duminică, 1 februarie 2026

_$$$

 Termenul de sindrom Stockholm a intrat în limbajul comun pentru a descrie o reacție psihologică paradoxală, însă puțini cunosc evenimentele dramatice care au dus la nașterea acestui concept în luna august a anului 1973. Totul a început la banca Kreditbanken din Stockholm, Suedia, când un evadat pe nume Jan-Erik Olsson a intrat în sediul băncii înarmat cu un pistol-mitralieră și a luat patru ostatici. Ceea ce trebuia să fie un jaf rapid s-a transformat într-o criză de șase zile, timp în care lumea a asistat la o transformare psihologică uluitoare. În loc să manifeste ură sau frică față de răpitorul lor, ostaticii au început să dezvolte o legătură emoțională neașteptată cu acesta și cu complicele său, ajungând să îi vadă pe polițiști drept adevărații dușmani.


Pe parcursul celor peste 130 de ore petrecute în seiful băncii, dinamica dintre agresor și victime s-a schimbat radical din cauza izolării și a fricii constante de moarte. Jan-Erik Olsson a alternat actele de amenințare cu gesturi de o bunătate calculată, oferind haine ostaticilor sau permițându-le să iasă din seif pentru scurte perioade, ceea ce a creat o dependență emoțională profundă. Una dintre ostatice, Kristin Enmark, a devenit vocea acestui fenomen, declarând în timpul unei convorbiri telefonice cu premierul Suediei că are încredere deplină în răpitori și că se teme că un asalt al poliției le-ar pune tuturor viața în pericol. Această inversare a loialității a șocat autoritățile și publicul, marcând momentul în care supraviețuirea a început să fie legată de bunăvoința agresorului.


După ce poliția a reușit în cele din urmă să neutralizeze răpitorii folosind gaze lacrimogene, comportamentul ostaticilor a continuat să sfideze logica obișnuită a victimizării. Aceștia au refuzat să depună mărturie împotriva lui Olsson și a complicelui său în timpul procesului, ba mai mult, au început să strângă bani pentru a le plăti avocații și cheltuielile de judecată. Kristin Enmark a menținut o corespondență de lungă durată cu Olsson, explicând mai târziu că legătura creată în seif nu a fost una de dragoste, ci o formă disperată de adaptare la o situație limită unde singura speranță de viață venea de la cel care deținea controlul absolut. Această loialitate post-traumatică a pus bazele studiilor psihologice asupra modului în care creierul uman procesează frica prin identificarea cu agresorul.


Criminologul și psihiatrul Nils Bejerot a fost cel care a folosit pentru prima dată denumirea de sindromul Stockholm pentru a descrie aceste reacții, deși în ultimii ani conceptul a fost intens dezbătut și criticat de mulți experți. Unii specialiști susțin că termenul a fost folosit inițial pentru a discredita criticile ostaticilor la adresa modului defectuos în care poliția a gestionat criza, transformând o reacție rațională de supraviețuire într-o patologie mentală. Indiferent de controversele medicale, evenimentele din anul 1973 au rămas un punct de referință în psihologia criminală, demonstrând că în condiții de stres extrem, granițele dintre victimă și călău se pot estompa într-un mod imprevizibil.


Sindromul Stockholm ne învață că mintea noastră are mecanisme de protecție uimitoare, capabile să rescrie realitatea emoțională pentru a asigura continuitatea vieții chiar și în cele mai ostile circumstanțe. Povestea celor patru ostatici care s-au pus scut în fața răpitorilor lor rămâne o lecție despre complexitatea naturii umane și despre modul în care izolarea și frica pot reprograma busola morală a unui individ, transformând un seif de bancă într-un laborator al psihicului uman sub presiune.

       Știai asta?

$$$

 Dan Deșliu în două ipostaze

Cazul lui Dan Deșliu este unic în istoria disidenței românești pentru că reprezintă traseul invers al oportunismului: de la un fanatism comunist sincer și premiat, la o revoltă morală devastatoare. Născut în anul 1927, Deșliu nu a fost o victimă a regimului de la început, ci, dimpotrivă, a fost unul dintre „stâlpii” culturali ai acestuia în anii '50. Autor al celebrelor poeme de propagandă stalinistă „Lazăr de la Rusca” și „Minerii din Maramureș”, el a fost răsfățatul Partidului, tirajele cărților sale depășind milioane de exemplare. A fost periculos pentru sistem tocmai din acest motiv: când un om care a construit mitologia regimului se întoarce împotriva lui, lovitura de imagine este mult mai puternică decât critica venită din partea unui „dușman” clasic. Deșliu a fost dovada vie că utopia comunistă a eșuat atât de grav, încât și-a scârbit propriii profeți.


1. Gloria deșartă a realismului socialist În tinerețe, Dan Deșliu a crezut cu o naivitate oarbă în idealurile comuniste. Era talentat, dar și-a pus talentul în slujba minciunii, descriind o Românie fericită care nu exista. Pentru serviciile sale, a primit Premiul de Stat, bani și funcții. Era vedeta literară a epocii Gheorghiu-Dej. Însă, spre deosebire de alți oportuniști care mimau credința pentru avantaje, Deșliu a fost un credincios care, treptat, a început să vadă fisurile. Vizitele în teren, contactul cu realitatea mizeră a minerilor și țăranilor pe care îi cânta în versuri, l-au trezit la realitate. Anii '70 au marcat ruptura. A început să refuze compromisurile, să se retragă din viața publică și să își renege propria operă de tinerețe, considerând-o o „rușine”. A fost un proces dureros de penitență, în care fostul poet oficial a ales să devină un paria.


2. Scrisoarea care a înghețat apele în 1989 Momentul său de maxim curaj a fost luna martie a anului 1989. Într-o perioadă în care teroarea securistă era la paroxism, iar Nicolae Ceaușescu părea de neclintit, Dan Deșliu a trimis o scrisoare deschisă către Europa Liberă. Textul era un rechizitoriu violent la adresa dictatorului, numindu-l „un stăpân fără Dumnezeu” care a transformat România într-un cavou. Mai mult, Deșliu a făcut ceva ce puțini au îndrăznit: a intrat în greva foamei în propria casă, cerând respectarea drepturilor omului. Gestul său a creat panică la vârful PCR. Cum să îl arestezi pe autorul lui „Lazăr de la Rusca”? Ar fi fost o recunoaștere a falimentului ideologic. Așa că regimul a ales varianta arestului la domiciliu. Timp de luni de zile, blocul său din București a fost păzit de ofițeri de Securitate, iar el a fost izolat complet, devenind un simbol al rezistenței solitare.


3. Moartea suspectă din valurile mării Dan Deșliu a supraviețuit regimului pe care l-a contestat, dar nu a supraviețuit mult timp în democrație. Moartea sa, survenită la data de 4 septembrie 1992, rămâne unul dintre marile semne de întrebare ale tranziției. A fost găsit înecat în Marea Neagră, în stațiunea Olimp (sau Neptun), într-o zi în care marea era liniștită, iar el era un înotător excelent. Ancheta a fost superficială, concluzionând rapid că a fost un accident. Totuși, contextul politic era tulbure: Deșliu continua să fie o voce incomodă, criticând noua putere instalată după 1989 (pe care o vedea ca o continuare a vechilor structuri comuniste). Mulți apropiați sunt convinși că a fost vorba de o „lichidare” operată de foști securiști care nu i-au iertat trădarea din 1989 și vehemența ulterioară. Poetul care a început prin a scrie minciuni a murit apărând adevărul, lăsând în urmă o lecție despre puterea conștiinței de a se regenera.

Sursa: Istoria la culcare

$$$

 Când bunătatea devine legendă


În 1983, pe aeroportul din Nisa, un băiat de șapte ani stătea cu bunicul său la poarta de îmbarcare când l-a zărit pe el, pe adevăratul James Bond, așezat liniștit și citind un ziar, iar pentru micuțul Marc Haynes acel moment a fost ca o explozie de magie, pentru că nu în fiecare zi vezi un erou de film la câțiva pași distanță. Bunicul, care nu știa nimic despre cinema sau celebrități, l-a dus pur și simplu până la actor și i-a spus că nepotul lui crede că este faimos și ar vrea un autograf, iar Roger Moore a zâmbit cald, l-a întrebat pe copil cum îl cheamă și a scris un mesaj frumos pe spatele biletului de avion.


Entuziasmul s-a transformat însă rapid în dezamăgire, pentru că semnătura nu spunea „James Bond”, ci „Roger Moore”, un nume care pentru Marc nu însemna nimic, iar cu inima frântă i-a spus bunicului că omul a greșit și a semnat cu alt nume. Bunicul s-a întors la actor cu biletul, explicând situația, iar atunci s-a întâmplat ceva care a transformat un autograf banal într-o amintire pentru o viață. Roger Moore l-a chemat pe băiat mai aproape, s-a uitat conspirativ în stânga și în dreapta, a ridicat celebra sprânceană și i-a șoptit că trebuie să semneze cu numele lui adevărat, altfel Blofeld ar putea afla unde se află, rugându-l să păstreze secretul că tocmai l-a întâlnit pe James Bond.


Marc s-a întors la locul lui cu sufletul vibrând de bucurie, iar când bunicul l-a întrebat dacă a primit semnătura corectă, băiatul a răspuns serios că el a greșit, pentru că acum nu mai era doar un fan, ci un aliat care proteja o misiune secretă.

Anii au trecut, iar Marc Haynes a devenit scenarist, iar într-o zi, la o filmare pentru UNICEF, s-a întâlnit din nou cu Roger Moore, care era ambasador al organizației. Marc i-a povestit, în treacăt, despre întâlnirea lor din copilărie, iar actorul a râs și a spus că nu-și amintește, dar că se bucură că l-a cunoscut pe James Bond, un schimb plăcut, aparent încheiat.


Dar adevărata magie a venit după aceea, când, plecând pe coridor, Roger Moore s-a oprit lângă Marc, s-a uitat din nou în stânga și în dreapta, a ridicat sprânceana și i-a șoptit că, desigur, își amintește întâlnirea de la Nisa, dar nu putea spune nimic în fața cameramanilor, pentru că oricare dintre ei ar fi putut lucra pentru Blofeld. În acel moment, Marc a simțit la 30 de ani aceeași bucurie pură pe care o simțise la 7, realizând că nu fusese un gest întâmplător, ci felul de a fi al unui om care știa cât de mult poate însemna o clipă de atenție.


Aceasta este diferența dintre a juca un erou și a fi unul, pentru că Roger Moore nu s-a limitat la a interpreta personaje pe ecran, ci a ales, de fiecare dată, să transforme confuzia unui copil în miracol, să mențină o iluzie frumoasă și să dovedească faptul că bunătatea, deși cere puțin, poate lăsa urme care durează o viață întreagă.


Asmarandi Alexandra

$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie1838: În această zi, s-a născut Nicolae Gane, scriitor şi politician român, membru (1908) al Academiei Române (d. 1916) Nicolae Gane s-a născut în oraşul Fălticeni, fiind descendent al unei vechi familii boiereşti, fiind fiul postelnicului Matei Gane şi al Ruxandrei Văsescu. A urmat şcoala primară la Fălticeni cu părintele Neofit Scriban, apoi se înscrie la pensionul francez al lui Louis Jordan din Iaşi, după care urmează ştiinţele juridice la Paris. După revenirea în țară, Nicolae Gane a fost angajat secretar-translator al directorului general al închisorilor din Moldova (1857). În același an este numit ca judecător la Tribunalul Suceava, de unde este destituit din cauza manifestărilor prounioniste.

După Unirea Principatelor Române din anul 1859, revine în magistratură unde îndeplinește mai multe funcții: președinte al Tribunalului Suceava, membru al Curții de Întărituri Iași (1861), prefect al județului Suceava (1863) și ulterior al Dorohoiului, trece în anul 1864 ca judecător la Curtea de Apel din Focșani, de unde se transferă, în anul 1865, la instituția similară din Iași. Nicolae Gane devine membru al societății „Junimea” din Iași, publicând nuvele și poezii lirice în revista „Convorbiri literare”. În anul 1867, Nicolae Gane este numit președinte de secție la Curtea de Apel Focșani, dar demisionează și se stabilește la Iași, unde încearcă să practice avocatura pentru care nu avea însă vocație. În anul 1868, este numit pentru o scurtă perioadă în funcția de procuror general pe lângă Curtea de Apel din Iași.Intră în activitatea politică, fiind ales în anul 1870 ca deputat din partea grupării „junimiste” și prefect al județului Iași. Este ales de cinci ori primar al orașului Iași.Nicolae Gane a scris proză cu tonalităţi romantice care evocă trecutul, viaţa patriarhală şi aventurile cinegetice. 

Printre lucrările publicate de Nicolae Gane:Domniţa Ruxandra, Fluierul lui Ştefan, Piatra lui Osman, Comoara de pe Rarău, Privighetoarea Socolei, Vânătoarea, Aliuţă, Hatmanul Baltag, Şanta, Astronomul şi doftorul, Duduca Bălaşa, Petru Rareş, Andrei Florea, Curcanul, Cânele bălan. În vacanţe, Sfântul Andrei, Stejarul din Borzeşti, Ion Urdilă, Petrea dascălul, Agatocle Leuştean, Două zile la Slănic, Catrinţaş, Ciubucul logofătului Manole Buhuş.

Surse:

Ion Mamina, Ion Bulei - Guverne și guvernanți (1866-1916) (Ed. Silex, București, 1994)

http://mnlr.ro/nicolae-gane/

https://www.ziarulmetropolis.ro/unsprezece-fragmente-din-viata-lui-nicolae-gane-povestite-de-iulian-ciocan/

http://curierul-iasi.ro/nicolae-gane-primarul-vizionar-4247

_$$$

 S-a întâmplat în 1 februarie1848: În această zi, s-a născut Sava Henţia, pictor român (d. 1904). Sava Henţia a văzut lumina zilei la Sebeşel, judetul Alba. Povestea familiei sale este una deosebită, pentru că Sava Henția a fost al optulea din cei paisprezece copii din familia preotului Ilie Henția și ai Anei Dănilă, care a supraviețuit. După absolvirea școlii primare în 1862, Sava Henția se stabilește la București, fiind adus aici de unchiul său dinspre mamă, fotograful Zaharia Dănciulescu. Anul 1863 a fost unul sumbru pentru tânărul pictor Sava Henția. În acest an viața lui s-a schimbat radical, marcându-i întreaga existență. În acest an, artistul aflat la început de drum s-a îmbolnăvit de febră tifoidă și, din cauza tratamentului cu chinină, a rămas surd pe viață. Din cauza acestei întâmplări nefaste, la școală, tânărul artist era scutit de multe alte materii, în afara celor de specialitate, având această scutire din partea administrației școlii, datorită talentului său absolut remarcabil.

În perioada în care a studiat la București, tânărul Sava a fost elevul lui Theodor Aman, pictorul, graficianul, pedagogul și academicianul român care este considerat primul artist modern în adevăratul sens al cuvântului. După adâncirea în tainele picturii la București, artistul obține o bursă de studii la Paris, unde s-a înscris la „Académie des Beaux-Arts”, devenind elevul pictorului Alexandre Cabanel. La terminarea studiilor, tânărul Pictor revine la București, unde este numit în 1873 profesor de desen și caligrafie la Azilul de Orfane „Elena Doamna”. Participând la Războiul de Independenţă (1877-1878), fiind martor oculat al acelor scene sângeroase, artistul pictează numeroase scene de campanie, fiind considerat un adevătrat reporter de război care a așezat pe pânză istoria României. Din acea perioadă au rămas desenele Soldat călare, Trecerea Dunării la Corabia, Lângă Lagărul din Calafat. Alte desene au devenit ulterior compoziţii executate în acuarelă şi ulei, între care se reliefează lucrările Întâlnirea şi Transport de provizii pe front.

      Perioada Războiului de Independență i-a marcat cariera artistică, definitivându-i stilul ce a lăsat amprente semnificative pe manuscrisele istorice ale picturii românești.Urmându-și vocația, Sava Henția a dăruit și altor discipoli din harul său artistic, fiind primul profesor al pictoriţei Ottilia Michail Oteteleşanu (între 1899 si 1903). Fiind și un împătimit al picturii murale, Sava Henția i-a parte între anii 1901-1902 la lucrările de restaurare din Mănăstirea de la Brebu, participând la refacerea picturii altarului.De asemenea, în interiorul bisericii ortodoxe de zid a cimitirului (sec. XVIII) din Sebeș există lucrări ale lui Sava Henția.Și în pronaosul Mănăstirii Cernica se găsesc portretele ctitorilor acestei biserici, operă a pictorului.

Moștenirea sa artistică cuprinde peste 500 lucrări, atât compoziții mitologic – alegorizante, opere de inspirație mitologică și istorică, portrete, șcene de război, vânătoare, natură statică și pictură murală.Patrimoniul său artistic este expus astăzi în mai multe muzee, printre care se numără: Muzeul Colecțiilor de Artă din București, Muzeul Orășenesc „Ioan Raica” din Sebeș, Muzeul de Artă „Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea, Muzeul de Artă din Constanța, Muzeul „Teohari Antonescu” din Giurgiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă județean Prahova „Ion Ionescu-Quintus” din Ploiești.

La 21 februarie 1904 artistul s-a stins din viaţă, iar memoria lui s-a vrut să fie păstrată vie în localitatea sa natală, Sebeșel, acolo unde a existat Casa memorială „Sava Henția”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. Însă, din nefericire, casa s-a degradat continuu, iar în noaptea de 23/24 septembrie 2001 s-a dărâmat acoperișul casei. Din casa în care spiritul său s-a păstrat intact nu a mai rămas decât o parte din zidul exterior. Ca rezultat, Casa Memorială a fost scoasă de pe lista monumentelor istorice din județul Alba.Totuși, memoria acestui mare înaintaş al picturii românești rămâne să ocupe o pagină importantă în marea carte a culturii neamului.

Surse:

https://www.edusoft.ro/sava-hentia-pictor-al-independentei-si-filosof-al-picturii/

http://www.artnet.de/k%C3%BCnstler/sava-hentia/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr69/sava.htm 

https://www.cclbsebes.ro/centrul-cultural-lucian-blaga-evenimente/sava-hentia-din-nou-acasa-170-ani-de-la-nasterea-artistului.html

http://artindex.ro/2012/05/16/hentia-sava-2/

https://g1b2i3.wordpress.com/2010/02/01/picturile-lui-sava-hentia/

$$$

 S-a întâmplat în 1/13 februarie 1861: La această dată, începeau să funcţioneze, la Bucureşti, mici ateliere pentru fabricarea muniţiilor si materialelor de artilerie, care vor forma Arsenalul Armatei. După Unirea Principatelor, în Muntenia și Moldova existau doar prăfării în care era fabricat praful de pușcă necesar armatei. Aceste stabilimente echipate rudimentar nu erau capabile de a aproviziona eficient o armată modernă. În anul 1860, ministrul de război de la vremea respectivă, generalul Ioan Emanoil Florescu, a decis să-l trimită în Belgia, la o fabrică de armament din Anvers, pe căpitanul de artilerie Enric Herkt pentru a studia procesul de fabricație a muniției, în vederea înființării unei fabrici similare în Principatele Unite.

În 1861, căpitanul Herkt s-a întors din Belgia cu un proiect privind construirea unei capsulării. Acesta a fost aprobat de domnitorul Cuza, care a decis înființarea „Direcției stabilimentelor de material de artilerie”. Avansat în grad, maiorul Herkt a ocupat funcția de director în cadrul acestei instituții. La 23 noiembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a aprobat construcția Direcției stabilimentelor de material de artilerie, precum și organizarea acesteia în trei fabrici: Pirotehnia, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.Inițial, Direcția stabilimentelor de material de artilerie trebuia să fie amplasată în clădirile de la Malmaison (Calea Plevnei în prezent), însă Pirotehnia și Arsenalul au fost mutate în Dealul Spirii deoarece la Malmaison a fost înființată o cazarmă.Fabrica de pulbere a fost înființată la Târgușor, lângă Ploiești, unde se afla deja o prăfărie.

În luna iulie a anului 1862, când domnitorul Cuza a vizitat fabricile de armament din Dealul Spirii, aici erau fabricate tuburi metalice, erau încărcate cartușe și proiectile, șrapnele și artificii. În luna octombrie a aceluiași an, două cazane au fost achiziționate din Belgia în vederea construirii unei „Manufacturi de arme” (fabrică de armament portativ de infanterie). Maiorul Herkt a fost trimis din nou în Belgia pentru a studia procesul de fabricație. Întors în țară după 14 luni petrecute la Manufactura de arme din Liège, Herkt a achiziționat și utilajele necesare fabricării în masă a armamentului portativ.În anul 1865, fabricarea gloanțelor se realiza în mod automat. Domnia lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a ţării prin instituţionalizarea principiilor şi a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziţie spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esenţiale după modelul european. Exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, cei şapte ani de domnie ai lui Cuza au demonstrat valoarea şi importanţa statului naţional în afirmarea naţiunii şi în promovarea interesului naţional. De asemenea au fost dovada principiului conform căruia „unirea face puterea”.În ciuda unor inerente greşeli pe care orice act de guvernare le cunoaşte, asumate şi/sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forţată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Cuza este de a fi acţionat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi unitatea naţională.

Fiecare pas politic şi/sau militar a fost bine cântărit, scopul fiind unul singur, promovarea intereselor naţionale şi lărgirea autonomiei ţării. Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”, în vastul program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. O armată naţională, bine echipată şi bine instruită reprezenta condiţia absolut indispensabilă pentru pregătirea luptei pentru obţinerea deplinei independenţe de stat şi realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor. Iniţiatorul reformelor şi al măsurilor care aveau să ducă la înfăptuirea unor profunde prefaceri în domeniul apărării ţării, la crearea şi consolidarea armatei naţionale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atenţia pe care el a acordat-o în permanenţă organismului militar era dictată de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă faţă oricărei situaţii, cu atât mai mult cu cât Imperiul otoman şi Austria, nerecunoscând Unirea, doreau intervenţia militară la nordul Dunării.

Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei şi a Munteniei prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Floreşti (lângă Ploieşti), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza.Concomitent cu uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie în tabără s-a întărit sentimentul apartenenţei la o singură ţară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat naşterea sentimentului de demnitate şi valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul ţării. După experienţa de la Floreşti, în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison, Floreasca şi Colentina în Bucureşti, iar în 1863 la Cotroceni unde a fost amenajat şi un mare şi modern poligon de tragere. Noua armată reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare, avea nevoie şi de o conducere unică. La 12 noiembrie 1859 s-a înfiinţat Statul Major General în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat în 1863 pe patru secţii: lucrările corespondenţei oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu şi de artilerie şi lucrările publice care reveneau armatei.În 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forţelor armatei rămânea, însă, Cuza, ministrul de război fiind doar „intermediarul domnitorului pentru comenduirea şi administrarea armatei”.Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare şi modernizare a sistemului militar românesc au fost: creşterea numerică şi calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui invăţământ militar performant, iniţierea unei industrii de armament pentru aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină, ordine, forţă, noilor structuri militare. Ca verigi intermediare între eşaloanele superioare de comandă şi unităţile militare dislocate pe teritoriul ţării, în 1863 au fost înfiinţate trei comandamente teritoriale: la Bucureşti, pentru trupele staţionate în Muntenia până la Olt, la Iaşi, pentru unităţile dislocate în Moldova, şi la Craiova, pentru trupele dispuse dincolo de Olt.

S-a convenit, după îndelungi discuţii, ca armata ţării să fie formată pe baza principiului înarmării şi instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864 stabilea ca armata ţării să aibă în componenţă armata permanentă, cu rezerva ei, miliţiile, formate din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor şi gloatele care puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. Armata permanentă, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea din 1859, a cunoscut în cei şapte ani de domnie a lui Cuza, importante mutaţii de ordin calitativ şi cantitativ devenind un instrument suplu, modern, eficient al puterii militare defensive a ţării.

Efectivele armatei au fost treptat mărite. Dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 19.000 de combatanţi cărora li se alăturau mai bine de 24.500 cît numărau trupele teritoriale. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme. Potrivit legii din 1864 recrutarea se făcea prin conscripţie, înrolări de bună voie şi reangajări. Astfel, în 1860, au luat fiinţă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie ce se adăugau celor două existente şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie luându-se totodată măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”.

La sfârşitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente de linie şi batalioane de vânători), cavaleria (din regimente de lăncieri şi vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari şi navele respective). În cadrul formaţiunilor teritoriale, grănicerii erau organizaţi pe pichete şi erau dispuşi pe linia Carpaţilor şi a Dunării, iar dorobanţii, constituiţi în escadroane şi batalioane, erau dispuşi în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puţin o dată la două săptămâni şi se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanţilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte. De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.

Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluţii au fost create comitete şi consilii pentru studii de avizare precum consiliul tehnic, consiliul permanent al instrucţiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de administraţie în întreaga oştire etc. Această armată trebuia să beneficieze de o instrucţie de nivel european.Pentru atingerea acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente şi adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior şi cel al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în grad din 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei din 1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc. O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri, echipării şi dotării cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme.

Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală „se poate dezvolta şi întări instituţiunea militară”, învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate şcolile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. Şcoala militară din Bucureşti creată prin reunirea Şcolii miltare din Iaşi şi din Bucureşti, a fost reorganizată pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. A luat fiinţă Şcoala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. A fost creată şi subordonată armatei Şcoala de arte şi meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iaşi au fost puse bazele Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti a fost creat un detaşament model. Învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent. Aşadar, acum se pun bazele unui învăţământ militar performant care va asigura armatei române cadrele militare necesare.

 Pentru înzestrarea armatei cu armament şi echipament s-a dus o politică dintre cele mai active determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic şi moral cu altele moderne. S-a acţionat pe două planuri, unul a vizat dezvoltarea industriei naţionale de apărare, celălalt, dezvoltarea bunelor relaţii cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din Belgia şi Franţa. În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament pentru armată.Pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârşitul lui 1861, Direcţia Stabilimentelor de Infanterie cu trei secţii: Pirotehnia şi Arsenalul din Bucureşti şi Fabrica de pulbere de la Târgşor , lângă Ploieşti. În 1863 a fost creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgovişte, ulterior fiind transformată în depozit. La Brăila, pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor s-a creat Arsenalul flotilei.

Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul român aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea. O misiune militară franceză, sosită în ţară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. De asemenea, la manevrele armatei române asistau ofiţeri din alte armate europene.

La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumând circa 20.000 de ostaşi, la care se adauga 25 000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită.Pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării stabilind relaţii cu puterile susţinătoare ale politicii româneşti, mai ales cu Franta. Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările mici şi mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari). Cuza şi-a manifestat constant interesul şi intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul domniei sale, pe românii rămaşi în 1859 în componenţa marilor imperii europene.

Fundamentarea unui sistem militar modern a fost gândită de Cuza nu ca o creştere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca o expresie a modelului românesc de modernizare a societăţii prin toate componentele sale, armatei revenindu-i, cum era şi firesc, un rol esenţial, progresist. Mutaţiile survenite în dimensionarea şi funcţionarea organismului militar românesc au fost dictate de raţiunile apărării ţării în faţa oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României moderne.

Surse:

* Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987

Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989

Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009

https://www.defense.ro/1861

http://www.romania-actualitati.ro/unirea_principatelor_romane_si_infiintarea_armatei_nationale-123212

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-romana-in-timpul-lui-cuza

https://www.forter.ro/content/artileria

http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/cuza.htm

$$$

 S-a întâmplat în 1/13 februarie 1861: La această dată, începeau să funcţioneze, la Bucureşti, mici ateliere pentru fabricarea muniţiilor si materialelor de artilerie, care vor forma Arsenalul Armatei. După Unirea Principatelor, în Muntenia și Moldova existau doar prăfării în care era fabricat praful de pușcă necesar armatei. Aceste stabilimente echipate rudimentar nu erau capabile de a aproviziona eficient o armată modernă. În anul 1860, ministrul de război de la vremea respectivă, generalul Ioan Emanoil Florescu, a decis să-l trimită în Belgia, la o fabrică de armament din Anvers, pe căpitanul de artilerie Enric Herkt pentru a studia procesul de fabricație a muniției, în vederea înființării unei fabrici similare în Principatele Unite.

În 1861, căpitanul Herkt s-a întors din Belgia cu un proiect privind construirea unei capsulării. Acesta a fost aprobat de domnitorul Cuza, care a decis înființarea „Direcției stabilimentelor de material de artilerie”. Avansat în grad, maiorul Herkt a ocupat funcția de director în cadrul acestei instituții. La 23 noiembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a aprobat construcția Direcției stabilimentelor de material de artilerie, precum și organizarea acesteia în trei fabrici: Pirotehnia, Arsenalul de construcții al armatei și Fabrica de pulbere.Inițial, Direcția stabilimentelor de material de artilerie trebuia să fie amplasată în clădirile de la Malmaison (Calea Plevnei în prezent), însă Pirotehnia și Arsenalul au fost mutate în Dealul Spirii deoarece la Malmaison a fost înființată o cazarmă.Fabrica de pulbere a fost înființată la Târgușor, lângă Ploiești, unde se afla deja o prăfărie.

În luna iulie a anului 1862, când domnitorul Cuza a vizitat fabricile de armament din Dealul Spirii, aici erau fabricate tuburi metalice, erau încărcate cartușe și proiectile, șrapnele și artificii. În luna octombrie a aceluiași an, două cazane au fost achiziționate din Belgia în vederea construirii unei „Manufacturi de arme” (fabrică de armament portativ de infanterie). Maiorul Herkt a fost trimis din nou în Belgia pentru a studia procesul de fabricație. Întors în țară după 14 luni petrecute la Manufactura de arme din Liège, Herkt a achiziționat și utilajele necesare fabricării în masă a armamentului portativ.În anul 1865, fabricarea gloanțelor se realiza în mod automat. Domnia lui Cuza a însemnat accelerarea procesului de modernizare a ţării prin instituţionalizarea principiilor şi a dezideratelor anului 1848, încheind în fapt un lung proces de tranziţie spre regimul politic modern, spre o societate structurată în liniile ei esenţiale după modelul european. Exemplu tipic pentru reformismul secolului al XIX-lea, cei şapte ani de domnie ai lui Cuza au demonstrat valoarea şi importanţa statului naţional în afirmarea naţiunii şi în promovarea interesului naţional. De asemenea au fost dovada principiului conform căruia „unirea face puterea”.În ciuda unor inerente greşeli pe care orice act de guvernare le cunoaşte, asumate şi/sau neasumate, însă care au dus la abdicarea forţată de la 11 februarie 1866, meritul mare al lui Cuza este de a fi acţionat energic în sensul înfăptuirii programului unionist al Adunărilor ad-hoc, de a fi împlinit reformele fundamentale solicitate de modernizarea României şi de a fi înţeles, atunci când misiunea sa s-a încheiat, să se retragă spre a lăsa succesorilor săi posibilitatea de a realiza integral aspiraţiile poporului român: independenţa şi unitatea naţională.

Fiecare pas politic şi/sau militar a fost bine cântărit, scopul fiind unul singur, promovarea intereselor naţionale şi lărgirea autonomiei ţării. Pornindu-se de la convingerea că „o naţiune spre a fi curat independentă în exerciţiul drepturilor sale are trebuinţă de o putere publică capabilă a-i face să i se respecte naţionalitatea în afară”, în vastul program reformator inaugurat încă de la începutul anului 1859, apărarea naţională şi modernizarea sistemului militar românesc au reprezentat o preocupare centrală. O armată naţională, bine echipată şi bine instruită reprezenta condiţia absolut indispensabilă pentru pregătirea luptei pentru obţinerea deplinei independenţe de stat şi realizarea unităţii naţionale a tuturor românilor. Iniţiatorul reformelor şi al măsurilor care aveau să ducă la înfăptuirea unor profunde prefaceri în domeniul apărării ţării, la crearea şi consolidarea armatei naţionale unitare a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atenţia pe care el a acordat-o în permanenţă organismului militar era dictată de necesităţile de apărare a tânărului stat român modern. Armata trebuia astfel reorganizată, întărită, echipată, pregătită, încât să fie capabilă să facă faţă oricărei situaţii, cu atât mai mult cu cât Imperiul otoman şi Austria, nerecunoscând Unirea, doreau intervenţia militară la nordul Dunării.

Primul pas a fost unificarea armatei Moldovei şi a Munteniei prin constituirea, în aprilie 1859, a taberei militare de la Floreşti (lângă Ploieşti), la început sub comanda generalului Constantin Milicescu, ulterior, sub comanda lui Cuza.Concomitent cu uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie în tabără s-a întărit sentimentul apartenenţei la o singură ţară, la un singur neam. Mai mult, tabăra a marcat naşterea sentimentului de demnitate şi valoare a armatei române gata de sacrificiu pentru pământul ţării. După experienţa de la Floreşti, în 1861 sunt organizate noi tabere militare la Malmaison, Floreasca şi Colentina în Bucureşti, iar în 1863 la Cotroceni unde a fost amenajat şi un mare şi modern poligon de tragere. Noua armată reunită, pe lângă faptul că avea nevoie de o restructurare, avea nevoie şi de o conducere unică. La 12 noiembrie 1859 s-a înfiinţat Statul Major General în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Acest organism a fost restructurat în 1863 pe patru secţii: lucrările corespondenţei oastei, lucrările topografice, lucrările de geniu şi de artilerie şi lucrările publice care reveneau armatei.În 1862, prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite la comanda acestuia fiind numit generalul Ion Emanoil Florescu. Comandantul suprem al forţelor armatei rămânea, însă, Cuza, ministrul de război fiind doar „intermediarul domnitorului pentru comenduirea şi administrarea armatei”.Ideile centrale ale programului de unificare, restructurare şi modernizare a sistemului militar românesc au fost: creşterea numerică şi calitativă a trupelor, diversificarea armelor, asigurarea unui invăţământ militar performant, iniţierea unei industrii de armament pentru aprovizionarea armatei, asigurarea unui cadru legislativ care să confere respect, disciplină, ordine, forţă, noilor structuri militare. Ca verigi intermediare între eşaloanele superioare de comandă şi unităţile militare dislocate pe teritoriul ţării, în 1863 au fost înfiinţate trei comandamente teritoriale: la Bucureşti, pentru trupele staţionate în Muntenia până la Olt, la Iaşi, pentru unităţile dislocate în Moldova, şi la Craiova, pentru trupele dispuse dincolo de Olt.

S-a convenit, după îndelungi discuţii, ca armata ţării să fie formată pe baza principiului înarmării şi instruirii maselor populare. Legea pentru organizarea puterii armate în România, adoptată în noiembrie/decembrie 1864 stabilea ca armata ţării să aibă în componenţă armata permanentă, cu rezerva ei, miliţiile, formate din grăniceri şi dorobanţi, cu rezervele lor şi gloatele care puteau fi mobilizate în situaţii excepţionale. Armata permanentă, nucleul sistemului de apărare a României după Unirea din 1859, a cunoscut în cei şapte ani de domnie a lui Cuza, importante mutaţii de ordin calitativ şi cantitativ devenind un instrument suplu, modern, eficient al puterii militare defensive a ţării.

Efectivele armatei au fost treptat mărite. Dacă în momentul Unirii efectivele celor două armate erau de aproximativ 10.000 de soldaţi şi ofiţeri cărora li se adăugau 3.000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în 1865 armata permanentă a ajuns la un efectiv de peste 19.000 de combatanţi cărora li se alăturau mai bine de 24.500 cît numărau trupele teritoriale. Această creştere s-a datorat noilor modalităţi de recrutare şi înfiinţării de noi unităţi şi subunităţi de diferite arme. Potrivit legii din 1864 recrutarea se făcea prin conscripţie, înrolări de bună voie şi reangajări. Astfel, în 1860, au luat fiinţă încă două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători, două escadroane de cavalerie ce se adăugau celor două existente şi primul regiment de geniu din armata română. Cele patru baterii de artilerie au fost întrunite într-un regiment de artilerie luându-se totodată măsuri pentru dotarea flotilei „cu navele trebuincioase”.

La sfârşitul domniei lui Cuza, genurile de armă din compunerea armatei permanente erau: infanteria (compusă din regimente de linie şi batalioane de vânători), cavaleria (din regimente de lăncieri şi vânători), artileria (dintr-un regiment de artilerie cu şase baterii şi un divizion de pontonieri), geniul (dintr-un regiment cu două batalioane), flotila (din companii de marinari şi navele respective). În cadrul formaţiunilor teritoriale, grănicerii erau organizaţi pe pichete şi erau dispuşi pe linia Carpaţilor şi a Dunării, iar dorobanţii, constituiţi în escadroane şi batalioane, erau dispuşi în toate districtele teritoriale existente. Ei se pregăteau în comunele lor cel puţin o dată la două săptămâni şi se concentrau pentru manevre o dată pe an timp de o lună. Caii dorobanţilor erau proprietatea lor sau a comunelor din care făceau parte. De asemenea, s-a prevăzut organizarea jandarmeriei, a trupelor de administraţie, intendenţei. şi serviciului sanitar, în fruntea caruia a fost numit dr. Carol Davila.

Totodată, în cadrul Ministerului de Război, pentru găsirea celor mai bune soluţii au fost create comitete şi consilii pentru studii de avizare precum consiliul tehnic, consiliul permanent al instrucţiunii oastei, comitetul central pentru rezolvarea problemelor financiare, consilii de administraţie în întreaga oştire etc. Această armată trebuia să beneficieze de o instrucţie de nivel european.Pentru atingerea acestui obiectiv a fost asigurat cadrul legislativ necesar prin elaborarea de regulamente şi adoptarea de legi cu caracter militar. Încă din 1860 s-a aprobat Legea privitoare la instrucţia armatei Principatelor Unite împreună cu Regulamentul serviciului interior şi cel al Comenduirii de garnizoană, Legea ierarhiei militare din 1862, Legea privind înaintarea în grad din 1862, Legea asupra poziţiei ofiţerilor din 1864, Regulamentul serviciului soldei din 1863, Regulamentul pensiilor din 1865, diferite alte regulamente care vizau fiecare tip de armă etc. O grijă deosebită a acordat domnitorul încadrării cu ofiţeri, echipării şi dotării cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme.

Pornindu-se de la convingerea că numai prin şcoală „se poate dezvolta şi întări instituţiunea militară”, învăţământul militar s-a bucurat de o atenţie constantă în timpul lui Cuza. Au fost reactivate şcolile de alfabetizare dat fiind numărul ridicat de recruţi neştiutori de carte. Şcoala militară din Bucureşti creată prin reunirea Şcolii miltare din Iaşi şi din Bucureşti, a fost reorganizată pe două secţii, una pentru pregătirea ofiţerilor de artilerie şi geniu, cealaltă pentru pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie. A luat fiinţă Şcoala copiilor de trupă pentru copiii în vârstă de 12 ani, fii ai ofiţerilor, subofiţerilor sau soldaţilor în activitate. A fost creată şi subordonată armatei Şcoala de arte şi meserii. Pentru o bună pregătire fizică a cadrelor militare, la Iaşi au fost puse bazele Şcolii normale militare de scrimă, gimnastică şi tragere la ţintă. În vederea pregătirii instructorilor pentru toate genurile de armă, în Bucureşti a fost creat un detaşament model. Învăţământul militar sanitar a cunoscut acelaşi drum ascendent. Aşadar, acum se pun bazele unui învăţământ militar performant care va asigura armatei române cadrele militare necesare.

 Pentru înzestrarea armatei cu armament şi echipament s-a dus o politică dintre cele mai active determinată de necesitatea înlocuirii mijloacelor de luptă uzate fizic şi moral cu altele moderne. S-a acţionat pe două planuri, unul a vizat dezvoltarea industriei naţionale de apărare, celălalt, dezvoltarea bunelor relaţii cu analogii externi în scopul contractării unor importuri de armament, cu precădere din Belgia şi Franţa. În 1861, în clădirile fostei mănăstiri Mihai Vodă din capitală şi-au început activitatea primele ateliere militare menite să repare şi să confecţioneze echipament şi harnaşament pentru armată.Pentru conducerea şi organizarea activităţii întreprinderilor de profil a fost creată, spre sfârşitul lui 1861, Direcţia Stabilimentelor de Infanterie cu trei secţii: Pirotehnia şi Arsenalul din Bucureşti şi Fabrica de pulbere de la Târgşor , lângă Ploieşti. În 1863 a fost creat Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, o manufactură de arme. O turnătorie de tunuri a fost deschisă la Târgovişte, ulterior fiind transformată în depozit. La Brăila, pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii a navelor s-a creat Arsenalul flotilei.

Cea mai mare parte a armamentului modern cu care a fost dotată armata în această perioadă s-a achiziţionat din Franţa, domnitorul român aflându-se în bune relaţii cu Napoleon al III-lea. O misiune militară franceză, sosită în ţară la solicitarea lui Cuza, a contribuit la perfecţionarea organizatorică a armatei române, la însuşirea mânuirii de către militari a noului armament intrat în dotarea unităţilor de diferite arme. În plus, Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi, mai ales, în Franţa. De asemenea, la manevrele armatei române asistau ofiţeri din alte armate europene.

La încheierea domniei, Cuza a lăsat o armată cu o înfăţişare modernă, un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) şi alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii, o armată regulată însumând circa 20.000 de ostaşi, la care se adauga 25 000 de grăniceri şi dorobanţi, o armată echipată, înzestrată şi instruită.Pe plan european, pentru consolidarea Unirii şi afirmarea statului român, Cuza a promovat o politică militară fermă de apărare a suveranităţii ţării stabilind relaţii cu puterile susţinătoare ale politicii româneşti, mai ales cu Franta. Au fost extinse raporturile politico-militare cu ţările mici şi mijlocii (Serbia, Belgia), s-a acordat sprijin mişcărilor de eliberare naţională ale popoarelor vecine (unguri, polonezi, bulgari). Cuza şi-a manifestat constant interesul şi intenţia de întregire a Unirii cu celelalte provincii locuite de români, sprijinindu-i, tot timpul domniei sale, pe românii rămaşi în 1859 în componenţa marilor imperii europene.

Fundamentarea unui sistem militar modern a fost gândită de Cuza nu ca o creştere a puterii armate a statului român în contra altor popoare, ci ca o expresie a modelului românesc de modernizare a societăţii prin toate componentele sale, armatei revenindu-i, cum era şi firesc, un rol esenţial, progresist. Mutaţiile survenite în dimensionarea şi funcţionarea organismului militar românesc au fost dictate de raţiunile apărării ţării în faţa oricărui agresor ce ar fi atentat la integritatea teritorială a României moderne.

Surse:

* Istoria militară a poporului român, vol. IV, Bucureşti, 1987

Berindei, Dan (coord.), Documente privind domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1861), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1989

Ciupală, Alin, Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009

https://www.defense.ro/1861

http://www.romania-actualitati.ro/unirea_principatelor_romane_si_infiintarea_armatei_nationale-123212

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-romana-in-timpul-lui-cuza

https://www.forter.ro/content/artileria

http://www.dacoromania-alba.ro/nr53/cuza.htm

$$$

 Petru Bogdan – omul care a adus rigoarea științei moderne în chimia românească Petru Bogdan s-a născut la 29 ianuarie 1873, într-un sat mod...