$$$

 Incultura crasă la ea acasă 

     Una dintre tendințele contemporane ale școlii șovin-suveraniste dallaromanica susține, atât direct cât și indirect, ruptura limbii rumânurilor de rădăcinile ei istorice.

Astfel, o puzderie de teorii alterate de tot felul de mistificări și minciuni ce flatează un subconștient colectiv complexat și ignar, care și-au făcut loc în mințile strâmte și dominate de complexe de inferioritate, complexe răsturnate, întoarse pe dos, dar bine inoculate cu pretenții protocroniste, țin loc de adevăr consacrat. Urmate de o mândrie abjectă. 

Acolo unde, pe siajul trasat de Școala Ardeleană, limba rumânurilor avea solide rădăcini latine, împotriva unui bogat și majoritar – la limită, totuși – vocabular de origine slavonă, au apărut în ultimii ani tot felul de teorii fanteziste despre o latină cu origini... proto-traco-dacice, viziune preluată cu infatuare și mândrie de un public incult și adeseori agramat.

Tabula rasa de cele peste patruzeci de mii de neologisme de origine neolatină, preluate în limbă după înființarea în Balcani, de către Puterile Centrale, a câtorva state de sine stătătoare – les principautés danubiennes (paternitatea expresiei e franceză) – printre care și Regatul României (între 1862 și 1878).

Mai mult, naționaliștii, șovinii suveraniști de acum și de serviciu au adoptat teza unui reductor #uzuface, și nu doar probabil (foarte improbabil), pentru a îngropa definitiv trecutul complex și bogat în evoluția sa, al limbii rumânurilor.

Cuvintele nu au, nu mai au origine, nu au rădăcini, nu au trecut și orice formă incultă de vorbire din rândurile plebei ignare și inculte devine normă lexicală, pseudosemantică, imediat validată de noile ediții succesive ale unui DOOM din ce în ce mai tolerant cu aberațiile ieșite din gura unui vulgum pecus fără cunoștințe despre propria sa limbă de comunicare. Adio raport între limbă și neurocognitiv, adio etimologie, adio istorie ! Limba e națională – pentru unii doar maternă – și atât. Ca într-o glumă proastă, rumânurile se văd înzestrați cu brevet academic pentru gaura macaroanei și chiar apa caldă. 

"Mândri că", n'-așa ? 

#uzuface !

Noblesse nationale oblige.

Și atunci...

"V-ați gândit vreodată de ce îi spunem noi românii DULAPULUI – dativul dispare și el în groapa cu #uzuface – șifonier ?"

Ei bine, dulap deja, e un turcism preluat în perioada otomană în Moldo-Valahia. 

— Ba bine că nu - vor sări cu gura pe noi suveraniștii –, p'ăsta ni l-au lăsat dacii moștenire, plin de viezuri cu diplomă de bacalaureat, "olimpicii noștri"!

Ghini, uăi, dar... ghinion, nu e așa !

Apoi, șifonier, cuvânt cu bogată etimologie franceză și atestări scrise de pe la 1600 (limba franceză e limbă națională administrativă în Franța de la 1539 (l'Ordonnance de Villers-Cotterêts, François Ier) e alt împrumut, francez acesta, probabil poposit în Miticistan odată cu "ai noștri tineri / (care) / la Paris învață..." și nu are în comun cu stofele șifonate decât etimologia, la origine chiffon însemnând tipul de stofă de lux – la chiffe, en français – neapretată (necălcată, temperatura fierului de călcat nu putea fi controlată pe atunci), în general de mătase (vezi fotografia color).

Pe măsură însă ce apare o industrie a hârtiei (după Gutenberg și apariția tiparului, vezi fotografiile alb-negru) termenul alunecă și înspre cârpele colectate pentru a fabrica material de imprimerie, hârtia adică. Căci șifonate, șifoane.

Și cum colecta se făcea cu un fel de dulap pe două roți a apărut șifonierul !

Si simple que ça, Messieurs les Roumanoffs !

Rămânem cu apa caldă și gaura... de la – pardon, dativul are prioritate –, macaroanei...

— Mică digresiune culturală 

Actorul Kirk Douglas are o carte autobiografică, "Le fils du chiffonier", unde amintește că tatăl său, evreu rus, american new commer, fusese colector de haine vechi.