$$$

 CE ESTE BURNOUTUL

Burnoutul este o stare de epuizare fizică, emoțională și mentală, cauzată de stresul cronic și de suprasolicitarea resurselor personale. Această condiție s-a impus ca un fenomen din ce în ce mai des întâlnit în societatea modernă, mai ales în mediile profesionale aglomerate și competitivă. Caracterizat printr-o lipsă profundă de motivație și energie, burnout-ul afectează nu doar individul, ci și performanța echipelor și organizațiilor. Este esențial să identificăm simptomele pentru a interveni la timp.

Printre cele mai comune simptome ale burnoutului se numără oboseala persistentă, iritabilitatea, dificultățile de concentrare și insomnia. De asemenea, pot apărea și simptome fizice, cum ar fi dureri de cap sau probleme digestive. Este important de menționat că, spre deosebire de stresul obișnuit, care poate fi temporar și legat de situații specifice, burnoutul este o stare de epuizare totală, care necesită o abordare sistematică pentru recuperare.

Cauzele principale ale burnoutului includ volumul de muncă crescut, lipsa de control asupra sarcinilor, un mediu de lucru toxic sau lipsa sprijinului din partea colegilor și a superiorilor. Aceste factori, atunci când sunt combinați, pot duce la un sentiment de neputință și deziluzie, amplificând severitatea stării de burnout. Recunoașterea timpurie a acestor simptome este crucială, deoarece poate oferi ocazia de a interveni înainte ca problemele să devină severe. Să nu ignorăm aceste semne, deoarece prevenirea este cheia în combaterea burnout-ului și menținerea sănătății mentale.

Factori de risc și prevenire

Burnout-ul este o problemă complexă care este influențată de o varietate de factori de risc intra și interindividuali. Mediul de lucru joacă un rol crucial în dezvoltarea acestei afecțiuni, deoarece condițiile de muncă stresante, cum ar fi termenele limită strânse, lipsa suportului din partea colegilor sau a superiorilor, și volumul de muncă excesiv, pot contribui semnificativ la epuizarea fizică și emoțională. De asemenea, un climat organizațional negativ, caracterizat prin conflicte interne sau lipsa de recunoaștere, poate amplifica riscul de burnout.

Pe lângă factori externi, stilul de viață personal al indivizilor influențează, de asemenea, predispoziția către burnout. Un program de lucru excesiv, combinat cu obiceiuri nesănătoase, cum ar fi alimentația deficitară sau sedentarismul, poate duce la o stare generală de epuizare. De asemenea, atitudinile personale, cum ar fi perfecționismul sau abilitățile de gestionare a stresului, pot influența modul în care o persoană percepe și gestionează provocările cotidiene. Persoanele care nu au metode eficiente de relaxare sau de decompresie sunt, în general, mai vulnerabile la burnout.

În ceea ce privește prevenirea, studiile psihologice sugerează diverse strategii care pot ajuta la reducerea riscului de burnout atât pentru indivizi, cât și pentru organizații. Asigurarea unui echilibru sănătos între muncă și viața personală, promovarea unui mediu de lucru suportiv, și dezvoltarea abilităților de gestionare a stresului sunt esențiale. Implicarea activă în activități recreative, exerciții fizice regulate, și tehnici de mindfulness pot servi la creșterea rezilienței individului și la menținerea unei stări mentale sănătoase. Este esențial ca atât indivizii, cât și organizațiile să conștientizeze aceste aspecte pentru a preveni efectele negative ale burnout-ului.

Impactul burnoutului asupra sănătății mentale și fizice

Burnoutul, o stare de epuizare emoțională și fizică, afectează profund sănătatea mentală și fizică a individului. Pe termen scurt, persoanele care suferă de burnout pot experimenta simptome precum oboseală extremă, dificultăți de concentrare și iritabilitate. Aceste efecte inițiale pot duce la o scădere a performanței la locul de muncă și la o deteriorare a relațiilor personale.

Pe termen lung, consecințele burnoutului devin și mai severe. De exemplu, studiile arată că o expunere prelungită la stresul asociat cu burnoutul poate contribui la dezvoltarea unor tulburări mintale, cum ar fi depresia și anxietatea. Aceste afecțiuni pot apărea din slăbirea rezilienței mentale, afectând capacitatea individului de a face față provocărilor cotidiene. Psihologii subliniază importanța recunoașterii simptomelor de burnout înainte ca acestea să devină cronice, deoarece intervenția timpurie poate evita complicațiile mai grave.

În plus, efectele fizice ale burnoutului nu trebuie ignorate. Oboseala cronică, un simptom frecvent asociat cu burnoutul, poate duce la o slăbire generală a sistemului imunitar. Persoanele afectate pot experimenta un risc crescut de probleme cardiovasculare, cum ar fi hipertensiunea arterială și afecțiunile inimii. Testimoniale ale experților sugerează că stilul de viață și practicile de autocontrol sunt cruciale în gestionarea efectelor negative ale burnout-ului. De exemplu, un studiu de caz realizat pe un grup de angajați arată că prin implementarea unor tehnici de reducere a stresului, cum ar fi meditația sau exercițiile fizice, participanții au experimentat o ameliorare semnificativă a simptomelor de burnout.

Modalități de recuperare și sprijin

Recuperarea după burnout reprezintă un proces complex care necesită abordări diverse și personalizate. Una dintre tehnicile esențiale în acest proces este gestionarea eficientă a stresului. Aceasta poate include exerciții de respirație, meditație sau chiar yoga, care ajută la reducerea tensiunii și îmbunătățirea stării de bine psihice. De asemenea, stabilirea unor rutine zilnice ce includ activități de relaxare contribuie la restabilirea echilibrului mental.

Terapiile recomandate, precum terapia cognitiv-comportamentală, se dovedesc a fi eficiente în cazul persoanelor afectate de burnout. Aceste metode de terapie își propun să identifice și să schimbe tiparele de gândire negative, ajutând astfel indivizii să-și regăsească motivația și satisfacția în activitățile zilnice. Participarea la sesiuni de terapie de grup poate oferi nu doar suport emoțional, ci și oportunitatea de a împărtăși experiențe cu alte persoane care se confruntă cu probleme similare. Acest tip de interacțiune socială joacă un rol crucial în procesul de recuperare.

Subliniind importanța sprijinului social, este esențial ca persoanele afectate să își dezvolte rețele de suport care să includă familia, prietenii sau colegii. Aceste relații contribuie la crearea unui mediu favorabil recuperării, în care indivizii se simt ascultați și susținuți. Consilierea psihologică este o resursă disponibilă care poate oferi instrumentele necesare pentru a face față provocărilor emoționale. În plus, adoptarea unui stil de viață sănătos, ce include o alimentație echilibrată și exerciții fizice regulate, poate îmbunătăți semnificativ calitatea vieții și poate reduce incidența recidivelor de burnout.

$$$

 DE CE E MAI BINE SĂ TACI CÂND EȘTI PROST

O cercetare filosofică asupra tăcerii și a prostiei

Conceptul de tăcere, în raport cu prostia, a fost un subiect de interes pentru gânditorii din diferite epoci. Filosofii antici, cum ar fi Socrate, au subliniat importanța cunoașterii de sine.Socrate a afirmat că „singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic”, evidențiind astfel valoarea umilinței intelectuale. Aceasta sugerează că, în fața ignoranței, tăcerea poate fi o reacție mai înțeleaptă decât exprimarea unui raționament greșit. Această atitudine ar putea corespunde ideii de „ignorance is bliss”, conform căreia neștiința poate aduce o formă de confort, liberând individul de presiunea de a ști sau de a înțelege anumite lucruri.

Filosofii moderni, în special cei din tradiția existențială, au extins discuția despre tăcerea ca o formă de înțelepciune. De exemplu, Friedrich Nietzsche a argumentat că tăcerea poate fi o cale de a evita atenția nedorită asupra inconsecvențelor proprii. Așadar, alegerea de a rămâne tăcut în fața unei opinii greșite sau a unei idei prost înțelese devine o dovadă de discernământ. Aceasta nu înseamnă că tăcerea este întotdeauna preferabilă, dar poate fi uneori o formă de protecție împotriva reproșurilor și a judecății sociale.

În plus, tăcerea influențează profund comunicarea și percepția socială. Persoanele care optează pentru a nu se pronunța pe o temă controversată pot fi considerate mai înțelepte sau mai contemplative, astfel creând un contrast față de cei care „vorbesc fără să știe”. Această dinamică pune accent pe rolul tăcerii în construirea identității sociale și a relațiilor interumane. Prin urmare, tăcerea nu este doar o absență de cuvinte, ci poate fi interpretată ca o formă activă de reflecție și discernământ.

ROLUL EMOȚIILOR

Aspecte psihanalitice ale tăcerii și impactul ei asupra individului

Tăcerea, din perspectivă psihanalitică, este adesea considerată un mecanism de apărare care poate proteja individul de expunerea la vulnerabilitate. În momente de confuzie sau nesiguranță, a alege să nu exprimi gândurile sau sentimentele poate preveni situații incomode sau conflicte interumane. Astfel, tăcerea devine un refugiu mental, permițând individului să se abțină de la exprimarea unei prostii sau a unei idei care ar putea să nu fie bine primite de ceilalți.

Din acest unghi, abținerea de la vorbire nu este doar o manifestare a timidității, ci poate fi văzută ca o strategie de supraviețuire psihologică. Prin evitarea exprimării gândurilor necorespunzătoare, oamenii reușesc să mențină un echilibru psihologic, reducând riscul de a fi judecați sau criticați. De asemenea, tăcerea poate contribui la o sănătate mentală mai bună, oferind persoanelor un spațiu pentru reflecție și autoanaliză, aspecte esențiale în procesul de dezvoltare personală.

În plus, tăcerea joacă un rol important în dinamica relațiilor interumane. Aceasta poate oferi un spațiu pentru asimilarea informațiilor, permițând indivizilor să reacționeze într-un mod mai ponderat și considerat. Un exemplu relevant este cel al comunicării în cadrul grupurilor, unde așteptarea înainte de a răspunde poate încuraja discuții mai profunde și mai relevante. Această practică nu numai că ajută la construcția unor relații mai solide, dar și promovează un mediu mai puțin conflictual și mai empatic.

Astfel, înțelegerea și utilizarea tăcerii ca o formă de apărare psihologică pot avea un impact semnificativ asupra bunăstării mentale a individului și asupra relațiilor sale, creând o bază pentru interacțiuni mai echilibrate și o viață interioară mai sănătoasă.

Într-o societate care premiază zgomotul și certitudinea, tăcerea e un act de elitism interior.

Iar dacă prostia nu poate fi evitată – căci toți o vizităm uneori – atunci măcar să o tratăm cu umor, curaj și puțin bun-simț.

Căci da, ne rămâne ceva:

Demnitatea de a nu confunda exprimarea cu valoarea.

Și tăcerea cu slăbiciunea.

Implicațiile medicale ale comunicării și tăcerii

Decizia de a nu vorbi într-o situație de inadecvare sau de lipsă de expertiză poate avea repercusiuni semnificative asupra sănătății psihologice. Tăcerea nu reprezintă întotdeauna o forma de slăbiciune, ci poate fi văzută ca un mecanism de apărare, ajutând individul să evite anxietatea și stresul asociat cu exprimarea unei opinii incorecte. În mediul medical, de exemplu, pacienții care aleg să asculte mai degrabă decât să vorbească în timpul consultațiilor pot beneficia de o înțelegere mai profundă a diagnosticului și a opțiunilor de tratament. Această abordare poate spori capacitatea de a reține informații și de a le integra în planul de îngrijire.

În mod similar, cercetările în domeniul psihologiei sugerează că tăcerea poate acționa ca un instrument terapeutic valoros. În cadrul terapiei prin cuvânt, psihologul îi încurajează pe pacienți să reflecteze profund înainte de a forma o reacție verbală. Această metodă nu doar că descoperă temerile și anxietățile interne, dar permite și dezvoltarea unei conștiințe de sine mai ridicate. Prin tolerarea unor momente de liniște, pacienții pot ajunge să își exploreze gândurile și emoțiile fără presiunea de a răspunde imediat, ceea ce poate conduce la clarificarea problemelor psihologice și la găsirea de soluții.

Mai mult, tăcerea contribuie la cultivarea îmbunătățirii relației terapeutice, deoarece permite terapeutului să asculte activ și să reacționeze la nevoile pacientului. Aceasta face ca procesul terapeutic să fie mai eficient, având un impact pozitiv asupra stării generale de sănătate mintală. Astfel, alegerea de a fi tăcut nu este lipsită de valoare, ci reflectă o strategie deliberată și conștientă, menită să promoveze învățarea, dezvoltarea personală și bunăstarea mentală.

CEARTA CA ALIAT

Conexiuni între tăcere, prostie și inteligență emoțională

Tăcerea este, adesea, percepută ca o formă de prostie sau lipsă de cunoaștere, însă această viziune este mult mai nuanțată. Cercetările sugerează că tăcerea poate fi un indiciu al unei inteligențe emoționale ridicate. Persoanele care aleg să rămână tăcute în anumite momente sunt adesea capabile să observe și să analizeze mai bine mediul social din jurul lor. Ele pot percepe emoțiile și intențiile altora, ceea ce le permite să răspundă mai eficient în diverse interacțiuni sociale.

Inteligența emoțională implică abilitatea de a recunoaște, înțelege și gestiona propriile emoții, dar și pe cele ale altora. Prin tăcere, o persoană are oportunitatea de a asculta activ. Aceasta este o competență esențială în formarea relațiilor interumane sănătoase și echilibrate. Cei care așteaptă să fie abordați înainte de a oferi puncte de vedere sau opinii pot evita conflicte inutile și pot promova în schimb dialoguri constructive.

În plus, tăcerea poate să contribuie la dezvoltarea abilităților de empatie, deoarece permite individului să se concentreze asupra emoțiilor și reacțiilor celorlalți. Este un mecanism prin care se poate evalua impactul propriilor cuvinte și acțiuni asupra celor din jur. Din această perspectiva, tăcerea devine un instrument valoros în formularea unor răspunsuri mai adaptate și nuanțate. Prin cultivarea acestui tip de autocontrol, o persoană poate îmbunătăți considerabil capacitățile de comunicare, ceea ce, în final, se traduce într-o mai mare eficiență socială și emoțională. În concluzie, tăcerea are un rol esențial în contextul inteligenței emoționale, demonstrând că a nu vorbi poate fi mai benefic decât s-ar putea considera la prima vedere.

Dacă nu putem tăcea când suntem proști… ce ne mai rămâne de făcut?

Psihologul ar zâmbi cu înțelegere și ar spune: nu e o întrebare nouă. Dar e pusă bine.

Pentru că adevărul e simplu și inconfortabil: inteligența nu strălucește doar prin ce spune, ci mai ales prin ceea ce alege să nu spună.

Din păcate, prostia are o voce puternică și o urgență personală de a se exprima.

Nu are dubii, nu are ezitări, nu are pauze. E convingătoare pentru că e sigură.

Și, de cele mai multe ori, nu știe că e prostie. Știe doar că „trebuie să spun ceva”.

Dacă nu putem tăcea când ar trebui, ce ne mai rămâne?

Autoironia. E primul semn că ai înțeles. Dacă poți râde de cât de serios te iei uneori, deja te-ai salvat pe jumătate.

Întrebarea. Pune o întrebare în loc să dai un răspuns. Cine întreabă cu onestitate nu pare prost. Doar curios.

Ascultarea. Într-o lume în care toți vor să vorbească, cel care știe să tacă și să asculte capătă, paradoxal, autoritate.

Recunoașterea. Să spui: „nu știu, dar mi-ar plăcea să înțeleg” e un act de grație. Și o dovadă de inteligență.

$$$

 ETERIA ȘI ROMÂNII

Eteria sau „Societatea prietenilor” era o societate secretă, înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci: Nicolae Scufas din Arta, Atanasie Tsacalof din Ianina şi Emanoil Xanthos din Patmos. Scopul, ca şi naţionalitatea primilor membri ai societăţii, era la început pur grecesc: izbăvirea neamului grec şi eliberarea lui. Dar pentru a câştiga sprijinul celorlalte popoare supuse Porţii, societatea şi-a lărgit programul, propunându-şi să realizeze unirea armată a tuturor creştinilor din Turcia europeană.

Nu a fost o întâmplare că Eteria a luat fiinţă pe teritoriul Rusiei, în marele port al Mării Negre, unde se întâlneau interesele ruseşti şi greceşti şi nici faptul că, în primii ani de la înfiinţare, până la 1818, ea nu a făcut aderenţi decât printre grecii stabiliţi în Rusia, ca negustori sau refugiaţi. Printre grecii, foarte numeroşi, din Imperiul Habsburgic, puţini au aderat la Eterie, iar masele rurale din teritoriile locuite de greci ale Imperiului Otoman nici nu auziseră de aceasta când insurecţia a izbucnit.

Rostul Eteriei era să dea unei elite de greci, stăpâniţi de acelaşi sentiment, dar împrăştiaţi în locuri deosebite şi supuşi unor guverne străine, o organizare comună, condusă de o ierarhie bine stabilită şi capabilă să pună masele în mişcare la cel dintâi semnal al şefului suprem[1].

În urma refuzului lui Capodistria de a fi conducătorul mişcării greceşti, Emanoil Xanthos s-a adresat atunci lui Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn al Ţării Româneşti. Prin calitatea sa de general în armata rusă şi de aghiotant al ţarului, Alexandru Ipsilanti permitea Eteriei să întreţină credinţa în sprijinul Rusiei; prin legăturile sale de rudenie cu cele mai însemnate familii din Fanar şi din Principate, el aducea considerabile mijloace de propagandă. Trecerea conducerii în mâinile sale a produs efecte imediate asupra vieţii interne a Eteriei. După ce a primit de la Xanthos corespondenţa, actele şi socotelile Eteriei şi , la 20 aprilie 1820 a fost proclamat epitrop general al conducerii, Alexandru Ipsilanti a vizitat eforiile din diferitele oraşe ale Rusiei şi a luat contact cu fruntaşii Eteriei. Înainte de pasul decisiv, Ipsilanti a luat principalilor săi colaboratori jurământul de credinţă şi a numit pe Iordache Olimpiotul comandantul gărzii domneşti de la Bucureşti.

În Moldova, Alexandru Ipsilanti a izbutit să câştige pentru cauza organizaţiei greceşti şi pe domnul Mihai Şuţu. Prin aceasta, eteriştii s-au asigurat de toate resursele Moldovei şi de o bază largă pentru pregătirea revoluţiei. Din momentul în care Mihai Şuţu a intrat în Eterie, el a pus practic la dispoziţia lui Ipsilanti toată averea sa şi toate resursele Moldovei.

Insurecţiunea de la 1821 s-a produs în cadrul luptei de emancipare a popoarelor creştine din Turcia europeană. Această teză plasa problema revoluţiei române în cadrul istoriei popoarelor creştine din Turcia europeană, în care îşi găsea dimensiunile adevărate şi semnificaţia reală. Acest cadru îi definea şi obiectivul care era cucerirea independenţei politice şi economice. Acest program corespundea aspiraţiilor tuturor claselor sociale, fiindcă dominaţia otomană stăvilea dezvoltarea tuturor forţelor „vii” ale acestor popoare. Chiar şi marea boierime şi clerul înalt care au împărtăşit împreună cu domnii şi cu turcii din beneficiile regimului fanariot, au aderat la Eterie, deoarece cucerirea independenţei le deschidea noi perspective de progres material şi politic şi pentru că victoria le părea asigurată din moment ce conducătorii Eteriei garantau că Alexandru Ipsilanti, epitropul general al acesteia, va veni urmat de o puternică armată rusă, în stare nu numai să împiedice pe turci să calce teritoriul ţării noastre, ci chiar să-i alunge din Europa.

Veniamin Costache

“În noaptea de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti, însoţit de doi fraţi trece Prutul pe la vama Sculeni şi înconjurat de vreo 200 de arnăuţi sosea la Iaşi.” (Documente privind istoria României. Răscoala din 1821. vol IV, nr 67).

Pe 27 februarie 1821 în prezenţa eteriştilor şi a simpatizanţilor greci şi români, Veniamin Costache, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a sfinţit drapelul Eteriei şi a binecuvîntat pe şeful acesteia, prinţul Alexandru Ipsilanti, dînd prin aceasta semnalul luptelor pentru cauza sfântă a Libertăţii Greciei în cadrul mişcărilor de eliberare a popoarelor din Balcani.

“Revoluţia pentru eliberarea pământului Greciei, îşi are începutul în Iaşi. Aşa susţinea şi contemporanul ei, Costache Negruzzi, în vestita sa scrisoare a VII-a (Calipso) publicată prin 1857 şi dau mărturie două plăci de marmură, bătute în pereţii Sălii Gotice din ograda Trei Ierarhilor.

Tudor Vladimirescu

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a început în cadrul Eteriei şi al revoluţiei greceşti. Dar răsunetul pe care l-a produs în toate clasele româneşti se explică prin situaţia în care se aflau ţările române, prin structura lor economică, socială şi politică, prin poziţia lor în cadrul Imperiului otoman şi prin raporturile lor cu celelalte popoare din Peninsula Balcanică.

O analiză atentă a sfârşitului mişcării din Ţara Românească va distinge totdeauna, ca pe două faţete deosebite ale realităţii, faptul ivirii unor neînţelegeri între comandantul pandurilor şi armata sa, de faptul, cu totul diferit, al ascuţirii contradicţiei dintre revoluţia românească şi Eterie. Eteriştii l-au suprimat pe Tudor Vladimirescu, neputându-l îndupleca să coopereze cu ei. Aceasta nu înseamnă că Adunarea norodului, înşelată de şefii eterişti, după cum recunoaşte şi Cioranu[2], dorea unirea cu ei şi că ea dezaproba poziţia politică neutrală adoptată de Tudor la Goleşti faţă de războiul dintre turci şi eterişti.

Politica externă a lui Vladimirescu a fost una clar diferită de cea a Eteriei: el nu a urmărit să provoace învrăjbirea celor două imperii, rus şi turc, căci câmpul de război era pe teritoriul românesc, ci s-a străduit să convingă atât Poarta, cât şi Curtea ţaristă a recunoaşte vechile drepturi ale Principatelor, pierdute din cauza guvernării fanariote, Ţările Române în concepţia sa trebuind să aibă o cârmuie românească.

Un adevărat rechizitoriu al expediţiei eteriste din Principate şi în special al comandantului ei suprem se găseşte într-o cronică greacă scrisă chiar în 1821 de un anonim care a luat parte la această campanie[3].

Temeinic informat, autorul are în plus calitatea că nu poate fi bănuit, sub nici o formă, de ostilitate faţă de Eterie şi faţă de obiectivele ei. Fără a fi apărătorul cauzei româneşti, el prezintă întreaga expediţie ca pe o eroare enormă, pentru care poartă răspunderea în primul rând şeful Eteriei. Acesta, odată pornit la acţiune, cu sau fără sprijinul ţarului, ar fi trebuit să traverseze rapid teritoriul Principatelor, potrivit proclamaţiilor sale şi să treacă Dunărea pentru a lupta împotriva turcilor, care nu erau pregătiţi a susţine un război în aceste părţi. În loc să facă aceasta, Ipsilanti s-a dovedit un „nechemat” pentru misiunea pe care şi-a asumat-o, preferând să fie jefuitorul Principatelor şi să compromită cauza revoluţiei greceşti.

Din însemnările memorialiştilor desprindem indicaţia de a considera în spirit dialectic activitatea Eteriei: în ciuda bunei lor intenţii de a lupta pentru eliberarea Greciei, conduita eteriştilor faţă de poporul român a fost cu totul negativă. Împrejurarea se explică prin aceea că acţiunea eteristă din Principate a fost condusă de fanarioţi sau de slujitori ai regimului fanariot printre care Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Iacovachi Rizo Nerulos, Iordache Olimpiotul, Sava Fochianos, A. Pini, C. Samurcaş, etc.

Practic, într-un anumit sens , revoluţia de la 1821 şi mişcarea eteristă au determinat două din implicaţiile care fuseseră întrevăzute în planurile strategice iniţiale: intervenţia Rusiei şi internaţionalizarea problemelor greacă şi română. Acţiunea lui Ipsilanti în Principate, în dezacord cu planurile iniţiale ale Eteriei, a servit doar interesele revoluţiei greceşti prejudiciind grav pe cele ale românilor.

[1] Andrei Oţetea, Documente.Răscoala din 1821, II, p. 330.

[2] Nicolae Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Librăriile „Cartea Românească”, Bucureşti, 1921, p. 297.

[3] Expediţia din 1821 a lui Ipsilanti în Principatele Dunărene, în Documente. Răscoala din 1821, coordonator Andrei Oţetea, IV, p. 241-273.

Sursa: http://foaienationala.ro/eteria-si-romanii.html

$$$

 ANAIS NIN – SCRISOARE DE DESPĂRȚIRE CĂTRE C.L. (LANNY BALDWIN)

Ea: scriitoare americană de origine franceză, născută din tată spaniol și mamă daneză (câte gene vor fi lăsat în structura ei interioară aceste obârșii!) e celebră pentru jurnalele intime pe care a început să le scrie de la 11 ani și a continuat să le scrie timp de 45 de ani.

Tentația de a-și înțelege tatăl, un viveur care își părăsește familia pentru a se căsători cu o femeie bogată și extraordinar de atractivă, îi provoacă o aplecare precoce către psihanaliză, intrând în lumea boemei pariziene, alături de nume mari din elita vremii.

„Erotismul este una din bazele cunoașterii de sine, la fel de indispensabilă ca poezia”, scrie Anaïs Nin, care nu va pierde nicio ocazie de a-și căuta și găsi fericirea: printre formele ei cele mai notabile, scriitorul Henry Miller (care îi datorează cariera), psihanalistul Otto Rank, și alții cu care compensează meandrele fastidioase ale unei căsătorii timpurii, devenite plictisitoare (dar rezistente, în pofida tuturor aventurilor ei).

El: C.L. (Lanny) Baldwin, om de afaceri, poet obscur, pe care îl ajută să își publice un volum, semnându-i prefața. Ajunge cunoscut prin intermediul scrierilor ei, în special cele din “L’homme Fatal”. Ironic.

Scrisoarea de despărțire semnată de Anaïs Nin: 

„Bietul meu Lanny, cum poți fi atât de orb! O femeie este geloasă doar atunci când nu are nimic, așa că, gândește-te, la ce aș fi geloasă eu, care sunt cea mai iubită dintre femei? Am renunțat la tine, după cum știi, și asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, în seara în care ai plâns – am acceptat totuși să continui prietenia până când aveai să găsești răspunsurile la întrebările care te frământau – iar atunci când s-a întâmplat, m-am retras din viața ta pentru simplu motiv că nu am timp de relații care nu îmi folosesc la nimic. 

Ziua în care am descoperit partea inertă din tine a pus capăt oricărei iluzii că ai putea vreodată să aparții lumii mele, chiar dacă ți-ai dorit mult acest lucru. Lumea aceasta e construită din pasiune, iar acest sentiment este esențial spiritului creator, care, iată, a făcut din Henry [Miller] un mare scriitor și i-a inspirat pe ceilalți tineri pe care tu ești gelos să scrie cărți, să producă filme, poezii, picturi, să compună muzică.

Eu n-am nevoie să conving pe cineva să mă iubească, pentru că sunt copleșită de iubire, mă scald în ea. Nici o prietenie călduță cum e a nostră nu mă interesează, pentru că am puterea pe care mi- dă fericirea de a mă ști iubită. În toată efervescența acestei lumi, relația noastră a fost asemenea unei ieșiri cu un preot, iar diferența de intensitate s-a simțit îngrozitor. Așa că am așteptat momentul oportun să pun capăt, nevrând să te fac să te simți abandonat.

Cred însă că ar fi trebuit să mă cunoști mai bine, astfel încât să nu trăiești cu impresia greșită că aș putea fi geloasă pe biata americancă, din moment ce încă de la început te-a pierdut de atâtea ori în favoarea mea.

Orgoliul femeii care a știut exact măsura contribuției ei în cadrul relației, o doză de cinism abia mascată față de incapacitatea bărbatului de a răspunde cu acceași măsură, intuiția ratării acestei relații nepotrivite cu standardele ei și abilitatea de a face primul pas, eleganța revelării faptelor atât cât să nu devină ofensatorii, sinceritatea și detașarea cu care a expus faptele, astfel încât adevărul să fie departe de orice echivoc. Avem foarte multe de învățat de la ea, dar fiecare atât cât poate, nu-i așa?

$$$

 CE ÎNSEAMNĂ POLITICA

Politica în societate

Politica poate fi definită ca un sistem de procese și structurii prin care se organizează și se administrează societatea, cu scopul de a gestiona relațiile dintre indivizi și grupuri. În esență, politica este despre putere, autoritate și influență. Aceste concepte sunt fundamentale în înțelegerea modului în care deciziile sunt luate și implementate, precum și a impactului acestora asupra comunităților. Politica își propune să stabilească reguli și norme care să ghideze comportamentul cetățenilor și să asigure funcționarea armonioasă a societății.

Un aspect deosebit de important al politicii este că aceasta influențează aproape fiecare aspect al vieții cotidiene. De la taxele pe care le plătim și serviciile publice pe care le primim, până la drepturile și libertățile noastre fundamentale, politica are un impact direct asupra vieții fiecărui individ. În acest sens, implicarea activă a cetățenilor în procesul politic devine esențială. Participarea în alegeri, militarea pentru drepturi și implicarea în discuții publice sunt toate forme prin care indivizii pot influența direcția politicii și pot contribui la binele comun.

De asemenea, politicile publice exacte și transparente sunt necesare pentru dezvoltarea unei societăți echitabile. O astfel de structură Politică permite soluționarea problemelor sociale și economice, asigurând astfel un mediu favorabil pentru creștere și prosperitate. Importanța educației politice nu poate fi subestimată, deoarece promovează o înțelegere mai profundă a chestiunilor sociale, economice și globale, facilitând astfel implicarea informată a cetățenilor în dinamica politică.

Istoria politicii: de la democrațiile antice la politicile moderne

Politica, în esența sa, reprezintă un ansamblu complex de decizii, puteri și interacțiuni sociale, având rădăcini adânci în istoria umanității. De la democrațiile antice ale Greciei, cum ar fi democrația ateniană, care a pus bazele participării cetățenilor la procesul decizional, până la politicile moderne, traiectoria acestei discipline a fost extrem de dinamică. În Atena, cetățenii aveau dreptul să participe activ în adunările publice, ceea ce aducea un sentiment de apartenență și de responsabilitate civică.

De-a lungul secolelor, politica a evoluat considerabil, aducând cu sine ideologii și forme de guvernare diverse. Un moment crucial în istoria politică a fost Revoluția Industrială, care a transformat structurile economice și sociale, generând un accent pe capitalism și muncă industrială. Această schimbare a dus la o competiție intensă pentru puterea politică, redefinind în același timp relațiile dintre clase sociale. În paralel, apariția unor noi ideologii, precum socialismul și liberalismul, a contribuit la diversificarea peisajului politic global.

Secolul XX a fost marcat de două războaie mondiale, care au avut un impact devastator asupra societății și politicii. Aceste conflicte au schimbat radical harta politică a Europei și au dus la crearea unor organizații internaționale menite să asigure pacea și stabilitatea. Războiul Rece a adâncit diviziunile ideologice, provocând o rivalitate intensă între blocul capitalist și cel comunist, influențând în mare măsură politicile externe și interne ale multor națiuni.

Astăzi, structurile politice contemporane continuă să fie influențate de aceste evenimente istorice, iar studiul evoluției politicii este esențial pentru a înțelege contextul global actual. Aceasta ne oferă o bază solidă pentru a analiza cum deciziile din trecut modelează politica modernă și cum se formează relațiile internaționale.

️ Winston Churchill

„Democrația este cea mai rea formă de guvernământ – cu excepția tuturor celorlalte care au fost încercate.”

️ Abraham Lincoln

„Guvernarea poporului, de către popor, pentru popor, nu va pieri de pe acest pământ.”

️ Theodore Roosevelt

„Un mare politician este cel care se poate uita în viitor și spune ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare și anul viitor. Și apoi să explice de ce nu s-a întâmplat.”

️ Charles de Gaulle

„Politica este o chestiune prea serioasă pentru a fi lăsată doar pe mâna politicienilor.”

️ Margaret Thatcher

„Dacă vrei ca un lucru să fie spus, cere-i unui bărbat. Dacă vrei ca un lucru să fie făcut, cere-i unei femei.”

️ Barack Obama

„Schimbarea nu va veni dacă așteptăm o altă persoană sau un alt timp. Noi suntem cei pe care îi așteptăm. Noi suntem schimbarea.”

️ John F. Kennedy

„Nu întreba ce poate face țara ta pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țara ta.”

️ Niccolò Machiavelli (nu a fost politician, dar a fost influent în gândirea politică)

„Scopul scuză mijloacele.”

(Citat adesea atribuit eronat – dar reflectă gândirea din Principele)

Cei mai mari oameni politici ai lumii

Istoria politică mondială este marcată de personalități remarcabile, fiecare dintre acestea având un impact semnificativ asupra cursului evenimentelor globale. Winston Churchill, de exemplu, este recunoscut ca unul dintre cei mai influenți lideri din secolul XX. Prim-ministrul britanic a condus Regatul Unit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, promovând valori precum curajul și unitatea. Churchill a fost un orator talentat, iar discursurile sale au inspirat generații întregi să lupte împotriva tiraniei naziste, lăsând o moștenire puternică asupra lumii politice.

Nelson Mandela este o altă figură proeminentă, cunoscut pentru lupta sa împotriva apartheid-ului în Sudafrica. După 27 de ani de închisoare, el a devenit primul președinte de culoare al țării, promovând reconcilierea și egalitatea. Moștenirea sa nu se bazează doar pe triumful său personal, ci și pe valorile universale ale libertății și justiției pe care le-a susținut, influențând mișcările pentru drepturile omului din întreaga lume.

Mahatma Gandhi, lider al mișcării de independență a Indiei, a fost un alt think tank al politicii globale. Prin adoptarea strategiilor de non-violență și disobediență civică, el a demonstrat puterea acțiunii pacifiste în fața opresiunii coloniale britanice. Valorile sale de modestie, sacrificiu și adevăr au inspirat nu doar națiunea indiană, ci și lideri precum Martin Luther King Jr. și Nelson Mandela, extinzând influența sa la nivel global.

În adâncirea analizei acestor oameni politici, se pot descoperi și controversele care i-au înconjurat. Fie că este vorba despre criticile aduse stilului autoritar al lui Churchill, deciziile discutabile ale lui Mandela în timpul regimului de tranziție, sau metodele neconvenționale utilizate de Gandhi, fiecare dintre acești lideri a provocat dezbateri intense cu privire la moralitatea și eficiența politicii lor. Această complexitate face ca studiul lor să fie esențial în înțelegerea politicii adevărate și a impactului acestora asupra lumii contemporane.

Politica în prezent: provocări și perspective pentru viitor

În contextul politic actual, lumea se confruntă cu o serie de provocări globale semnificative care necesită o reacție coordonată și eficientă din partea liderilor și a instituțiilor. Schimbările climatice reprezintă o amenințare fără precedent, afectând nu doar mediul, ci și economia și societatea. De asemenea, inegalitatea economică a crescut considerabil în ultimele decenii, generând tensiuni sociale și politici populiste în diverse colțuri ale lumii. Această situație complicată este adesea un catalizator pentru migrarea forțată a persoanelor, ceea ce poate duce la crize umanitare și conflicte între națiuni.

În acest climat, asistăm la emergența unor noi tendințe politice. Populismul a câștigat teren, adesea alimentat de frustrare și neîncredere în instituțiile tradiționale. Liderii populistici se folosesc de retorica împăcării, promițând soluții simple pentru probleme complexe, dar adesea ignorând realitățile profunde ale acestei schimbări. În paralel, activiștii pentru justiție socială au crescut în influență, mobilizând comunități în sprijinul cauzelor de egalitate și de drepturile omului. Această dinamică generează un peisaj politic în continuă schimbare, în care viitorul democrației este din ce în ce mai contestat.

Privind înainte, este crucial să ne întrebăm ce scenarii sunt posibile pentru politica globală de mâine. Este esențial ca tinerii să se implice mai activ în procesele democratice, iar acest lucru poate duce la o revigorare a angajamentului civic. În mod similar, integrarea tehnologiei și a comunicării digitale în politică poate oferi noi modalități de implicare a cetățenilor și de transparență a proceselor decizionale. Așadar, în fața provocărilor globale, adaptabilitatea și inovația vor fi cheie în modelarea unei politici care să răspundă nevoilor actuale și viitoare ale societății.

$$$

 ELIE WIESEL

„Ce înseamnă să-ți amintești?”, întreabă Elie Wiesel în memoriile sale, „ Toate râurile aleargă spre mare” . „Înseamnă să trăiești în mai multe lumi, să împiedici trecutul să se estompeze și să invoci viitorul să-l ilumineze.” De mai bine de o jumătate de secol, prin scrierile, învățăturile și activitățile sale de susținere, Wiesel s-a asigurat că lumea nu uită unul dintre cele mai întunecate momente ale sale. El este o mărturie elocventă despre atrocitățile Holocaustului și a devenit o voce angajată împotriva nedreptății din lumea de astăzi.

Născut în 1928 în Sighet, România, Wiesel a crescut într-o comunitate evreiască hasidică tradițională, unde studia Talmudul în fiecare zi și agăța în cameră fotografii ale unor rabini celebri ca pe niște postere cu vedete de cinema. El descrie această tradiție ca pe o tradiție care permite cuiva să-L întrebe pe Dumnezeu, chiar să se plângă, crezând în același timp că Dumnezeu este atotputernic și omniscient. Viața sa liniștită în acest mic shtetl s-a spulberat pe 16 mai 1944, când el și familia sa - mama, tatăl, bunica, două surori mai mari și sora mai mică Tzipora - au fost înghesuiți în vagoane de vite împreună cu restul evreilor din Sighet și deportați mai întâi în lagărul de concentrare nazist Birkenau, unde mama și sora sa mai mică au fost ucise la sosire, apoi la Auschwitz. Avea cincisprezece ani. Wiesel a reușit să supraviețuiască anul următor în lagăre. În iarna anului 1945, și-a văzut tatăl murind. Câteva săptămâni mai târziu, pe 11 aprilie, a fost salvat când americanii au eliberat Buchenwald.

Mai mult de zece ani mai târziu, Wiesel a scris despre experiența sa din Holocaust. A fost încurajat să facă acest lucru de o prietenie neobișnuită cu un alt scriitor, laureatul francez al Premiului Nobel, François Mauriac. După câțiva ani petrecuți într-un orfelinat francez alături de alți copii evrei supraviețuitori, Wiesel a studiat la Sorbona și a început să lucreze pentru un ziar israelian. Ca jurnalist, i s-a acordat un interviu cu Mauriac. Prima întâlnire a lui Wiesel cu marele scriitor și catolic devotat a fost comemorată într-o rubrică de ziar din 1955 de Mauriac și din nou în prefața primei cărți a lui Wiesel, Noaptea . „În acea dimineață anume, tânărul evreu care a venit să mă intervieveze în numele unui cotidian din Tel Aviv m-a cucerit din primul moment”, a scris Mauriac. Conversația lor din acea zi a devenit personală - Mauriac împărtășindu-și amintirile despre ocupația germană, iar Wiesel mărturisind că a fost unul dintre copiii evrei pe care Mauriac îi amintea că fuseseră deportați în vagoane de vite. Mauriac l-a îndemnat pe Wiesel să scrie despre ce s-a întâmplat și apoi a insistat ca aceasta să fie tipărită de o industrie editorială reticentă, care considera cartea prea morbidă pentru a fi vândută. Un critic a prezis că „Elie Wiesel este un scriitor de o singură carte”. Cartea a fost tipărită în idiș de o editură argentiniană sub titlul Un di velt hot geshvign (Și lumea a rămas tăcută ), iar apoi, în cele din urmă, în traducerile franceze și engleze în 1958 și 1960. De atunci, a fost tradusă în peste treizeci de limbi și este citită ca parte a programelor de liceu și facultate din întreaga lume.

Wiesel a spus că „dacă nu aș fi scris Noaptea, nu aș fi scris nimic altceva”. Și lumea ar fi fost lipsită de o voce măreață. Scrisul, spune el, necesită dorința „de a sonda adâncimile de nepătruns ale ființei... În cele din urmă, a scrie este un act de credință”. Wiesel a scris peste patruzeci de cărți, inclusiv Un cerșetor în Ierusalim , câștigătoare a premiului Prix Médici; Testamentul, câștigător al premiului Prix Livre Inter; și Al cincilea fiu , câștigător al Marelui Premiu pentru Literatură din partea orașului Paris. „Toate lucrările mele ulterioare sunt scrise în același stil deliberat concis ca și Noaptea ”, scrie Wiesel. „Este stilul cronicarilor din ghetouri, unde totul trebuia spus rapid, dintr-o singură respirație... Fiecare frază era un testament.” Dar, invariabil, este cel mai bine recunoscut pentru Noaptea . „Cărțile au propriul lor destin”, spune Wiesel. „Știu doar că celelalte cărți ale mele sunt atât de geloase pe Noapte . Îmi apar în vise care se transformă în coșmaruri, întrebându-mă: «De ce preferați o anumită carte în locul nostru?»”

Încă de când era băiat în Sighet, Wiesel se simțea obligat să scrie. Obișnuia să alerge la primărie pentru a compune comentarii biblice la singura mașină de scris ebraică din oraș. Douăzeci de ani mai târziu, Wiesel s-a întors și, în mod remarcabil, și-a găsit caietul cu comentariile sale printre alte cărți și hârtii care fuseseră luate din casele evreilor și păstrate într-o sinagogă. Și-a continuat practica de a scrie în caiete și jurnale la scurt timp după eliberare. Și-a continuat, de asemenea, studiile. „În fiecare zi studiez Talmudul”, spune el. „Poate că sunt cel mai în vârstă profesor din lume și s-ar putea să fiu, de asemenea, cel mai în vârstă student din lume.” De fapt, Wiesel continuă să predea la Universitatea din Boston, unde este profesor Andrew W. Mellon în științe umaniste din 1976 și nu a predat niciodată același curs de două ori. „De aceea am studenți care vin ani de zile și urmează cursurile mele. Este un schimb de daruri, de predare.”

În 1978, președintele Jimmy Carter l-a numit pe Wiesel președinte al Comisiei Prezidențiale pentru Holocaust. Rezultatul acestei comisii a fost construirea Muzeului Memorial al Holocaustului din Statele Unite, care s-a deschis în 1993 și a primit de atunci aproape treizeci de milioane de oameni din întreaga lume. „Am fost implicat în acest proces cu fiecare fibră profundă a ființei mele”, spune Wiesel despre planificarea muzeului. Muzeul a plasat comemorarea victimelor naziștilor în centrul misiunii sale prin expoziții care prezintă numele, fotografiile și poveștile lor personale, precum și prin cercetările sale continue asupra Holocaustului și discuțiile despre atrocitățile ulterioare.

În 1986, Wiesel a primit Premiul Nobel pentru Pace. Comitetul Nobel l-a proclamat drept „un mesager al omenirii; mesajul său este unul de pace, ispășire și demnitate umană... Mesajul este sub forma unei mărturii, repetat și aprofundat prin operele unui mare autor.” La scurt timp după aceea, a fondat împreună cu soția sa, Marion, Fundația Elie Wiesel pentru Umanitate, dedicată combaterii „indiferenței, intoleranței și nedreptății prin dialog internațional”. Recent, fundația a adunat numele a patruzeci și cinci de laureați ai Premiului Nobel într-o scrisoare deschisă de susținere a iranienilor care au îndrăznit să protesteze împotriva rezultatelor alegerilor prezidențiale. Scrisoarea a fost publicată ca un anunț pe o pagină întreagă în New York Times și International Herald Tribune în august anul trecut. El explică: „Credeam că nimeni nu are dreptul să-i lase să simtă că trăiesc în singurătate și că sunt abandonați de întreaga lume.”

$$$

 ELISA BRĂTIANU

Elisa Brătianu (2 mai [ OS 20 aprilie] 1870 – 13 mai 1957) a fost o aristocrată , figură politică și participantă la Conferința Interaliată a Femeilor din 1919. S-a născut în familia regală Știrbey, fiica prințului Alexandru B. Știrbei (1837-1895) și a prințesei Maria Ghika-Comănești (1851-1885), moștenitoare a două titluri nobiliare, familia Ghika ocupând titlul de familie regală în istoria României. Grădinară pasionată, a proiectat grădinile de la Vila Albatros din Buzău și a discutat planuri pentru grădinile din București cu grădinarul orașului. Preocupată de pierderea culturii tradiționale românești, a dezvoltat școli pentru a menține vii tradițiile de cusut și a publicat cărți cu modele. Când soțul ei, prim-ministrul Ion IC Brătianu , a murit, ea a condus o fundație pentru a colecta arhivele sale și a crea o bibliotecă pentru a publica cele mai importante lucrări ale sale.

Prințesa Elisa I. Știrbei s-a născut pe 2 mai 1870 la Palatul Știrbei, din Buftea, situat în Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești din Imperiul Otoman , fiica prințului Alexandru B. Știrbei și a soției sale, prințesa Maria Ghika-Comănești (1851-1885). Mama sa, Maria, era originară din Comănești, în Principatul Moldovei, în timp ce familia tatălui său era din Muntenia, în Principatul Țării Românești . Întrucât unirea celor două principate avusese loc cu doar unsprezece ani înainte de nașterea lui Știrbei, mama sa a depus eforturi pentru ca acești copii să se considere români. Zestrea mamei sale includea crama și moșia din Dărmănești, care avea să servească drept reședință de vară a familiei Știrbei. Tatăl ei a fost un industriaș care a manifestat un interes deosebit pentru conservarea și extinderea patrimoniului arhitectural al familiei sale și a fost implicat în politică. Bunicul ei, Barbu Dimitrie Știrbei , a fost prinț al Țării Românești . Născut în familia Bibescu și adoptat de unchiul său, Barbu C. Știrbey, ultimul dintre vechii boieri olteni , fără moștenitor, Barbu D. Știrbei și fratele său, prințul Gheorghe Bibescu, au fost amândoi activi în politica Țării Românești. 

Cea mai mare dintre cei opt copii, frații Elisei au fost Elena (1871–1897), Barbu A. (1872–1946), Zoe (1874–1896), Maria (1876–1963), Adina (1877–1967), Gheorghe (1883–1917) și Ioana (1885–1914). Copiii au fost educați acasă, în Palatul Știrbei, de o serie de tutori, printre care s-a numărat și Ioan Slavici. Slavici a influențat viața lui Știrbei, prezentând-o poetului Mihai Eminescu , devenind astfel începutul iubirii sale pentru literatură. A studiat limbile străine și a devenit fluentă în engleză, franceză, germană și română. Își amintea copilăria ca pe o perioadă idilică petrecută la palatele familiei din București, Buftea și Dărmănești, până la moartea mamei sale, care a coincis cu nașterea surorii sale celei mai mici, Ioana. 

La îndemnul tatălui ei, în 1890, Știrbei s-a căsătorit cu Alexandru Marghiloman , un politician conservator cu șaisprezece ani mai mare decât ea. În 1897, cuplul s-a mutat la Vila Albatros din Buzău, unde Știrbei, care era o grădinară pasionată, a planificat și a ajutat la crearea parcului peisagistic englezesc , care a fost unul dintre preferatele Reginei Maria a României și menționat în memoriile reginei. Ea a fost consultată de grădinarul orașului București pentru lucrările sale la Grădinile Cișmigiu și la o serie de lacuri pentru cartierul Colentina. Știrbei a sprijinit, de asemenea , talente literare precum Nicolae Iorga și Pamfil Șeicaru, ajutându-l financiar pe Iorga în lansarea Floarea Darurilor în 1906. 

Știrbei și Marghiloman au divorțat în 1906, iar ei i s-au restituit proprietatea din zestre, precum și câteva mii de hectare de teren în satul Fundeni din comuna Zărnești din județul Buzău. Pe 3 martie 1907, într-o dublă ceremonie ținută mai întâi la Primăria orașului Bucoveni din județul Ilfov și urmată de o slujbă religioasă pe 4 martie de un preot de la Biserica Amzei de la Palatul Știrbei, Știrbei s-a căsătorit cu Ion IC Brătianu , un politician liberal și rival politic al fostului ei soț. Relația ei cu familia Brătianu, și în special cu sora lui Ion, Sabina Cantacuzino, avea să fie dificilă, mai ales după moartea mamei lor, Caliopia. 

În 1913, în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, Brătianu a înființat un serviciu de ambulanță pentru a ajuta pacienții cu holeră care participaseră la campania din Bulgaria. De asemenea, a transformat camere din Palatul Știrbei și casa lor din suburbia Amzei din București în cazărmi de spital. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial , Brătianu a organizat un atelier pentru femei, cunoscut sub numele de „Albina”, pentru a încuraja tradiția meșteșugurilor cusăturilor românești. A colectat diverse modele de lucru cu ac și le-a publicat într-un album. De asemenea, a organizat o școală de croitorese în Ștefănești , compilând o altă publicație cu cele mai bune lucrări ale elevelor. La școală, elevele au învățat să facă bluze tradiționale românești și cojoace din piele de oaie, precum și alte articole de îmbrăcăminte tradiționale. Dorind să poată citi Dostoievski și Tolstoi în limbile lor originale, în timpul războiului, a decis să învețe limba rusă. Pe lângă proiectele sale filantropice de conservare a culturii române, încă din vremea căsătoriei sale cu Ion, Brătianu a servit ca gazdă și participantă în centrul politicii românești, primind diplomați și demnitari care erau consultanți și prieteni ai soțului ei. 

La sfârșitul războiului, Brătianu și-a însoțit soțul, care la acea vreme era prim-ministrul României , la Conferința de Pace de la Paris din 1919 și a participat alături de delegația femeilor de la Conferința Interaliată a Femeilor la prezentarea lor istorică despre preocupările femeilor în fața Ligii Națiunilor . Când mama lui Ion, Caliopia, a murit pe 3 februarie 1920, el și Brătianu au folosit moșia familiei sale, „ Florica ”, din Ștefănești, județul Argeș , ca refugiu de oraș și politică. Ion i-a cedat grădinile lui Brătianu, ceea ce a exacerbat conflictul cu sora sa, Sabina, care considera grădinile ca fiind moștenirea mamei sale. Întorcându-se de la conflict, Brătianu a abandonat grădinile, concentrându-și atenția în anii interbelici pe organizarea de materiale pentru Fundația Culturală Ion IC Brătianu. 

Când Ion a murit în 1927, Brătianu s-a întâlnit cu frații săi, Vintila și Constantin, pentru a înființa fundația în 1928. Triplul scop al fundației era înființarea unei biblioteci pentru arhivarea lucrărilor lui Ion, publicarea celor mai importante lucrări ale sale și ridicarea unei statui în memoria sa. Brătianu a donat o proprietate situată pe Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 3 , unde „Societatea Albina” avea să continue să funcționeze, precum și terenul de pe Bulevardul Lascăr Catargiu nr. 5. Frații au donat 6.000 de volume din biblioteca de la „ Florica ”, care aparținuse lui Ion, pentru a începe colecțiile bibliotecii. Moștenitorii lui Dimitrie Sturdza și alte legături familiale au donat, de asemenea, cărți bibliotecii, ajungând la peste 20.000 de volume până în 1933. Construcția a început în 1931 pentru a construi o clădire separată pentru bibliotecă și sală de lectură pe lotul 5, care a fost finalizată în jurul anului 1938. În 1935, fundația a contractat cu Ivan Meštrović , la cererea lui Brătianu, să sculpteze statuia din marmură a lui Ion IC Brătianu, pentru parcul din fața noii biblioteci. Inaugurarea proiectului finalizat a fost sărbătorită pe 24 noiembrie 1938, la prezența a numeroși demnitari români și a publicului. 

Începând cu 1940, Brătianu i-a dictat secretarei sale memoriile în franceză. După ce surorile ei au numit amintirile „plictisitoare”, a distrus primul exemplar. Se crede că ulterior i-a dictat Olgăi Kogalniceanu-Cogal o a doua colecție de memorii, care a ajuns în arhivele Securității . În timpul celui de-al Doilea Război Mondial , a fost încurajată de liderii Partidului Liberal să mențină legătura cu diplomații aliați, precum Reginald Hoare, pentru a negocia modul în care românii ar putea limita expansiunea sovietică. De asemenea, a fost trimisă ca emisar la Cairo pentru a explora posibilitatea unui armistițiu cu Aliații Occidentali. Când guvernul român a început să aducă copii care sufereau de secetă și sărăcie din Moldova la București, în 1945, Brătianu a început să facă papuci pentru a-i încălța. Când comuniștii au preluat controlul guvernului în 1945, Fundația Culturală Ion IC Brătianu a încetat să mai existe, iar clădirea a fost naționalizată. Multe dintre cărți și mobilier au fost îndepărtate din centru, iar statuia a fost demolată, deși nu a fost distrusă. În 1948, Brătianu a fost evacuată din casa ei, iar proprietatea i-a fost expropriată de comuniști. A reușit să-și ia o parte din moștenirile familiei și i s-au oferit camere cu Magdalena Beldiman, fiica lui Radu Rosetti . Și-a supraviețuit ultimii ani vânzând mobilierul și argintăria familiei, precum și făcând papuci pentru vânzare. 

Moartea și moștenirea

Brătianu a murit pe 13 mai 1957 și a fost înmormântat în Mormântul familiei Rosetti din Cimitirul Bellu . În 1991, după ce Revoluția Română a răsturnat regimul comunist, statuia lui Ion IC Brătianu a fost localizată și restaurată la locația sa inițială. Marian Ștefan a adunat memoriile Elisei și ale lui Ion Brătianu și le-a publicat în Magazin Istoric în 1992 și 1997. În 1999, acestea au fost publicate de Editura Oscar Print sub titlul Elisa Brătianu, Ion IC Brătianu, Memorii involuntare. În 2015, Editura de Istoria Artei a lansat volumul doi din seria Carte de nu-mă-uita (Nu mă uita), Memoriile prințesei Elisa Știrbey Brătianu (Memoriile Prințesei Elisa Știrbey Brătianu) cu ocazia împlinirii a 145 de ani. 

Lucrări selectate

Brătianu, Elisa I. (1912). Bucura Dumbrava: Pandurul (in romana). București, România: Editura Librăriei Scoalelor C. Sfetea. Arhivat din original la 2 februarie 2019.

Brătianu, Elisa I. (1929). „Les hommes d'Etat pendant la guerre: lettre ouverte à M. William Martin”. Indépendance Roumaine (în franceză). Bucuresti, Romania. OCLC 716765184 .

Brătianu, Elisa I. (1933). Compte-rendu sur Peace making, 1919, de Harold Nicolson (în franceză). Bucharest, Romania: Editura Cartea Romaneasca. OCLC 462386904 .

Brătianu, Elisa I. (1943). Cusaturi romanesti [ Romanian Stitches ]. București, România: Consiliul Superior al Industriei Casnice.