***

 

Ionel Teodoreanu, povestea vieții de la “Ulița copilăriei” la “La Medeleni”

Ionel Teodoreanu s-a născut pe 6 ianuarie 1897 la Iași, fiind cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu, care era profesoară de pian la Conservator. Familia viitorului scriitor era foarte bine situată, bunicul patern, Alexandru, fiind fost magistrat (Alecu și Elencu, bunica paternă, sunt personajele volumului “În casa bunicilor”), iar bunicul matern, Gavriil Musicescu, a fost directorul Conservatorului din Iași și conducătorul corului Mitropoliei, căsătorit cu Ștefania Musicescu. Băiatul a avut doi frați, viitorul scriitor Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și Laurențiu Teodoreanu (Puiu), care a murit pe front în 1918.

Ionel Teodoreanu a urmat doi ani la Școala primară germană „Pitar-Moș” din București, apoi familia a revenit la Iași, iar el a fost înscris între 1908 și 1912 la Liceul Internat, după aceea la Liceul Național, finalizându-și studiile medii în 1916.

Spre sfârșitul anului 1918, în perioada refugiului guvernului și administrației la Iași în timpul Primului Război Mondial, tânărul Ionel Teodoreanu a întâlnit-o pe viitoarea sa soție, Maria Ștefana Lupașcu, căreia i se spunea Lily. Cuplul s-a cunoscut prin intermediul Cellei și al Henrietei, fiicele scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea cu care Lilly era verișoară. Maria era născută în octombrie 1897 la Saint-Maurice, în Franța, dar fusese crescută și educată de familia Delavrancea după despărțirea părinților ei, diplomatul Ștefan Lupașcu și franțuzoaica Marie Mazurier. Barbu Ștefănescu Delavrancea, refugiat la Iași în perioada războiului, le-a introdus pe fiicele sale în mediul intelectual și artistic al orașului și astfel tânăra pianistă Cella s-a apropiat de Sofia Teodoreanu, mama scriitorului, împărtășind pasiunea comună pentru muzică. Tânărul Ionel se va împrieteni cu Lilly, care va deveni ea însăși scriitoare și va fi cunoscută sub numele Ștefana Velisar Teodoreanu.

Ionel Teodoreanu se înscrie la Facultea de Drept de la Universitatea din Iași, promovează toate examenele în doi ani, în 1920 devine licențiat în drept și în același an se căsătorește cu Lilly, dar ceremonia este foarte restrânsă, din pricina doliului familiei după decesul prematur lui Puiu, fiul mai mic al scriitorului. Un an mai târziu, pe 3 februarie 1921, s-au născut cei doi fii gemeni ai cuplului, Ștefan și Osvald- Cezar, alintați în familie Afane și Gogo.

Ionel Teodoreanu a debutat în revista “Însemnări literare” în 1919 cu poemele în proză „Jucării pentru Lily” și în 1923 a publicat volumul de nuvele „Ulița copilăriei”, Demostene Botez fiind cel care i l-a prezentat criticului Garabet Ibrăileanu pe talentatul avocat, iar acesta din urmă, intuind forța și valoarea tânărului, îi va deveni prieten și susținător și îl va integra în colectivul revistei Viața Românească.

Începând cu anul 1924 Ionel Teodoreanu începe să lucreze la trilogia „La Medeleni”, publicând succesiv în revista Viața românească, până în anul 1928, fragmente generoase din cele trei volume ale romanului.

Deși George Călinescu îi ironizează stilul numindu-l “Metaforel”, la doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu devine un nume cunoscut al generației interbelice, iar cărțile sale au un succes extraordinar mai ales la publicul tânăr.

Scriitorul nu renunță la cariera sa profesională, rămânând în continuare membru al baroului, dar până în 1947 publică aproape în fiecare an câte o carte. Romanele „Fata din Zlataust” si „Golia”, ambele în câte două volume, apărute între 1930 – 1933, sunt astăzi mai puțin cunoscute, dar un mare succes îl au cărțile„Lorelei”, publicată în 1935, „Arca lui Noe”, tipărită în 1936, “Turnul Milenei” din 1928 și “Bal mascat” din 1929.

La sfârșitul anilor ’30 revista “Viața românească” se muta la București, scriitorul este afectat de moarte bunului său prieten și susținător Garabet Ibrăileanu în 1936, apoi de dispariția tatălui său, Osvald Teodoreanu în 1937, astfel că ia decizia de a veni împreună cu familia în capitală în 1938.

Aici își continua activitatea de avocat înscriindu-se în barou, dar și cea literară, publicând volumele „În casa bunicilor” în 1938, “Prăvale Baba” în 1940, „Masa umbrelor”, în 1941, “Hai-Diridam”, în 1945 și „Întoarcerea în timp”, în 1946. Familia Teodoreanu se stabilește într-o casă frumoasă de pe Strada Polonă, dar după venirea comuniștilor la putere este evacuată și obligată să se mute într-o locuință insalubră din zona Hala Traian.

În dimineața zilei de 3 februarie, în timpul marelui viscol din 1954, scriitorul își anunță soția că trebuie să meargă la tribunal, unde avea de susținut un proces, dar imediat ce iese pe stradă realizează că circulația în oraș e blocată din cauza nămeților și decide să se întoarcă acasă, nu înainte de a intra în magazinul alimentar de la colțul Străzii Căuzași să cumpere câte ceva de mâncare. După câteva minute Ionel Teodoreanu s-a prăbușit fără viață pe podea și în scurt timp i-a fost declarat decesul. Nu este cunoscut motivul morții sale subite, pentru că în acele condiții meteorologice nu a mai fost transportat la spital pentru a i se face autopsie, dar cel mai probabil a fost vorba despre un infarct.

Poetul Vlaicu Bârna rememorează ziua înmormântării lui Ionel Teodoreanu în volumul său, “Între Capșa și Corso”, publicat în anul 2005 de Editura Albatros: “Mi s-a telefonat că eram delegat să depun din partea Uniunii Scriitorilor o coroană de flori la catafalcul dispărutului. Am intrat într-o o casă veche, afumată, dărăpănată, unde nu mă invitase niciodată, iar acum înțelegeam de ce. În mohorâtul interior am găsit-o pe Ștefana Velisar între cei doi fii, străjuind împietrită, mută, trupul inert al celui care fusese soțul ei. Pe figura ei, nicio lacrimă. Sărăcia își arăta din plin fața în acea odaie unde pe jos era întinsă făptura fără viață a scriitorului, în costumul sport pe care i-l cunoșteam (o haină pepită cu pantalon gri). Ceea ce m-a frapat îndeosebi era încălțămintea, veche și ea, dar talpa de crep înnegrită de uzură își avea vârfurile și călcâiele albe gălbui strălucitoare, că fuseseră pesemne refăcute prin vulcanizare. Coșciugul nu fusese adus, dar preotul începuse slujba”.

Sicriul scriitorului a fost transportat la Cimitirul Bellu legat cu sfori pe o sanie împrumutată din vecini, după cum va povesti criticul literar Geo Șerban, pentru că nu erau bani pentru a închiria o mașina de la serviciul de pompe funebre. Soția sa, delicata scriitoare Ștefana Velisar Teodorescu, i-a supraviețuit 41 de ani, încetând din viață pe 30 mai 1995, la vârsta de 97 de ani, și fiind înhumată alături de soțul său și de fratele acestuia, Păstorel Teodoreanu, decedat în 1964, în cavoul familiei Delavrancea de la Cimitirul Bellu.