitate au făcut-o imaginea sincerității și a feminității idealizate. Una dintre cele mai mari vedete ale cinematografiei, a apărut în filme clasice precum Casablanca (1942) și Notorious (1946).

Primii ani de viață

Bergman avea doar doi ani când mama ei a murit, iar aproximativ un deceniu mai târziu a murit și tatăl ei. Deși era timidă, a visat mult să devină actriță și a lucrat asiduu pentru admiterea la Școala Regală de Teatru Dramatic din Stockholm, unde a studiat timp de un an. Prima ei apariție cinematografică creditată a fost în Munkbrogreven (1935; Contele de pe podul bătrânului călugăr), și a fost urmat de roluri provocatoare în filme suedeze precum Intermezzo original (1936) și En kvinnas ansikte (1938; O față de femeie). În 1939 a jucat în versiunea hollywoodiană a filmului Intermezzo, care a fost un succes de box office.

Celebritate: Casablanca, Gaslight și Notorious

Câteva filme mai târziu, Bergman a devenit un star cu Casablanca (1942), unul dintre cele mai emblematice filme ale cinematografiei. În această dramă romantică, Bergman a jucat-o pe Ilsa Lund, o femeie sfâșiată între doi bărbați (interpretați de Humphrey Bogart și Paul Henreid) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acum foarte căutat, Bergman a apărut într-o serie de succese critice și comerciale, printre care For Whom the Bell Tolls (1943), bazat pe romanul lui Ernest Hemingway, și filmul noir Gaslight (1944). În ultimul film, ea a jucat rolul unei femei al cărei soț (Charles Boyer) încearcă să o înnebunească, iar interpretarea ei i-a adus un premiu Oscar pentru cea mai bună actriță.

Bergman a primit o altă nominalizare la Oscar pentru portretizarea unei călugărițe în The Bells of St. Mary's (1945). În acest timp, ea a fost apreciată și pentru două thrillere regizate de Alfred Hitchcock: Spellbound (1945), în care a jucat rolul unui psihiatru care încerca să ajute un pacient amnezic (Gregory Peck), și Notorious (1946), o dramă de spionaj care l-a avut în rolurile principale ale lui Cary Grant. Bergman a continuat să-și arate gama impresionantă jucând personajul titular din Ioana d'Arc (1948), pentru care a primit a patra nominalizare la Premiul Oscar.

Scandal și filme ulterioare

În timpul filmărilor pentru Stromboli (1950), Bergman a început o poveste de dragoste cu regizorul italian Roberto Rossellini și au avut un fiu înainte ca ea să divorțeze de primul ei soț. A urmat un scandal – un senator american a numit-o în special "un exemplu oribil de feminitate și o influență puternică pentru rău" – iar Bergman a fost interzisă la Hollywood. S-a întors în Europa, unde a apărut în filme italiene și franceze precum Europa '51 (1952; Cea mai mare iubire) și Viaggio in Italia (1954; Călătorie în Italia). În acest timp s-a căsătorit (1950-57) cu Rossellini, iar cuplul a mai avut doi copii, inclusiv Isabella Rossellini, care a devenit un model și actriță renumit.

Bergman a revenit triumfal la Hollywood în Anastasia (1956), pentru care a câștigat al doilea premiu Oscar. A continuat să apară în producții de la Hollywood, inclusiv The Inn of the Sixth Happiness (1958), precum și în filme europene. A câștigat al treilea Oscar, pentru cea mai bună actriță în rol secundar, pentru rolul din filmul de mare succes Murder on the Orient Express (1974). Cu toate acestea, majoritatea sunt de acord că cea mai mare performanță a ei în ultimii ani a fost ca pianistă de concert în filmul suedez Höstsonaten (1978; Sonata de toamnă), regia Ingmar Bergman; a primit a șaptea și ultima nominalizare la Premiul Oscar pentru dramă. Ultimul ei rol a fost cel al Goldei Meir, prim-ministrul israelian, în piesa de televiziune A Woman Called Golda (1981). Pentru acest rol a primit postum un premiu Emmy în 1982.

Lucrări de scenă

Pe lângă munca sa cinematografică, Bergman a jucat și pe scenă. În 1940 și-a făcut debutul pe Broadway în Liliom. Mai târziu a apărut în piese apreciate de critici precum Hedda Gabler (Paris, 1962), A Month in the Country (Marea Britanie, 1965) și Captain Brassbound's Conversion (Londra, 1971). A câștigat un premiu Tony pentru interpretarea sa în Joan of Lorraine (1946–47), iar ultima sa apariție pe Broadway a fost în The Constant Wife (1975). De asemenea, a jucat în piesele de televiziune The Turn of the Screw (1959) și Hedda Gabler (1963).