$_$

 MEMORIA CULTURALĂ - LEONARDO DA VINCI

Intr-o zi de 15 aprilie 1452 s-a născut la Vinci, în Toscana, Italia, cel care va fi

pictor celebru, sculptor, arhitect, muzician, inventator, anatomist, geolog, dar și inginer, Leonardo da Vinci este considerat unul dintre cei mai de seamă genii din întreaga istorie a omenirii și este recunoscut în lumea întreagă datorită lucrărilor de artă. Citește povestea faimosului geniu italian, creatorului celebrei lucrări Mona Lisa.

A fost fiul nelegitim al lui Messer Piero Frusino di Antonio da Vinci și al Caterinei, însă cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și din împrejurimi, a afirmat că în acea perioadă nu a locuit nicio femeie acolo cu acest nume și, în realitate, mama lui Leonardo da Vinci ar fi fost o sclavă arabă care îi aparținea bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann, unul dintre clienții lui Piero, sclavă ce a fost creștinată și botezată Caterina.

În 1466, la doar 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut și sub numele de Verrocchio, artistul care avea un atelier renumit în toată Florența. Tot aici, în atelierul lui Verrocchio au fost și alți ucenici care mai târziu au devenit celebri precum: Perugino, Botticelli; Lorenzo di Credi, Domenico Ghirandaio.

Următorii 17 ani i-a petrecut la Milano, din 1482 până în 1499, iar aici i-au fost comandat primele lucrări importante precum: Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca denumită Cina cea de Taină pentru mănăstirea Santa Maria Delle Grazie.

Leonardo da Vinci s-a implicat în numeroase proiecte pentru ducele Sforza, implicit pentru proiectul domului catedralei din Milano și modelul unei statui uriașe ecvestre a lui Frnacesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. Pentru această statuie a fost nevoie de 70 de tone de bronz, însă monumentul a rămas neterminat mulți ani la rând și a fost finalizat abia în 1492.

În 1500, Leonardo s-a întors în Florența acolo unde, împreună cu prietenii săi, au fost oaspeții călugărilor de la mănăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit posibilitatea de a organiza un atelier de lucru și, conform spuselor lui Vasari, da Vinci a creat macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit admirația tuturor.

În 1503 Leonardo da Vinci a pictat portretul lui Mona Lisa.

Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, portret ce este cunoscut și sub numele de Mona Lisa, (numele real este, de fapt, Monna Lisa sau La Gioconda) este cel mai cunoscut portret realizat vreodată și se află în colecția Muzeului Lucru începând din anul 1797.

În anul 1593, da Vinci a primit comandă și pentru o frescă în sala de consiliu de la Palazzo Vecchio din Florența, o lucrare de proporții monumentale, de două ori dimensiunile Cinei. A pictat timp de trei ani la Bătălia de Anghiari, o vastă pictură murală, dar nici aceasta nu a fost terminată.

Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața personală a renumitului pictor, deși, în urma lui, a lăsat sute de pagini de manuscrise. În nicio scriere de-a lui nu apar indicii care să ducă spre un interes afectiv avut față de o persoană, deci nu se știe nimic despre o relație afectivă către vreo persoană, bărbat sau femeie.

Toți cei care l-au cunoscut pe da Vinci au afirmat că el era o persoană dedicată trup și suflet artei și științei.

În aprilie 1519, cu câteva zile înainte de moarte, Leonardo da Vinci și-a redactat testamentul. A împărțit și a lăsat moștenire averea, dar și o mică proprietate care aparținuse unchiului Francesco, fraților vitregi. Fostului asistent personal Salai i-a dăruit jumătate din via pe care o primise de la Francesco Sforza și jumătate din taxa de canal pe care i-o acordase Ludovic al XII-lea.

El a lăsat bunuri moștenire și prietenilor și servitorilor, iar majoritatea moștenirii i-a revenit ucenicului său preferat, Francesco Melzi, căruia i-au fost încredințate tablourile, manuscrisele, obiecte personale, pensia, dar și proprietatea.

Leonardo da Vinci a murit la vârsta de 67 de ani, la 2 mai 1519, la Castelul Clos Luce din Amboise, pe Valea Loarei, în Franța. Leonardo da Vinci a fost înmormântat la biserica Saint-Florentin din Amboise. Biserica a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze şi, de atunci, rămășițele lui Leonardo au fost considerate pierdute. În timpul unor lucrări de excavare pe terenul bisericii, au fost descoperite, în 1863, oase despre care se crede că sunt rămășițele lui Leonardo. Acestea au fost mutate în Capela Saint-Hubert din Castelul Clos Luce, unde se află astăzi presupusul mormânt al lui Leonardo.

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie 1446: În această zi, a murit Filippo Brunelleschi, artist italian. Filippo Brunelleschi (Filippo di ser Brunellesco Lapi), (n. 1377) a fost un bijutier, inginer constructor, arhitect și sculptor florentin, unul dintre promotorii Renașterii italiene timpurii. Alături de Masaccio, Lorenzo Ghiberti și Donatello Brunelleschi a revoluționat arhitectura și arta plastică introducând în spațiul plastic perspectiva (perspectiva liniară), o metodă rațională prin care se putea crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și infinit pe o suprafață bidimensională. 

Printre operele arhitecturale care i-au adus faima se găsesc: loggia Spitalului Inocenților, construită între 1421 și 1424 unde, claritatea, simplitatea și linearitatea constituiau o inovație a timpului său și Domul Santa Maria del Fiore, (Florența, 1420-1436) a cărui cupolă (supranumită „lanterna”) construită fără proptele de sprijin este considerată o capodoperă a arhitecturii italiene din Quattrocento (sec. XV). Puținele date asupra copilăriei și tinereții marelui arhitect al renașterii italiene timpurii provin din scrierile lui Antonio Manetti și Giorgio Vasari. Conform acestor surse, Pippo (Filippo) s-a născut ca fiul al doilea dintre cei trei copii ai notarului și avocatului ser Brunellesco di Filippo Lapi (sau Lippo) și al Giulianei di Giovanni Spinelli, dintr-o familie florentină nobilă, una dintre străzile din centrul Florenței îi purta numele. Casa părintească se situa în vecinătatea bisericii Chiesa di San Michele Betelde (actualmente San Gaetano), lângă Piazza degli Agli. Se menționează că în 1364, ser Brunellesco Lapi, trimis într-o misiune diplomatică, a avut o întrevedere la Viena cu Împăratul Carol al IV-lea.

Filippo a primit o educație aleasă, cuprinzând matematica și literatura, pentru a ocupa, ca și tatăl său, o funcție publică dar înclinațiile artistice l-au făcut să se alăture ca ucenic și calfă în ghilda mătăsarilor, bijutierilor și lucrătorilor în bronz și alte metale (Arte della Seta), unde devine în 1398 „maestru bijutier”. În această poziție ghilda îi aduce și prima comandă, Ospedale degli Innocenti. Brunelleschi își face ucenicia de artist în atelierul unui aurar din Florența. Este foarte interesat de studiul antichității și face numeroase călătorii la Roma, de multe ori în compania prietenului său, Donatello. Concursul pentru crearea celei de-a doua porți a Baptisteriului catedralei florentine Domul Santa Maria del Fiore (1401) a pus în lumină calitățile sale, câștigând concursul cu relieful său, „Sacrificiul lui Isaia” (Florența, Bargello), ex aequo (în latină la egalitate) cu Lorenzo Ghiberti. Brunelleschi s-a simțit frustrat, a refuzat să colaboreze cu Ghiberti și și-a încetat activitatea sa ca sculptor, care mai cuprindea și capodopere, ca „Profeții” și „Părinții Bisericii”.

A revenit la sculptură în 1420 cu „Crucifixul Capelei Santa Maria Novella” (sculptat, conform unei anecdote a vremii răspândită de Vasari, la întrecere cu Donatello care lucra în acea vreme la crucifixul bisericii florentine „Santa Croce”) și continuând cu „Evangheliștii” din Capella dei Pazzi. Crucifixul lui Brunelleschi, cu proporțiile perfect armonizate, a fost mult mai reușit decât cel realizat de Donatello (și considerat cu ironie de Brunelleschi ca fiind prea primitiv și țărănesc).Interesul lui Brunelleschi pentru matematică (a fost prieten bun cu matematicianul Paolo dal Pozzo Toscanelli) și studiul monumentelor antice l-au îndreptat spre arhitectură, vizând încă din 1409 catedrala florentină Santa Maria del Fiore, care sa afla în construcție. L-a preocupat îndeosebi, problema cupolei și, la concursul din 1418 a prezentat un model cu care a câștigat concursul, din nou, ex-aequo cu Ghiberti. Calitățile soluției tehnice propuse de el i-au fost recunoscute abea în 1423 când i-a fost încredințată responsabilitatea în totalitate a lucrărilor. 

Realizarea cupolei, care urma să fie foarte amplă și la mare înălțime, prezenta numeroase probleme. Brunelleschi a conceput o structură din cărămizi dispuse în formă de spinare de pește care permitea înălțarea boltei fără a mai fi nevoie de elemente susținătoare și cu o formă perfectă de arc, întreaga suprafață fiind împărțită în opt porțiuni. În înaltul cupolei se află candelabrul circular, care reprezintă elementul central al catedralei.Cu această lucrare, Brunelleschi a pus bazele arhitecturii renascentiste: a fost inițiatorul noii tehnici, învățată din studiul monumentelor antice, care i-a permis să ridice maiestuoasa cupolă fără a fi nevoie de armături dar, mai ales, a fost inițiatorul unei noi ideologii în arhitectură.

Odată cu Brunelleschi, arhitectul nu mai este doar maistrul zidar medieval, ci proiectantul în măsură să rezolve problemele cu ajutorul intelectului. Arhitectura lui Brunelleschi este una rațională bazată pe linearitatea prospectivă și pe modularea exactă a spațiului. El a revoluționat spațiul plastic introducând metoda perspectivei liniare, o metodă rațională, deci o convenție, prin care se crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și infinit pe o suprafață bidimensională, iluzia unui spațiu spectaculos, creat și controlat matematic[5].„Loggia Spitalului Inocenților”, construită de Brunelleschi între 1421 și 1424, se remarcă prin claritatea, simplitatea și linearitatea, care reprezintă o inovație a timpului.

În jurul anului 1423 Brunelleschi a început construirea „Bisericii San Lorenzo”, care va fi terminată în 1428, odată cu construirea sacristiei. În interior, biserica este compusă din trei navete despărțite de arcuri care reiau motive din Loggia și care dau iluzia de profunzime a spațiului. Sacristia este un intrând cubic cu cupola în formă de emisferă împărțită în 12 porțiuni. Între 1430 și 1444, Brunelleschi a construit pentru familia Pazzi, Capela Santa Croce. După moartea sa, lucrările la portic, continuate de un elev al maestrului, au rămas neterminate. În 1444, Brunelleschi a lucrat la reconstruirea impunătoarei și monumentalei biserici „Santo Spirito”. În afară de arhitectura religioasă, Brunelleschi a activat și ca arhitect și inginer militar, inventator al unor mașini, arhitect civil (a contribuit la construirea „Palatului Parte Guelfa” și a „Palatului Pizzi” – 1440).Filippo Brunelleschi a murit la Florența în 1446 fiind înmormântat in catedrala Santa Maria del Fiore. Mormântul său, rămas necunoscut timp de secole, a fost identificat în 1972.

Surse:

Istoria vizuală a artei, Enciclopedie Larousse, ed. Rao, București, 2003.

Bell, Julian : Oglinda Lumii, O nouă Istorie a Artei, ed. Vellant, București, 2007.

Gombrich, E.H.: Istoria Artei, ed. Pro Editura și Tipogr., București, 2007.

Berence, Fred: Renașterea italiană, ed. Meridiane, București, 1969.

Panofsky, Erwin: Renaștere și renașteri în arta occidentală, ed. Mer., Buc.,1974.

Bellosi, Luciano: Da Brunelleschi a Masaccio. Le origini del Rinascimento, Milano, 2002.

it L'Universale - la Grande Enciclopedia Tematica, vol. 8, Milano, Garzanti Libri, 2003.

https://www.encyclopedia.com/people/literature-and-arts/architecture-biographies/filippo-brunelleschi

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/60907-filippo-brunelleschi.html

https://www.biography.com/artist/filippo-brunelleschi

https://condo.kudika.ro/articol/condo~arhitectura/11953/incursiuni-in-arhitectura-renasterii-filippo-brunelleschi.html

http://totallyhistory.com/filippo-brunelleschi/

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie1452: În această zi, a venit pe lume Leonardo Da Vinci, pictor, sculptor, arhitect, inventator şi umanist italian, cel care a fost văzut ca o întruchipare a tipului de „om universal” al Renaşterii (n. Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franţa). Din 1515 s-a stabilit în Franţa, la curtea regelui Francisc I, unde a şi murit. A realizat lucrări pătrunse de un adânc umanism, pline de poezie şi de mister: portrete (Mona Lisa sau Gioconda; Doamna cu hermina; Buna Vestire), compoziţii (Sf. Ieronim în pustie; Madona în grotă), picturi murale (Cina cea de taină; Bătălia de la Anghiari). Desene, unele artistice (schiţe, ca celebrul Autoportret, studii de expresie cum sunt Portretele groteşti), altele cu caracter ştiinţific. Ca sculptor, a realizat statuia ecvestră a lui Francesco Storza. Este autorul unui celebru Tratat despre pictură. A adus contribuţii în numeroase ramuri ale ştiinţei: mecanică, optică, hidrotehnică, anatomie, botanică. A proiectat numeroase maşini (de spălat, tipografice), cuptoare metalurgice etc.

Om de spirit universal, în acelaşi timp artist, om de ştiinţă şi inventator, Leonardo încarnează spiritul universalist al Renaşterii şi rămâne unul dintre oamenii cei mai importanţi din acea epocă. Aportul său deschizător de drumuri în artele plastice şi forţa lui de anticipare sunt caracteristice uriaşei sale personalităţi, de care a fost permanent conştient. Leonardo a scris în însemnările sale, cu un an înaintea morţii, cuvintele cu vibraţie de bronz: Io continuerò („Voi dăinui”). 

Gioconda (La Gioconda) sau Mona Lisa este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat. Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puţine alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracţia principală pentru orice vizitator. Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Caracteristica principală a portretului este surâsul enigmatic. Sigmund Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracţiei erotice a lui Leonardo faţă de mama sa (Complex Oedip). Identitatea personajului portretizat nu este încă sigură, deşi recent cercetătorul Giuseppe Pallanti din Florenţa tinde să confirme afirmaţia lui Giorgio Vasari, după care ar fi vorba de Monna Lisa Gherardini, membră a micii nobilimi rurale din Toscana. Cercetări anterioare ajunseseră la concluzia că portretul ar reda figura unei înstărite doamne florentine, Madonna Lisa del Giocondo, al cărei nume ar explica şi a doua denumire a tabloului. Pictura reprezintă unul din primele portrete pe fondul unui peisaj imaginar. O caracteristică interesantă este că fundalul nu este uniform, partea din stânga este evident la un nivel mai jos decât în dreapta, fiind probabil adăugată mai târziu în cursul realizării compoziţiei.Tabloul a fost restaurat în mai multe rânduri. Analizele cu raze Röntgen au revelat încă trei straturi de pictură sub cel vizibil. Istoria tabloului este plină de peripeţii. Leonardo era foarte ataşat de el şi îl purta totdeauna cu sine în călătoriile sale, luându-l cu el atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franţa, în castelul din Amboise. 

Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluţia Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariţia tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt şi arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat şi Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberaţi din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparţine Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieşirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florenţa. După ce a fost expus în principalele oraşe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluţie acidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat într-o vitrină din sticlă incasabilă. În anul 1962 a fost expus în America la New York şi Washington, D.C., iar în anul 1974 la Tokyo şi Moscova.

Cina cea de Taină (în italiană Il Cenacolo sau La Ultima Cena) este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci, realizată pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza din Milano, una din cele mai renumite picturi din istoria universală a artelor; se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în tempera şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1494 şi 1497. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Hristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan (13:21), redând reacţiile diferite ale Apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Forma definitivă a fost precedată de studii amănunţite, schiţele corespunzătoare păstrate regăsindu-se în biblioteca „Albertina" din Viena, la „Accademia" din Veneţia şi în „Royal Library" din Castelul Windsor.Tehnica folosită de Leonardo, lucrând pe tencuială uscată cu materiale asemănătoare picturilor pe lemn, s-a dovedit neadecvată, rezultatul fiind că, după puţin timp, vopseaua a început să se desprindă. În cursul secolelor, pictura a fost de mai multe ori restaurată, rezultatele fiind mai degrabă negative, întunecându-se suprafaţa pictată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Iisus. 

Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînoit pigmentul colorant milimetru cu milimetru, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. În 1980, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!", artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Compoziţional, Cina cea de Taină a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Există două copii în mărime naturală ale Cinei lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).

O prezentare a creaţiei lui Leonardo da Vinci nu poate face abstracţie de preocupările ştiinţifice ale genialului florentin. Leonardo avea dorinţa ambiţioasă de a nu lăsa să-i scape nimic din cele ce se petrec în universul accesibil omului. Întrepătrunderea atitudinii ştiinţifice cu cea artistică este un rezultat al concepţiei care s-a maturizat de-a lungul anilor, despre rolul pe care trebuie să-l aibă arta, culme a activităţii spirituale creatoare, în cunoaşterea lumii şi înţelegerii sufletului omenesc. Mai mult ca orice ştiinţă, avea să-l atragă pe Leonardo mecanica. Pe această bază a proiectat diferite dispozitive complicate pentru construcţii tehnice, şi-a imaginat posibilitatea unor maşini de zburat în urma studiilor sale asupra zborului păsărilor. În domeniul biologiei, este de menţionat interesul lui deosebit pentru formele plantelor, redând în desene organele şi structurile lor interne. 

Pentru redarea imaginii corpului omenesc, a studiat în amănunţime anatomia umană în comparaţie cu cea animală, în special a cailor. În condiţii vitrege, Leonardo desfăşoară o muncă titanică, disecând peste 30 de cadavre, studiind cu migală fiecare organ şi ţesut, redându-le în desene de o mare putere de sugestie şi de o deplină fidelitate ştiinţifică, aflate în cea mai mare parte în Royal Library din Castelul regal britanic din Windsor. În 1498 elaborează un proiect detaliat al unui „Tratat de Anatomie", care nu va fi însă realizat. În istoria urbanismului, Leonardo se situează printre primii care construiesc schema oraşului modern deschis, total diferit de cetatea feudală limitată de ziduri-fortăreţe. Edificatoare pentru înţelegerea lui Leonardo sunt scrierile, „Tratatul despre pictură" (Trattato della Pittura), apărut mai târziu, după moartea sa, în 1651, sau „De Ludo geometrico" (1514).

Surse:

https://www.leonardodavinci.net/

https://www.britannica.com/biography/Leonardo-da-Vinci

https://www.scientia.ro/biografii/101-biografii-psihologie/809-leonardo-da-vinci-biografie-viata-si-opera-1.html

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-leonardo-da-vinci/

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie1879: În această zi, s-a născut Elena Popea (d. 19 iunie 1941, București), pictoriţă română. A pictat scene de gen (Grup de ţărani), naturi statice (Sufragerie), peisaje (Peisaj din Bran), într-o viziune originală. A valorificat pictura tradiţională transilvăneană. 

Elena Popea s-a născut la Brașov, tatăl său fiind Ioan Popea (1839-1903), cunoscut profesor la gimnaziul român din Brașov și frate al episcopului Nicolae Popea (1826-1908). După terminarea studiilor secundare în Brașov a studiat filologia la Leipzig și apoi pictura la Berlin, la Academia de artă feminină din München (Damenakademie) și în coloniile artistice de la Landsberg am Lech și Stornberg See, unde i-a avut profesori pe Angelo Jank, Jordan Jakob și Caroline Kempter.

Își continuă studiile de arte plastice la Paris cu Lucien Simon și, după primul război mondial, cu André Lhote la Academia particulară de pictură din Montparnasse. Debutul expozițional al Elenei Popea are loc în anul 1905 prin participarea la „Expoziția națională” organizată de Societatea ASTRA la Sibiu. Expune ulterior atât în țară, la București și Cluj (Tinerimea artistică, Salonul oficial), cât și în străinătate, la Paris - Salonului Independenților, la Muzeul Jeu de Paume, Londra, la Galeriile Claridge și Amsterdam. Sursele de inspirație le-a găsit în împrejurimile Branului și Clujului, unde își petrecea perioada de vară, cât și în numeroasele călătorii pe care le-a realizat: Londra (1927), Olanda (1928), Italia (1929, 1934), Spania (1932), Norvegia și Danemarca (1935), Grecia, Siria, Palestina, Egipt (1937) și Scoția (1938).[2][3]

Picturile sale sunt expuse în numeroase muzee din România: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Municipiului București, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Muzeul de Artă din Constanța. În anul 1975 a avut o retrospectivă la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Elena Popea a fost un personaj misterios și fascinant, o artistă cosmopolită, stăpânită de pasiunea neliniștită a călătoriei, potrivit reprezentanților Muzeului de Artă. S-a impus ca una dintre cele mai originale și complexe personalități ale picturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Surse:

http://www.muzeulartabv.ro/docs/CATALOG%20Elena%20Popea%20web.pdf

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/elena-popea-1879-1941-2990500/

http://www.muzeulartabv.ro/Expozitii_Temporare/2010_-_2008/Expozitia_retrospectiva_Elena_Popea___24_septembrie_-_14_noiembrie_2010

http://m.bursa.ro/-65494013

https://g1b2i3.wordpress.com/alexandru-ciucurencu-pictor-roman/elena-popea-1879-1941/

http://www.artnet.com/artists/elena-popea/

$$$

 Să ne veselim cu versurile lui Ion Pribeagu

CASA CU DOUĂ BALCOANE

Pe strada Toamnei, unde,

Pomii-şi scuturau povara,

Locuia o cuconiţă

Blondă şi frumoasă: – Clara!

Avea trup de crin, – şi gură

Roşie ca o muşcată,

Sânii, – doua crizanteme

Şi era şi măritată.

Soţul ei, Avram Barbulea

Voiajor prin toată ţara,

Pleca luni de dimineaţă

Şi venea sâmbătă seara.

Astfel că, în alte zile,

Clara dulce, drăgăstoasă,

Marţi şi joi, să se distreze

Mă primea pe mine-n casă.

Îi citeam poeme, versuri,

Mă-mbătam de glasul ei,

Ne spuneam poveşti şi-n urmă,

Petreceam, ca de-obicei.

Casa-n care dragei mele

Îi fusese scris să şadă,

Avea două apartamente

Cu balcoanele spre stradă.

Jos în gang, urcai pe-o scară,

Care-aşa din construire,

Nu avea altă intrare,

Nu avea altă ieşire.

Iar alături şedea Sprinta

Cu bărbatul său, Haim-Malne,

Care-avea tot astfel casa

Şi tot astfel de balcoane.

Nimeni, nimeni, numai scara

Luminată de un bec,

Mă ştia când vin la Clara,

Mai ales, ştia când plec.

Vremea-şi împletea cununa

Şi destinul priveghea,

Să gustăm din fericirea,

Dragostei, – şi eu şi ea.

Da-ntr-o noapte violentă,

Când cu draga mă distram,

Se aude paşi pe scară

Şi ea-mi spune: – Vine Avram!

Mă îmbrac în fugă, fulger,

Vinovat ca un borfaş,

Şi deschid în grabă uşa

Şi-mi dau drumu-n balconaş.

Doamne, Tu, care scăpată-i

De la jertfă pe Isac,

Fă şi-acuma o minune

Şi mă-nvaţă ce să fac?

Şi precaut, fără voie,

Instinctiv, eu fac un salt,

Şi-ntr-o clipă sunt alături

În balconul celălalt.

Situaţia e gravă

Simt în creier un ciclon,

Ce mă fac dacă vecinul

Mă găseşte în balcon?

Să sar jos – cu neputinţă

Trotuarul e departe,

Simt în cerebel o luptă

Şi pe viaţă şi pe moarte.

Şi deodată se deschide

Uşa-ntr-un moment fatal,

Şi-n chenarul ei apare

Soţul Clarei, – personal!

Eu îngheţ şi gura-mi mută

Nici o şoaptă nu îndrugă,

Şi ridic în semn de spaimă

Braţele, în semn de rugă…

Pe când el, văzându-mi halul

Ca să-mi cruţe umilinţa,

A dedus fără-ndoială,

Că am fost surprins la Sprinta.

Şi întelegând din semne

Că-i cer milă ca un prost,

Mi-a dat mâna să sar iarăşi

În balconu-n care-am fost!

A deschis cu grija uşa,

Nici un zvon să n-o alarme,

Şi, cu patos, i-a spus Clarei

Care se făcea că doarme:

- Nu ţi-am spus eu, Clara dragă,

Cum că Sprinta-i o stricată?

Uite, de-unde are blană,

Skong, cu care-i îmbrăcată!

Vino-ncoa, poete dragă

Şi îţi jur pe Dumnezeu,

Că n-o să te ştie nimeni

Nici soţia, nici chiar eu!

M-a condus de mână vesel,

Iară eu priveam cuminte,

Trupul Clarei strâns în braţe,

Cu o oră înainte.

Şi când m-am văzut în stradă

M-am rugat, c-aşa mi-e firea,

Să trăiască inginerul

Care-a construit clădirea.

Fiindcă, ce faceam eu dacă,

Mă păştea un ghinion,

Şi aceasta casă-a Clarei

Avea numai un balcon?

                     

                     *

Ion Pribeagu s-a născut pe 27 octombrie 1887 la Sulița, judetul Botoșani și a murit în 1971 la Tel Aviv. A fost un poet, umorist și publicist român, apreciat mai ales pentru umorul său fin și spiritul satiric.

$$$

 S-a întâmplat în 14 aprilie 1205: La14/15 aprilie, a avut loc bătălia de la Adrianopol, dusă între Ioniţă Asan și cavaleri ai Crucii ai lui Balduin I de Constantinopol.Trupele cavalerilor cruciați au fost anihilate de bulgari, valahi, cumani și greci. Balduin a fost capturat de bulgari şi la scurt timp executat.

Împărţirea statului bizantin de către cruciaţi în 1204 a favorizat expansiunea statului româno-bulgar spre sud, iar consolidarea acestui stat i-a permis lui Ioniţă Asan să revendice titlul imperial. Papa Inocenţiu III (1198-1216) nu a acceptat însă decât recunoaşterea titlului de rege al bulgarilor şi românilor. Ambiţiile imperiale ale lui Ioniţă Asan l-au făcut să intre în conflict cu Balduin de Flandra, primul împărat latin de Constantinopol, şi cu alţi principi occidentali care se înstăpâniseră pe teritoriile foste bizantine.Iniţiativa războiului i-a aparţinut suveranului de la Târnovo, care a decis să răspundă chemării locuitorilor din Adrianopol. Aceştia fuseseră ocupaţi de Veneţia şi se răsculaseră. Spre Adrianopol se îndrepta o armată a Imperiului Latin, comandată de Balduin şi de dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, pentru a reprima revolta, Ioniţă Asan a declanşat o ofensivă cu o armată care număra circa 14.000 de oameni, ajungând în faţa zidurilor cetăţii în ziua de 10 aprilie 1205, pe când latinii începuseră deja asediul.

Venit cu forţe proaspete care cuprindeau un contingent important de cumani, Ioniţă a declanşat un atac asupra taberei lui Balduin în data de 14 aprilie. Bătălia a fost foarte violentă, iar împăratul a fost capturat şi ucis ulterior. Armata latină s-a retras spre portul Rodosto de la Marea Marmara. În urma victoriei zdrobitoare de la Adrianopol, Ioniţă Asan s-a impus ca stăpân al Traciei sudice, care se revoltase contra latinilor. Ulterior, însă, forţele Imperiului Latin au reluat controlul asupra oraşului Adrianopol. A doua etapă a luptelor contra latinilor a fost ofensiva contra altui stat creat de cruciaţi, regatul de Salonic, condus de marchizul Bonifaciu de Montferrat (1204-l207). În vara anului 1205, armata lui Ioniţă a cucerit oraşele Serres şi Verria, iar regatul de Thessalonic a fost înfrânt. Anul următor, ofensiva s-a îndreptat din nou spre sudul Traciei, care făcea parte din Imperiul Latin de Constantinopol. De această dată, asedierea unuia dintre oraşe, Didymoteicnoh, a eşuat, în ciuda tentativei de blocare a accesului locuitorilor la sursele de apă.

În martie 1207, a avut loc un nou atac asupra Adrianopolului, care continua să se afle sub controlul împăratului latin Henri de Hainaut. În toamna anului 1207, Ioniţă Asan a pregătit un asediu al Salonicului, regat condus de văduva lui Bonifaciu (regele fusese ucis într-o ambuscadă organizată de aromâni în 4 septembrie 1207). Asediul nu a mai avut loc, deoarece Ioniţă Asan a fost ucis la instigarea nepotului său Borilă (8 octombrie 1207). După acest eveniment, armata româno (vlaho)-bulgaro-cumană a încetat ostilităţile şi s-a retras la nord de Munţii Balcani.

Fragment din Nicetas Choniates, „Istoria. După cucerirea oraşului”: „Aşezându-şi, deci, tabăra în preajma Didymoteichonului şi dându-şi seama că oraşul e bine fortificat prin aşezarea sa şi cu neputinţă de cucerit (Ioniţă Asan) s-a apucat să abată din albie râul Hebru, care înconjura cetatea şi-i alimenta cu apă pe cei dinăuntru prin nişte canale necunoscute mulţimii. Şi, aşezând de jur împrejur maşini de asediu, lovea zidul în locurile în care i se părea că nu e cu totul de neclintit de către atacatori şi unde pietrele azvârlite nu îşi slăbeau efectul izbiturii din pricina depărtării. (...) Iar cei dinăuntru făceau apărători de lemn şi de nuiele împletite, întindeau pe ziduri piei proaspăt jupuite pentru ca proiectilele aruncate de maşini să alunece pe suprafaţa lor bombată, aşteptând momentul în care Ioan avea să înceteze lupta şi prin gesturi de împăcare şi prin cuvinte măgulitoare se prefăceau că se supun, încercând să-l înşele. Dar când acela a poruncit ca partea cea mai aleasă a armatei să coboare de pe cai şi să se îndrepte spre părţile distruse ale zidului înarmându-se straşnic şi şi-a îndreptat atenţia şi spre dispozitivele de escaladat zidurile şi şi-a desfăşurat în linie de atac şi restul armatei, pretutindeni, atunci şi ei (...) prinseră să se apere aşa cum puteau şi văzând că salvarea lor stă în ziduri şi dându-şi seama că nimic nu e mai constrângător decât nevoia, luptându-se cu disperare şi cu mânie, l-au făcut pe duşman să sufere nu mai puţin decât au suferit ei, înfăptuind lucruri ce dovedeau forţă şi îndrăzneală. După ce destulă vreme a pierdut cu acest asediu, barbarul se întoarse în Misia”.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 1, Ed. Litera, Bucureşti, 2010

https://web.b.ebscohost.com/abstract?direct=true&profile=ehost&scope=site&authtype=crawler&jrnl=12205710&AN=60307240&h=k5U7bwxEzCG15RBCwqDchyr%2fux%2f7kW2yRFaPQ0F16i7Fu9HiH60r73%2byhDrY17x95eeJkw11cJFzvWSQz%2bytWw%3d%3d&crl=c&resultNs=AdminWebAuth&resultLocal=ErrCrlNotAuth&crlhashurl=login.aspx%3fdirect%3dtrue%26profile%3dehost%26scope%3dsite%26authtype%3dcrawler%26jrnl%3d12205710%26AN%3d60307240

https://aleximreh.wordpress.com/2010/01/06/bizantulimperiul-valahiei-si-imperiul-din-niceea/

https://crispedia.ro/luptele-dintre-taratul-romano-bulgar-si-imperiul-latin-de-constantinopol-1205-1207/

https://adevarul.ro/locale/botosani/istoria-secreta-singurului-imperiu-facut-romani-asanestii-vlahii-s-au-proclamat-imparati-sapanit-balcanii-100-ani-ridicat-lupta-popoarele-1_55be277ef5eaafab2c2bcccc/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 14 aprilie 1457: La această dată, începea domnia lui Ştefan cel Mare în Moldova. Ştefan cel Mare a făcut parte din familia Muşatinilor şi, pe parcursul domniei, a luptat de numeroase ori împotriva Imperiului Otoman, motiv pentru care a primit titlul de Athleta Christi de la Papa Sixt al IV-lea.

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești - d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.

Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei sale, Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială. Pe plan intern, el și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta. De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.

Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – imperiul Otoman, regatul Poloniei și regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova. A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia. În plan militar, el a urmărit două direcții majore de acțiune. Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării - în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin. Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.

Pe parcursul domniei a dus peste 40 de războaie sau bătălii, marea lor majoritate victorioase, cele mai semnificative fiind victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497. Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare de la Vaslui împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa - beilerbeiul Rumeliei, la 10 ianuarie 1475. În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor, sultanul Mehmed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în bătălia de la Valea Albă-Războieni. După 1476, Ștefan a fost nevoit să acepte suzeranitatea Imperiului Otoman, dar a obținut obținând condiții foarte bune pentru Moldova. În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.

Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos. Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992. A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia - fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop - din familia imperială bizantină și Maria Voichița - fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii. Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron. A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.

Iată cum îl descria Grigore Ureche pe Ştefan cel Mare în cronica sa: „Fost-au acest Ştefan, om nu mare la statu, mânios, şi degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospeţe omorâia fara giudeţ. Amintrelea era om întreg la fire, neleneşu şi lucrul său ştia a-l acoperi şi unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, însuşi se vârâia ca văzându-l ai săi să nu indărăpteze şi pentru aceia raru războiu de nu-l biruia şi unde-l biruiau alţii nu pierdea nădejdea că ştiindu-se căzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui şi fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăşti cum se tâmplă: din pom bun roade bune or să iasă."

Surse:

https://www.stefancelmare.ro/Cronologia-s1-ss11.htm

http://www.istoria.md/articol/17/%C5%9Etefan_al_III_lea__%C5%9Etefan_cel_Mare_%C5%9Fi_Sf%C3%AEnt_,_domn_al_Moldovei

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/359-stefan-cel-mare-1433-1504

http://atlas.usv.ro/www/codru_net/CC10/reperestefan.pdf