$$$

 În februarie 1976, Grădinița nr. 12 din Satu Mare a rămas complet blocată de troiene timp de 3 zile după un viscol apocaliptic care a îngropat clădirea sub 4 metri de zăpadă, iar cele 6 educatoare și 42 de copii (vârste 3-6 ani) au supraviețuit înăuntru transformând grădinița într-o micro-societate de urgență, raționând mâncarea de la cantină, dormind toți în sala de joacă pentru căldură, și așteptând să fie săpați de salvatori care au avut nevoie de 60 de ore pentru a deschide un tunel până la ei.

Grădinița nr. 12 era o clădire mică, la parter, în cartierul Micro 15 din Satu Mare. Douăzeci și cinci de metri lungime, zece metri lățime. Patru săli de grupă, o cantină, două toalete, un birou administrativ. Nimic special, o grădiniță obișnuită din anii '70.

Pe 18 februarie 1976, viscolul a început dimineața devreme. Părinții au adus copiii la grădiniță la ora 7-8, înainte ca vremea să se înrăutățească prea mult. Patruzeci și doi de copii în total - 18 la grupa mică (3-4 ani), 14 la grupa mijlocie (4-5 ani), 10 la grupa mare (5-6 ani).

Cele șase educatoare erau: Maria (directoare, 52 de ani), Elena și Ana (grupa mică, 28 și 31 ani), Ioana (grupa mijlocie, 35 ani), Rodica (grupa mare, 29 ani), plus doamna Floarea (bucătăreasa, 58 ani).

Până la ora 10, viscolul devenise apocaliptic. Vizibilitate zero. Vânt de 100 km/h. Zăpada cădea atât de dens încât în 30 de minute acumula 20 de centimetri. Directoarea Maria a încercat să sune părinții să vină după copii. Linia era moartă - viscolul rupse cablurile telefonice.

La ora 11, au realizat că sunt complet izolați. Ferestrele erau acoperite complet de zăpadă din exterior. Ușa principală, când au încercat să o deschidă, era blocată de un perete solid de zăpadă. Grădinița era îngropată.

Maria a luat o decizie calmă. "Suntem blocați aici până trece viscolul și vine salvarea. Trebuie să organizăm totul pentru 2-3 zile: mâncare, somn, activități pentru copii. Nimeni nu intră în panică. Copiii nu trebuie să se sperie."

Primul lucru: inventarul hranei. Doamna Floarea a verificat cantina. Există: 5 kg orez, 3 kg paste, 10 kg cartofi, 2 kg fasole, conserve de legume, lapte praf, pâine pentru două zile, zahăr, ulei. Suficient pentru 48 de persoane pentru 4-5 zile cu rații mici.

Al doilea: căldura. Sistemul de încălzire funcționa - grădinița avea cazan propriu pe lemne. Dar lemnele erau în șopron afară, îngropat sub zăpadă. Au inventariat ce lemne erau înăuntru: suficient pentru 24 de ore de foc continuu. După aceea, vor îngheța.

Al treilea: organizarea spațiului. Au decis să concentreze pe toată lumea în sala de joacă mare - 50 de metri pătrați, cea mai încălzită cameră. Acolo vor dormi toți, acolo vor mânca, acolo vor sta.

Copiii au fost organizați imediat. Educatoarele le-au explicat ca și cum ar fi o aventură: "Facem tabără! Dormim toți împreună ca la excursie! Va fi distracție!" Majoritatea copiilor au acceptat jocul. Cei mici, 3-4 ani, înțelegeau mai puțin, dar au simțit calmul adulților și nu s-au panicat.

Prima zi a fost suportabilă. Copiii au fost ținuți ocupați cu jocuri, cântece, povești. Doamna Floarea a gătit mâncare caldă - orez cu legume. Au mâncat toți, apoi s-au pregătit pentru somn.

Problema somnului: 42 de copii și 6 adulți trebuie să doarmă în aceeași cameră. Au împins toate saltelele din sălile de odihnă în sala de joacă. Au creat un "pat uriaș" - toate saltelele lipite, acoperite cu toate cuverturle disponibile. Copiii au dormit ca sardinele, câte 8-10 pe fiecare saltea, adulții la margini pentru supraveghere.

Noaptea, trei copii au plâns după părinți. Educatoarea Ana i-a luat în brațe, le-a cântat, i-a calmat. Dar ea însăși era îngrijorată - dacă viscolul durează mai mult de 3 zile? Dacă lemnele se termină? Dacă mâncarea nu e suficientă?

A doua zi, viscolul continua. Afară, nimic vizibil prin ferestre - doar zăpadă solidă lipită de geam. Era ca și cum ar fi fost îngropați vii. Claustrofobia începea să se instaleze la educatoare, dar nu la copii - pentru ei, era încă o aventură.

Lemnele începeau să se termine. La prânz, doamna Floarea a avut o idee disperată: "Putem arde mobilă. Avem scaune de lemn, mese vechi în depozit, dulapuri." Maria a acceptat. Au început să ardă mobila veche - scaune sparte, o masă deteriorată din depozit, rafturi de lemn din birou.

Mâncarea a fost raționată strict. Dimineața: lapte cald cu zahăr și câte o felie de pâine. Prânz: supă de fasole cu paste. Seara: piure de cartofi cu puțin ulei. Copiii se plângeau că vor mai multă mâncare, dar educatoarele le explicau că trebuie să păstrăm pentru mâine.

În a doua noapte, doi copii au făcut febră. Nu era nimic grav, probabil răceală sau stres, dar fără medic, fără medicamente puternice (mica trusă de prim ajutor avea doar aspirina pentru copii), era îngrijorător. Elena i-a pus în saltele separate, i-a menținut calzi, le-a dat aspirină și ceai. Au trecut criza.

A treia zi, 21 februarie, viscolul în final a slăbit. Dar grădinița era acum îngropată sub aproape 4 metri de zăpadă acumulată în 3 zile de viscol continuu. Erau complet invizibili din exterior. Nimeni din oraș nu știa unde se termină clădirea și unde începe troianul.

Maria a luat o decizie riscantă. "Trebuie să semnalizăm că suntem aici. Să facem zgomot." Au început să bată în țevile de încălzire cu ciocane, cu linguri de metal, cu orice produceau zgomot puternic. Au bătut ore întregi. Dar nu știau dacă cineva aude.

În oraș, când viscolul s-a terminat, autoritățile au început căutarea. Zeci de clădiri erau complet îngropate. Printre ele, Grădinița nr. 12. Părinții celor 42 de copii erau în panică absolută. "Copiii noștri sunt acolo! Trei zile! Trebuie să îi salvați!"

Echipele de salvare au început să sape spre grădiniță. Dar zăpada era compactată, dură ca betonul. Săpau manual, cu lopeți, cu târnăcoape. Progresau 2-3 metri pe oră. Cu 50 de metri de zăpadă compactată până la grădiniță, vor avea nevoie de o zi întreagă.

În grădiniță, resursele se terminau. Ultima mâncare consistentă: paste fierte cu puțin ulei, împărțite în porții minuscule. Ultima lemne: ultimul scaun de rezervă, ultimele scânduri din dulap. După asta, vor sta în frig.

Copiii simțeau că ceva nu e în regulă. Adulții zâmbeau mai forțat. Mâncarea era prea puțină. Lumea în joacă devenise mai puțin convingătoare. Unii copii mai mari au început să întrebe direct: "Doamna, de ce nu vin părinții? De ce suntem doar noi aici?"

Educatoarea Rodica le-a explicat adevărul, adaptat pentru copii de 5-6 ani: "Afară e multă zăpadă. Foarte multă. Părinții voștri vor să vină, dar trebuie să sape prin zăpadă. E greu, durează, dar ei vin. Trebuie să fim răbdători și curajoși."

În seara zilei a treia, în jurul orei 19:00, au auzit un zgomot. Un zgomot de săpat, venind dinspre peretele dinspre drum. Au început toți să strige: "Ajutor! Suntem aici! Patruzeci și doi de copii și șase adulți! Toți în viață!"

Zgomotul de săpat s-a intensificat. După o oră, un topor a spart peretele gipscarton din biroul administrativ. Fasicul de lumină de lanternă a pătruns înăuntru. Salvatorii ajunseseră.

Dar evacuarea era complicată. Tunelul săpat prin zăpadă era îngust, doar 60 centimetri diametru, lung de 40 de metri. Copiii trebuiau evacuați unul câte unul, târâți prin tunel, în frig, în întuneric.

Primul copil evacuat: Andrei, 6 ani, cel mai mare și cel mai curajos. L-au îmbrăcat în toate hainele disponibile, l-au legat cu o frânghie de un salvator, l-au trimis prin tunel. A durat 20 de minute de târât prin zăpadă. Când a ieșit la capătul celălalt, mama lui plângea și râdea simultan.

Evacuarea tuturor celor 42 de copii a durat 8 ore. Fiecare copil, târât prin 40 de metri de tunel îngust în zăpadă, escortat de salvatori. Copiii mici plângeau de frică, dar educatoarele îi pregătiseră: "E ca un tobogan lung! Va fi aventură!"

Ultimele evacuate au fost cele șase educatoare. Maria a ieșit ultima, după ce s-a asigurat că toți copiii au fost scoși în siguranță. Când a ajuns la suprafață, după 72 de ore îngropată sub zăpadă, s-a prăbușit în brațele salvatorilor și a plâns pentru prima dată.

Bilanțul: 42 de copii salvați. Toți cu hipotermie ușoară. Doi cu febră care a trecut. Trei cu anxietate post-traumatică tratată ulterior. Dar toți vii, toți întregi, datorită celor șase educatoare care au transformat trei zile de coșmar într-o "tabără de aventură" pentru a proteja psihicul copiilor.

Astăzi, când grădinițele au sisteme de comunicație prin satelit, când fiecare educatoare are telefon mobil, când protocoalele de urgență prevăd evacuare imediată la orice risc meteo, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1976, o grădiniță întreagă a fost îngropată 3 zile sub 4 metri de zăpadă, iar șase femei au păstrat 42 de copii în viață și relativ calmi, transformând dezastrul într-o poveste de aventură, raționând mâncarea ca într-un razboi, ardând mobila pentru căldură, și așteptând 72 de ore să fie săpate manual prin tone de zăpadă compactată.

Pentru că în februarie 1976, când viscolul a îngropat Grădinița nr. 12 și cele șase educatoare au realizat că sunt singure cu 42 de copii mici într-o clădire izolată de lume, nu au cedat panicii. Au raționat resursele, au organizat viața colectivă, au inventat povești și jocuri pentru a menține copiii calmi, au ars mobila pentru căldură când lemnele s-au terminat, și au protejat până la capăt inocența copiilor, transformând supraviețuirea în aventură pentru a le salva nu doar corpurile, ci și sufletele.

$$$

 În decembrie 1982, o echipă de 200 de muncitori la Canalul Dunăre-Marea Neagră a lucrat 36 de ore continuu, fără oprire, în frig de minus 20 de grade și viscol, pentru a finaliza betonarea unei ecluze critice înainte ca betonul să înghețe, transformând șantierul într-un infern industrializat de foc, lumini și muncă brutală non-stop, unde oamenii au lucrat în schimburi de 6 ore până la epuizare totală, turnând 800 de metri cubi de beton în condiții imposibile pentru a respecta termenul final al marelui proiect național.

Canalul Dunăre-Marea Neagră era cel mai mare proiect de construcții din România anilor '80. Șaizeci și patru de kilometri săpați prin pământ, rocă și mlaștini. Zeci de ecluze, poduri, tuneluri. Zeci de mii de muncitori. Termen final: aprilie 1984. Întârzierea era inadmisibilă - proiectul era prioritate națională.

Ecluzarea nr. 7, la kilometrul 38, era una dintre cele mai complexe structuri. O construcție masivă de beton armat, 80 de metri lungime, 20 de metri lățime, 15 metri adâncime. Fundația trebuia turnată într-o singură operațiune - 800 de metri cubi de beton turnat continuu, altfel structura va avea fisuri fatale.

Planul inițial era să se toarne în martie, când vremea e mai blândă. Dar întârzierile de la alte sectoare făcuse imposibil. Dacă nu se turnă fundația în decembrie, întregul calendar al proiectului se prăbușea. Termenul aprilie 1984 devenea imposibil.

Inginerul șef Constantin Popescu, 48 de ani, veteran al șantierului, a primit ordinul direct de la București: "Fundația se toarnă în decembrie. Găsește o cale. Nu interesează frigul. Nu interesează viscolul. Termenul e sacru."

Constantin a făcut calculele. Betonul trebuie turnat la minimum plus 5 grade și menținut la acea temperatură 48 de ore pentru întărire corectă. Afară sunt minus 20 de grade. Soluția: încălzirea masivă. Transformă șantierul într-un cuptor uriaș.

Au adus 40 de generatoare diesel pentru curent. Au instalat 200 de lămpi cu halogen de 1000W fiecare pentru lumină și căldură. Au construit perdele termice din prelate plastice în jurul zonei de turnare. Au pregătit 50 de reșouri industriale electrice pentru încălzirea aerului. Au improvizat un sistem de încălzire a betonului cu abur înainte de turnare.

Dar chiar și așa, betonul va înghețată dacă opresc procesul. Cei 800 de metri cubi trebuie turnați non-stop, în flux continuu, până la final. Oprirea înseamnă eșec total.

Echipa: 200 de muncitori. Organizați în patru schimburi de câte 50, fiecare schimb lucrând 6 ore, apoi odihnă 6 ore, apoi din nou la muncă. Rotație continuă 36 de ore - timpul estimat pentru turnarea completă plus 12 ore de supraveghere.

Muncitorii erau în majoritate deținuți politici și comuni, puși să lucreze forțat pe canal - realitatea brutală a proiectului. Dar pentru această operațiune, au fost folosiți și muncitori profesioniști voluntari, plătiți dublu pentru condiții extreme.

Operațiunea a început pe 15 decembrie, ora 18:00, când întunericul cobora deja. Termometre afară: minus 22 de grade. Vânt de 40 km/h. Începea să ningă ușor.

Primul schimb a intrat în zona de lucru. Viziunea era suprarealistă: în mijlocul pustiului înghețat al Dobrogei, o insulă de lumină și căldură. Două sute de lămpi cu halogen transformaseră noaptea în zi artificială. Cincizeci de reșouri electrice arzând roșu-portocaliu creaseră o zonă de căldură artificială. Temperatura în zona de lucru: plus 8 grade. Afară, la 50 de metri, minus 22.

Betonul venea continuu de la uzina mobilă instalată la 2 kilometri. Camioane basculante aduceau beton la fiecare 10 minute. Betonul era încălzit cu abur la uzină, ajungea la șantier la plus 15 grade, era turnat imediat în cofrajele pregătite.

Muncitorii lucrau în lanț: unii descărcau betonul din camioane, alții îl transportau cu roabe și benzi transportoare, alții îl întindeau în cofraje, alții îl vibrau cu vibratoarele pentru eliminarea bulelor de aer. Proces continuu, fără oprire.

Prima oră a fost OK. Oamenii erau proaspeți, entuziaști. A doua oră, epuizarea fizică începea să se simtă. Muncă grea, în frig (chiar și cu încălzire artificială, nu era confortabil), în lumină artificială orbitoare.

Ion Dumitrescu, muncitor de 35 de ani, condamnat la 10 ani pentru tentativă de evadare din țară, era la al treilea ciclu de roabă. Ducea 80 de kile de beton de la camion la cofraje, 50 de metri distanță, apoi se întorcea și lua încărcătura următoare. Făcuse 40 de drumuri în primele două ore. Mâinile îi erau amorțite în ciuda mănușilor groase. Spatele îi ardea. Dar nu se oprea. Oprirea însemna pedeapsă.

La ora 21:00, primul schimb a fost înlocuit. Cincizeci de oameni complet epuizați au fost duși la baracile de odihnă. Cincizeci de oameni proaspeți au intrat. Procesul a continuat fără nicio întrerupere.

Inginerul Constantin supraveghea personal operațiunea. Nu a dormit deloc în cele 36 de ore. A stat lângă cofraje, verificând calitatea betonului, temperatura, consistența. Avea un termometru special cu care măsura temperatura betonului proaspăt turnat - trebuia să rămână peste plus 5 grade.

La ora 2 noaptea, viscolul s-a intensificat. Vântul bătea cu 60 km/h, zăpada cădea densă. Perdelele termice din prelate se zbăteau violent. Una s-a rupt, lăsând frigul să pătrundă. Temperatura în zona de lucru a scăzut instant cu 5 grade.

"Reparați perdeau! Acum!" Constantin a urlat. Zece muncitori s-au repezit, au cusut prelată nouă, au reîntărit structura cu sârmă. În 20 de minute, perdeau era reparată. Temperatura a revenit la plus 8.

Dar incidentul a arătat cât de fragilă era toată operațiunea. Un generator oprit, o perdea ruptă, un reșou ars, și toată betonarea înghețată, distrugând munca.

Al doilea schimb, între orele 24:00-6:00, a fost cel mai greu. Oamenii luptau împotriva somnului natural. Unii adormiră literalmente în picioare. Un muncitor a leșinat de epuizare lângă un camion. A fost dus la baracă, înlocuit imediat.

Gheorghe Marin, maistru de 42 de ani, era responsabil cu vibratoarele. Trebuia să vibreze betonul pentru compactare perfectă. Munca necesita concentrare - vibrezi prea mult, betonul se segregă, prea puțin, rămân bule de aer. A lucrat 6 ore, apoi alte 6 ore după o odihnă de 6 ore. După al doilea schimb, mâinile îi tremurau incontrolabil de la vibrațiile aparatului. Nu mai simțea degetele.

Dimineața, la ora 8:00, după 14 ore de turnare, erau la jumătate. Mai aveau 400 de metri cubi de beton. Încă 18-20 de ore de muncă continuă.

Dar acum a apărut o problemă nouă: betonul care fusese turnat în primele ore începea să se încălzească din reacția chimică de întărire. Betonul în curs de întărire generează căldură. La suprafață, unde era expus la aer rece, se răceau rapid. Dar la bază, unde stratul era gros, temperatura începea să urce.

Diferența de temperatură între suprafață și bază creează tensiuni interne, fisuri. Constantin trebuia să echilibreze: încălzirea artificială pentru a preveni înghețul la suprafață, răcirea controlată pentru a preveni supraîncălzirea la bază. A ordonat instalarea de țevi de răcire cu apă în zonele groase de beton.

Operațiunea devenise o balanță imposibilă: prea frig - betonul îngheață, prea cald - betonul fisurează. Constantin și echipa lui de ingineri monitorizau temperatura în 50 de puncte diferite ale structurii, ajustând continuu încălzirea artificială.

La prânz, al treilea schimb lucra. Oamenii erau vizibil mai lenți decât primele schimburi. După 24 de ore de operațiune, chiar și cu rotații, epuizarea colectivă se instala. Dar nu se opriră.

Ion Dumitrescu era din nou la roabă, al treilea său ciclu de lucru. După 18 ore de muncă (cu pauze între ele), corpul său funcționa pe pilot automat. Lua roaba, o încărca, o ducea, o descărca, se întorcea. Mecanic, fără gândire. Mâinile sângerau prin mănuși. Nu mai simțea durerea.

La ora 18:00, după 24 de ore, operațiunea a întâmpinat prima criză majoră. Uzina de beton a avut o defecțiune. Malaxorul principal s-a blocat. Producția de beton s-a oprit.

Constantin a realizat că au maximum 30 de minute înainte ca betonul deja turnat să înceapă să se întărească incorect fără continuare. Dacă procesul se oprește, toată betonarea e compromisă.

A luat decizia de a folosi betoniera de rezervă, mai mică, mai lentă. Producția a scăzut la jumătate, dar a continuat. Procesul de turnare a încetinit, dar nu s-a oprit. În 40 de minute, malaxorul principal a fost reparat. Producția a revenit la normal.

Noaptea următoare, între orele 22:00-4:00, a fost coșmar. Temperaturi coborâseră la minus 25 de grade. Viscolul era violent. Consumul de energie pentru încălzire era maxim. Trei generatoare au căzut din suprasolicitare. Au fost repornite de urgență.

Muncitorii al patrulea schimb lucrau ca zombi. După 30 de ore de operațiune, nimeni nu mai avea energie reală. Lucrau pe voință pură, pe frică de pedeapsă, pe obligație.

În final, la ora 6:00 dimineața pe 17 decembrie, după 36 de ore de muncă non-stop, ultimul metru cub de beton a fost turnat. Cei 800 de metri cubi erau complet în cofraje. Fundația era turnată.

Dar nu se terminase. Acum trebuiau să mențină temperatura constantă încă 48 de ore pentru întărire corectă. Lămpile, reșourile, generatoarele au rămas în funcțiune. Echipe reduse supravegheau temperatura, ajustând încălzirea.

După 48 de ore, pe 19 decembrie, cofrajele au fost deșurubate. Fundația era perfectă. Nicio fisură, nicio zonă înghețată, nicio segregare. Lucrare perfectă, executată în condiții imposibile.

Bilanțul: 200 de muncitori, 36 de ore de muncă continuă. Cincisprezece spitalizați cu epuizare severă. Patruzeci și trei cu degerături la mâini. Ion Dumitrescu și alți 20, cu leziuni permanente la spate de la munca repetitivă cu roaba. Dar fundația turnată, termenul respectat.

Astăzi, când betonările se fac doar în condiții meteo optime, când există aditivi antigel, când normele de muncă interzic schimburile de peste 8 ore, când nicio autoritate nu ar permite muncă forțată în frig extrem, este aproape imposibil să înțelegi că în decembrie 1982, 200 de oameni au lucrat 36 de ore continuu, în frig de minus 25 de grade, turnând 800 de metri cubi de beton într-o insulă artificială de lumină și căldură creată în mijlocul pustiului înghețat, sacrificând sănătatea și demnitatea pentru a respecta termenul sacru al unui proiect național.

Pentru că în decembrie 1982, când termenul era inadmisibil și natura era ostilă, inginerul Constantin și cei 200 de muncitori nu au acceptat imposibilul. Au transformat șantierul într-un cuptor uriaș, au lucrat în schimburi până la prăbușire, au monitorizat fiecare grad de temperatură, au reparat fiecare avariet pe loc, și au turnat fundația perfectă în condiții în care orice manual de construcții spune că este imposibil, demonstrând că voluntatea politică combinată cu munca umană brutală poate învinge orice obstacol natural, indiferent de cost uman.

$$_

 În ianuarie 1978, un incendiu masiv la Rafinăria Petromidia din Năvodari a necesitat mobilizarea a 340 de pompieri din toată țara, care au luptat 18 ore continuu împotriva flăcărilor de 50 de metri înălțime, la minus 18 grade, în condiții în care apa din furtunuri îngheța instant, echipamentul de protecție se transforma în armură de gheață pe corpurile lor, iar fiecare minut de expunere la căldura extremă urmat de frig polar risca hipotermia sau arsurile, transformând stingerea incendiului într-o luptă simultană pe două fronturi: focul și gerul.

Rafinăria Petromidia din Năvodari era una dintre cele mai mari rafinării din România. Capacitate de procesare: 5 milioane tone petrol anual. Sute de rezervoare cu produse petroliere. Instalații complexe întinse pe kilometri. O structură vitală pentru economia țării.

Pe 23 ianuarie 1978, la ora 14:20, un rezervor cu benzină A-95 a explodat. Cauza nu a fost niciodată complet clarificată - probabil o scânteie statică combinată cu vapori de benzină la concentrație explozivă. Dar cauza nu conta în acel moment. Conta focul.

Rezervorul de 10.000 metri cubi a devenit o torță uriașă. Flăcările s-au ridicat la 50 de metri înălțime. În 10 minute, focul s-a extins la două rezervoare adiacente. Apoi la trei. În 30 de minute, nouă rezervoare ardeau simultan, amenințând să transforme întreaga rafinărie într-un infern.

Echipa de pompieri a rafinăriei, 40 de oameni cu 8 autospeciale, au intervenit imediat. Dar au realizat rapid că sunt depășiți. Focul era prea mare, prea intens, prea răspândit. Au chemat ajutor.

La Constanța, la București, la Ploiești, alarma a fost dată. Toate unitățile de pompieri disponibile mobilizate. În 4 ore, 340 de pompieri cu 60 de autospeciale au ajuns la Năvodari. Cea mai mare mobilizare de pompieri din istoria României până atunci.

Comandantul operațiunii, maior Vasile Dinu, 52 de ani, veteran al mai multor incendii majore, a evaluat situația. Nouă rezervoare ardeau deja. Alte douăzeci în raza de pericol, care puteau lua foc oricând din radiația termică. Dacă flăcările ajung la secțiunea de cracare catalitică, explozia va fi catastrofală.

Strategia era simplă dar brutală: răcește rezervoarele care nu ard încă, pentru a preveni extinderea. Apoi stinge focurile unul câte unul, începând cu cele mai periculoase. Operațiune estimată: minimum 12-15 ore de luptă continuă.

Dar existau două probleme masive. Prima: temperatura exterioară minus 18 grade, cu vânt de 40 km/h. A doua: temperatură la suprafața rezervoarelor în flăcări peste 800 de grade. Diferență termică de peste 800 de grade în câțiva metri distanță.

Pompierii au început atacul la ora 18:00, când se întuneca deja. Douăzeci de autospeciale au format un cordon în jurul rezervoarelor în flăcări. Au început să pompeze apă masiv - 200 de tone pe minut din toate furtunurile combinate.

Sergent Ion Păun, 32 de ani, pompier de 10 ani, era la furtunul principal pe rezervorul nr. 7. Presiune maximă, 8 atmosfere, debit 400 litri pe minut. Jetul de apă lovea flăcările cu forță suficientă să răstoarne un om.

Dar după 30 de secunde de jet continuu, Ion a realizat problema. Apa care atingea rezervorul fierbinte se transforma instant în abur. Dar apa care cădea pe sol, pe echipament, pe hainele pompierilor, îngheța instant la minus 18 grade.

În 5 minute de lucru, costumul lui de protecție era acoperit cu un strat de gheață. Furtunul era rigid de gheață. Mănușile înghețate pe mâini. Cizma dreapta, mai aproape de rezervor, fierbinte de la radiație. Cizma stângă, înghețată solid. Experimentă simultan arsura și degerătura.

Comandantul Dinu a văzut problema imediat. A ordonat rotația rapidă: fiecare echipă lucrează 10 minute, apoi se retrage pentru dezghețare și încălzire. Rotație continuă pentru a preveni hipotermia sau arsurile severe.

Au improvizat un punct de dezghețare. Trei autospeciale cu motoare diesel pornite, capotele ridicate, lăsând căldură motorului să radieze. Pompierii veneau de la incendiu, stăteau 2 minute lângă motoarele calde pentru a-și dezgheța echipamentul, apoi înapoi la foc.

Dar procesul era epuizant. Căldura extremă timp de 10 minute, frigul polar 2 minute, apoi din nou căldura extremă. Corpul uman nu e făcut pentru astfel de variații termice. După 3 cicluri, mulți pompieri aveau greață, amețeală, senzație de leșin.

Plutonier Gheorghe Marin, 38 de ani, a leșinat după al patrulea ciclu. A fost dus la ambulanță. Hipotermie moderată combinată cu deshidratare severă (transpirație excesivă de la căldură, fără timp de rehidratare). Diagnosticul medicului: "Corpul său a suferit echivalentul termic al unei zile în deșert urmate de o noapte în Arctic, de patru ori în două ore."

În jurul orei 21:00, după 3 ore de luptă, primul rezervor a fost stins. Flăcările s-au stins complet, doar fumul negru ridicându-se încă. Succes parțial, dar operațiunea era departe de finalizare. Mai erau opt rezervoare în flăcări.

Problema era că pe măsură ce pompierii stingeau rezervoare, gheața se acumula peste tot. Solul în jurul incendiului devenise o patinoar. Furtunurile erau rigide de gheață, imposibil de manevrat. Autospecialele erau acoperite de un strat gros de gheață, unele cu radiatoarele înghețate.

Au fost nevoiți să aducă utilaje pentru îndepărtarea gheții. Buldozere care spărgeau gheața de pe sol. Muncitori cu ciocane care spărgeau gheață de pe furtunuri. Mecanici care încălzeau radiatoarele autospecialelor cu lămpi cu gaz pentru a le dezgheța.

La miezul nopții, după 6 ore de luptă, patru rezervoare erau stinse. Dar pompierii erau la limita epuizării. Mulți aveau degerături la mâini și picioare. Alții aveau arsuri de gradul 1 pe față de la radiația termică. Toți erau deshidratați, epuizați, funcționând pe adrenalină pură.

Comandantul Dinu a cerut întăriri. Din Brașov, din Craiova, au mai venit echipe. La ora 2 noaptea, erau 400 de pompieri la fața locului. Rotația a devenit mai eficientă - echipele se schimbau la fiecare 8 minute în loc de 10.

Maior Alexandru Popescu, 45 de ani, șef de echipă din București, a coordonat atacul pe rezervorul nr. 3, cel mai periculos. Acesta era aproape de secțiunea de cracare. Dacă nu e stins rapid, poate cauza explozie secundară.

A folosit tactică diferită. În loc de jet frontal, au poziționat 6 furtunuri în cerc, atacând rezervorul din toate părțile simultan. Presiune redusă pe fiecare furtun, dar volum total mai mare. Metoda a funcționat. După 40 de minute de apă continuă, flăcările au scăzut, apoi s-au stins.

Dar costul era mare. Din cei 24 de pompieri care au lucrat la acel rezervor, 8 au fost transportați la spital. Cinci cu arsuri de gradul 2 pe față și mâini. Trei cu hipotermie severă. Unul cu ambele - arsuri și hipotermie simultan, o combinație pe care medicii nu o văzuseră până atunci.

La ora 5 dimineața, după 11 ore de luptă, șapte rezervoare erau stinse. Mai rămăseseră două, dar acestea erau cele mai mari și mai periculoase. Comandantul Dinu a luat decizia de a aștepta până la răsărit. În lumina zilei, coordonarea va fi mai bună.

La ora 7, când soarele răsărea, atacul final a început. Toate resursele concentrate pe ultimele două rezervoare. Cincizeci de furtunuri, 300 de tone de apă pe minut. Un potop artificial îndreptat spre flăcări.

Sergent Ion Păun, care fusese la primul furtun când incendiul începuse, era din nou acolo. Al șaptelea sau optulea ciclu de lucru, nu mai număra. Costumul său era o sculptură de gheață cu pompier înăuntru. Barba îi era înghețată solid. Genele acoperite de cristale de gheață. Dar ținea furtunul ferm, direcționând jetul spre flăcări.

La ora 10, primul dintre ultimele două rezervoare a fost stins. La ora 12, ultimul. După 18 ore de luptă neîntreruptă, incendiul era complet stins. Nouă rezervoare salvate prin răcire. Nouă rezervoare arse dar stinse. Zero propagare către secțiunea critică. Rafinăria salvată.

Bilanțul uman: 340 de pompieri mobilizați. Șaizeci și trei transportați la spital. Patruzeci și doi cu degerături de diferite grade. Douăzeci și unu cu arsuri de la radiație termică. Doi în stare critică cu arsuri severe și hipotermie combinată. Dar toți au supraviețuit.

Bilanțul material: nouă rezervoare distruse complet, 90.000 de tone de produse petroliere pierdute. Daune estimate la 150 milioane de lei. Dar rafinăria a fost salvată. Fără intervenția eroică, pagubele ar fi fost de 10 ori mai mari.

După operațiune, mulți pompieri au avut nevoie de săptămâni de recuperare. Combinația de expunere la căldură extremă și frig polar, repetată zeci de ori, a cauzat daune pe termen lung. Unii au dezvoltat probleme circulatorii cronice. Alții, sensibilitate extremă la temperatură.

Ion Păun, sergentul care a stat la furtun 8 cicluri, a pierdut trei degete de la piciorul stâng din cauza degerăturilor severe. A primit pensie de invaliditate. Dar când i s-a întrebat dacă regretă, a spus: "Am făcut ce trebuia făcut. Rafinăria a fost salvată. Pentru asta suntem pompieri."

Astăzi, când rafinăriile au sisteme automate de stingere, când echipamentul de protecție include termoregulare, când protocoalele interzic expunerea simultană la extreme termice, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1978, 340 de pompieri au luptat 18 ore împotriva unui incendiu masiv în condiții în care experimentau simultan arsuri de la căldură și degerături de la frig, transformându-se în statui de gheață în timp ce stingeau flăcări de 50 de metri, rotind la fiecare 10 minute pentru a supraviețui schimburilor termice care ar fi ucis pe oricine expus continuu.

Pentru că în ianuarie 1978, când Petromidia ardea și România risca să piardă 20% din capacitatea de rafinare, pompierii nu au calculat riscul personal. Au intrat în infern înghețat, au dus corpurile la limita rezistenței biologice, au transformat lupta cu focul într-o luptă dublă contra focului și contra gerului, și au rezistat până când ultimul rezervor a fost stins, demonstrând că adevăratul eroism înseamnă să continui când corpul tău urlă să te oprești.

$$$

 În februarie 1969, o întârziere critică în sistemul de irrigație și o primăvară care venea anormal de timpuriu au forțat fermierii de la CAP-ul "Victoria" din Brăila să recolteze 800 de hectare de varză de iarnă în doar 5 zile, la temperaturi de minus 12 grade, mobilizând 600 de oameni care au lucrat în câmp de la răsărit până la apus, tăind cu topoarele varză înghețată dură ca piatra, transportând-o cu sute de care trase de cai prin zăpadă, curățind-o în hambare improvizate fără încălzire, într-o cursă disperată împotriva dezghețului care ar fi distrus întreaga recoltă valorând un an întreg de muncă.

CAP-ul "Victoria" din Brăila era specializat în producție de varză pentru murat. Opt sute de hectare cultivate, 40.000 de tone de varză plantate în august, crescute toamna, lăsate în câmp iarna pentru întărire naturală. Recolta normală se făcea în martie, când vremea se încălzea suficient pentru muncă ușoară dar vara nu era atât de caldă să strice varza.

Dar iarna lui 1968-1969 fusese haotică. Îngheț târziu în noiembrie, apoi dezgheț în decembrie, apoi ger brutal în ianuarie. Programul agricol era dezorganizat. Iar sistemul de irigație pentru primăvară, care trebuia reparat iarna, era cu întârziere gravă.

Pe 10 februarie, inginerul agronom Ion Popescu, 38 de ani, șef de CAP, a primit raportul meteo. O masă de aer cald venea dinspre Mediterană. În 7-10 zile, temperaturile vor urca la plus 15 grade. Mult prea devreme pentru sezon.

Pentru varza de iarnă, aceasta însemna dezastru. Varza înghețată e stabilă. Dar dacă se dezghețătă rapid la plus 15 grade, apoi înghețătă din nou, devine putredă, inutilizabilă. Întreaga recoltă de 40.000 de tone, valoare de milioane de lei, va fi pierdută.

Soluția era simplă dar imposibilă: recoltează toată varza acum, înainte de dezgheț. Opt sute de hectare, 40.000 de tone, în maximum 5 zile. Cu temperaturi de minus 12 grade, cu varză înghețată dură ca piatra, fără mecanizare (tractoarelor li se înghețau motoarele la minus 10).

Ion a convocat adunarea generală. "Avem 5 zile să recoltăm toată varza. Altfel pierdem totul. Avem nevoie de fiecare persoană capabilă să lucreze. Plată dublă pentru fiecare zi. Cinci zile de muncă în iad, apoi un an de stabilitate economică pentru CAP."

S-au mobilizat 600 de oameni: membri CAP, familiile lor, voluntari din oraș atrași de plata dublă, studenți în vacanță, soldați de la unitatea militară din apropiere (cu aprobare specială). Toți cu un singur scop: taie varză, încarcă în care, transportă la hambare, curăță, pune în depozit.

Operațiunea a început pe 11 februarie, la ora 6 dimineața, când abia se luminase. Temperatura: minus 12 grade. Vânt de 30 km/h. În câmp, la 600 de oameni întinși pe 800 de hectare, procesul începea.

Echipele de tăiat: 300 de oameni, organizați în rânduri. Fiecare cu un topor sau o secure mare. Metoda era brutală dar eficientă: lovești varza înghețată la bază cu toporul, o tai din prima lovitură (varza înghețată se rupe curat), o arunci în spatele tău unde echipele de adunat o pun în saci.

Maria Ionescu, 42 de ani, membră CAP de 15 ani, era în prima linie de tăiat. Bătea un topor de 2 kg în varza înghețată de dimineață până seara. După prima oră, mâinile o dureau de șocul loviturilor. După două ore, spatele începea să ardă. După trei ore, corpul se mișca mecanic, fără gândire.

Dar nu se oprea. Ritmul era hipnotic: aplecă, lovește, ridică-te, trei pași la următoarea varză, aplecă, lovește. Repetă 400-500 de ori pe zi. La sfârșitul primei zile, Maria tăiase aproximativ 500 de varze. Mâinile îi erau pline de băști, spatele îi refuza să se îndrepte complet.

Echipele de adunat: 150 de oameni care umpleau sacii de iută cu varză tăiată. Fiecare sac 30 de kile. Doi oameni ridicau un sac, îl duceau la marginea câmpului unde așteptau carele. Muncă fizică brutală, repetitivă, în frig constant.

Gheorghe Marin, 28 de ani, făcea parte din echipa de adunat. După prima zi, umerii îi erau atât de dureroși că nu putea ridica brațele. A revenit a doua zi oricum. Avea nevoie de banii ăia. Familia lui avea trei copii. Plată dublă însemna diferența dintre supraviețuire și sărăcie.

Echipele de transport: 100 de care trase de cai, fiecare încărcând 500 kg de varză, făcând naveta între câmp și hambare. Caii trudeau prin zăpadă de 20 cm, trăgând sarcini grele. După 6 ore de muncă, caii oboseau vizibil. Au fost nevoiți să rotească animalele - 200 de cai în total, schimbați la fiecare 6 ore.

La hambare, alte 150 de persoane curățau varza. Eliminau frunzele exterioare îngheșate și murdare, verificau calitatea, sortau pentru murat. Munca se făcea în hambare neîncălzite - temperatura înăuntru era minus 5 grade. Mâinile înghețată în ciuda mănușilor de lână.

Ana Popa, 35 de ani, lucra la curățat. După 8 ore de manipulare varză înghețată cu mâinile, degetele îi erau complet amorțite. Nu mai simțea nimic. A continuat să lucreze astfel încă 2 ore, până când și-a dat seama că își făcuse răni la degete fără să simtă. Sângele îngheșat pe mănuși.

Prima zi: 150 de hectare recoltate, 7500 de tone. Progres bun, dar insuficient. Trebuiau să facă 160 de hectare pe zi pentru a termina în 5 zile. Ion a luat decizia: prelungim programul. Lucru de la 6 dimineața până la 8 seara, 14 ore pe zi, cu pauză de prânz de 30 de minute.

A doua zi, temperatura coborâse la minus 15. Mai frig, mai greu. Oamenii se mișcau mai încet. Topoarele se înfigeau mai greu în varza și mai dură. Progres mai lent. La final de zi: doar 140 de hectare. Înapoi de la program.

Ion a mobilizat încă 100 de oameni - bătrâni, adolescenți, oricine putea ține un topor sau un sac. Și a introdus schimburi de noapte pentru curățat în hambare. Iluminat cu lămpi pe gaz, 50 de oameni lucrând non-stop între 8 seara și 6 dimineața, asigurând că varza adusă din câmp e procesată imediat.

A treia zi, epuizarea colectivă era vizibilă. Oameni mișcându-se ca niște zombi. Topoarele căzând mai încet. Sacii cărate mai greu. Dar nimeni nu renunța. În mentalitatea CAP-ului, abandonarea însemna eșec colectiv. Toată comunitatea răspundea solidar.

Vasile Dumitrescu, 55 de ani, era prea bătrân pentru tăiat varză. Dar conducea un car cu cai, transportând varză 12 ore pe zi. După trei zile, era atât de epuizat încât a adormit în căruță în timp ce caii știau singuri drumul către hambare. Caii l-au dus acasă în loc de hambare - animalele fuseseră mai inteligente decât omul epuizat.

A patra zi, 14 februarie, vremea a început să se schimbe. Temperatura urcaseră brusc la minus 5 grade. Varza din câmp începea să se înmoaie ușor. Era semnal rău - dezghețul venea mai repede decât estimase meteorologii.

Ion a luat decizia finală: mobilizare totală. Toți oamenii valizi din sat, indiferent de vârstă sau ocupație, trebuie să vină în câmp. Au venit alți 150 de oameni. Acum erau 750 în câmp simultan.

Ultima zi, 15 februarie, a fost o cursă contra timpului. Temperatura era minus 2 grade. Varza se înmoaie vizibil. Dacă nu termină astăzi, mâine varza va începe să se altereze.

Toată lumea lucra la limită. Topoare căzând mecanic. Saci ridicați cu ultimele puteri. Care mergând în loop continuu. La hambare, oamenii lucrau în trei schimburi, 24 ore non-stop, pentru a procesa fluxul final.

La ora 19:00, 15 februarie, ultimul car cu varză a ajuns la hambar. Opt sute de hectare recoltate. Patruzeci de mii de tone de varză în hambare. Cinci zile de muncă infernală, dar reușită.

Oamenii s-au prăbușit acolo unde stăteau. În câmp, în hambare, în căruțe. Complet epuizați. Au dormit 12-14 ore continuu. Mulți nu s-au putut ridica a doua zi - mușchii refuzând să funcționeze după 5 zile de efort extrem.

Bilanțul medical: 750 de oameni mobilizați. O sută douăzeci cu leziuni musculare severe la spate și umeri. Șaizeci cu degerături la mâini de la manipularea varzei înghețate. Treizeci cu răni infectate de la tăiat continuu. Dar zero decese, zero invalidități permanente.

Bilanțul economic: 40.000 de tone de varză salvate. Valoare: 8 milioane de lei (o avere în 1969). Suficient pentru a asigura toate salariile CAP-ului pentru un an întreg plus investiții în echipament nou.

Maria Ionescu, care tăiase varză cinci zile consecutive, a primit premiu special: 1000 de lei bonus (două salarii lunare) pentru productivitate excepțională. Dar când a primit banii, a plâns. Nu de bucurie, ci de epuizare și durere. Mâinile ei au avut nevoie de trei săptămâni să se vindece complet.

Astăzi, când recoltarea se face cu combine mecanizate, când programele agricole sunt flexibile, când nimeni nu lucrează 14 ore pe zi în minus 15 grade, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1969, 750 de oameni au recoltat manual 800 de hectare de varză înghețată în 5 zile, tăind cu topoarele zeci de mii de varze dure ca piatra, cărând saci de 30 de kile 14 ore pe zi, transformând o operațiune agricolă normală într-un maraton de supraviețuire economică unde comunitatea întreagă s-a mobilizat pentru a salva recolta care însemna supraviețuire pentru anul următor.

Pentru că în februarie 1969, când vremea amenința să distrugă întreaga recoltă și timpul se măsura în zile nu săptămâni, oamenii CAP-ului "Victoria" nu au acceptat eșecul. Au ieșit în câmp la minus 12 grade, au tăiat varză înghețată până când mâinile sângerau, au muncit 14 ore pe zi cinci zile consecutive, și au salvat 40.000 de tone printr-o demonstrație brutală de muncă colectivă care a transformat agricultura în sport de extremă rezistență.

$$$

 În ianuarie 1963, Dunărea la Giurgiu a înghețat atât de solid încât autoritățile au transformat gheața în drum oficial pentru 3 săptămâni, construind un "pod de gheață" cu marcaje rutiere, posturi de control și limită de viteză, pe care au trecut peste 15.000 de vehicule și 80.000 de oameni pe jos, în timp ce echipe de 40 de muncitori lucrau non-stop să mențină drumul sigur, măsurând grosimea gheții de 8 ori pe zi, reparând crăpături cu apă turnată care îngheța instant, și escortând camioane grele unul câte unul pentru a nu suprasolicita structura.

Iarna lui 1962-1963 fusese excepțional de geroasă. Din noiembrie, temperaturile nu se ridicaseră deasupra lui minus 10 grade. Dunărea, fluviul masiv care separa România de Bulgaria, începuse să înghețe în decembrie.

La Giurgiu, unde fluviul avea 800 de metri lățime, procesul de îngheț era spectaculos. Întâi, plăci de gheață la maluri. Apoi, plăcile se extindeau spre mijloc. Apoi se uneau. În prima săptămână din ianuarie, întreaga lățime a Dunării era acoperită de gheață solidă.

Inginerul Petre Ionescu, 45 de ani, șef al Podului Giurgiu-Ruse, a fost cel care a propus ideea nebunească: "Gheața e suficient de groasă. Putem face un drum temporar peste ea. Economisim timp și combustibil - în loc să meargă camioanele 200 km până la Călărași unde e pod, traversează direct aici."

A făcut măsurători precise. Grosimea gheții: 60 de centimetri în zonele cele mai subțiri, 85 de centimetri în zonele groase. Capacitatea de încărcare a gheții se calculează matematic: 10 cm de gheață solidă suportă un om, 20 cm suportă un grup de oameni, 30 cm suportă o mașină ușoară, 50 cm+ suportă camioane grele.

Cu 60-85 cm, gheața putea teoretic suporta vehicule de până la 10 tone. Dar "teoretic" și "practic" sunt diferite când pui viața oamenilor pe o suprafață înghețată deasupra unui fluviu de 8 metri adâncime.

Petre a prezentat planul autorităților. Inițial, refuz categoric. "E nebunie! Gheața poate ceda! Vom avea morți!" Dar apoi au venit argumentele economice: șoferii pierdeau 6-8 ore făcând ocolul prin Călărași. Combustibilul consumat era imens. O traversare directă de 800 metri ar economisi mii de litri de motorină pe zi.

În final, la 15 ianuarie, permisiunea a fost acordată cu condiții stricte: grosime minimă 60 cm verificată zilnic, limită de greutate 8 tone per vehicul, distanță minimă 50 metri între vehicule, viteză maximă 10 km/h, traversare doar în timpul zilei.

Construcția "drumului de gheață" a început imediat. Echipă de 40 de muncitori, organizată în schimburi de câte 20, lucrând 12 ore fiecare. Sarcina lor: creează și menține un drum sigur pe gheață.

Primul pas: trasarea drumului. Au măsurat grosimea gheții pe întreaga lățime a fluviului cu burghie speciale. Au găsit zona cu gheață cea mai groasă și stabilă - un coridor de 10 metri lățime pe diagonală ușoară, 850 metri lungime totală.

Au marcat traseul cu stâlpi de lemn înfipți în gheață la fiecare 20 de metri. Au pictat stâlpii cu benzi alb-roșii pentru vizibilitate. Au montat panouri reflectorizante pentru vedere nocturnă (deși trecerea nocturnă era interzisă, marcajele ajutau la orientare).

Au creat "drumul" propriu-zis. Cu pluguri trase de tractoare, au curățat zăpada de pe gheață pe o lățime de 10 metri. Apoi, au turnat apă pe suprafață care a înghețat instant, creând un strat neted, mai ușor de parcurs. Au repetat procesul de trei ori, creând o suprafață de gheață netedă de 5 cm peste stratul gros original.

La fiecare capăt al "podului", au construit posturi de control. Căsuțe de lemn încălzite cu sobe, unde muncitorii verificau fiecare vehicul înainte de traversare. Se cântărea vehiculul (balanță mare la intrare), se verifica greutatea maximă permisă, se dădeau instrucțiuni șoferului.

Regulile erau stricte și afișate mare: viteză constantă 10 km/h (nici mai încet, nici mai repede - variația de viteză creează valuri sub gheață care o slăbesc), fără oprire pe gheață, fără manevră bruscă, distanță 50 metri față de vehiculul precedent, în caz de problemă abandona vehiculul și fugi lateral către mal.

Primul vehicul care a traversat: o mașină Dacia condusă de Petre însuși. El a vrut să fie primul, să demonstreze că e sigur. A condus cu 10 km/h exact, concentrat total. Gheața a scârțâit sub roți - un sunet sinistru care îți înghețătă sângele. Dar a rezistat. În 5 minute, a ajuns pe malul bulgar. Succes.

În primele 3 zile, au trecut doar mașini ușoare - Dacii, Trabante, ARO-uri. Aproximativ 200 de vehicule pe zi. Șoferii erau sceptici dar tentați de scurtătura uriașă. Fiecare traversare era o aventură - gheața scârțâind constant, sentimentul că în orice secundă poți cădea în apă înghețată.

Ion Marin, șofer de TIR de 38 de ani, a fost printre primii care a încercat să treacă un camion. Camionul lui, un Roman diesel de 7 tone (sub limită), încărcat cu 5 tone de marfă. Greutate totală: 12 tone. "Prea mult!", a spus controlul. "Descarcă jumătate din marfă, apoi treci."

Ion a descarcat 3 tone, lăsându-le la post. Total acum 9 tone - încă peste limită, dar limita fusese ridicată între timp la 10 tone după testări. A primit aprobare. A pornit pe gheață.

Primii 100 de metri au fost OK. Apoi a auzit un sunet îngrozitor: crac! O crăpătură în gheață, sub camion. Nu era o ruptură completă, doar o fisură superficială, dar sunetul era terifiant. Ion a continuat, piciorul tremurând pe pedală. Încă 700 de metri. Fiecare secundă părea o eternitate.

A ajuns pe malul celălalt transpirat în ciuda gerului. "Nu mai fac asta niciodată!", a jurat. A doua zi, a revenit cu alt transport. Economisea 6 ore din cursă. Merită riscul.

Echipa de mentenanță lucra non-stop. De 8 ori pe zi, măsurau grosimea gheții în 50 de puncte de-a lungul traseului. Foloseau burghie manuale, făcând găuri până la apă, măsurând exact centimetrii. Fiecare măsurătoare era notată într-un registru.

Când găseau o fisură (și apăreau zilnic din variațiile de temperatură și trecerea vehiculelor), o reparau imediat. Metoda: turnai apă în fisură, care îngheață instant la minus 15 grade, suturând cratera. Pentru fisuri mari, turnai zeci de găleți de apă, creând un "pansament" de gheață proaspătă.

Cel mai periculos moment: 25 ianuarie, când temperatura a urcat brusc la minus 2 grade. Gheața a început să se subțieze. În câteva ore, grosimea scăzuse de la 70 la 65 cm. Petre a oprit imediat traficul. Prea periculos. Au așteptat până seara când a înghețat din nou, apoi au reluat cu precauție.

În cele 3 săptămâni cât "podul de gheață" a funcționat, au trecut: 15.347 de vehicule (8.243 mașini ușoare, 5.892 camioane ușoare, 1.212 camioane grele), plus aproximativ 80.000 de oameni pe jos (traversarea pietonală era gratuită, mulți o foloseau pentru comerț cu Bulgaria).

Accidente: surprinzător de puține. Un Trabant a patinat și s-a oprit lateral pe drum (evacuare urgentă a șoferului, vehiculul lăsat până la îngheț mai puternic, apoi recuperat). Un camion a creat o fisură de 10 metri (reparată imediat, camionul trecut cu succes). Zero victime umane. Zero vehicule căzute în apă.

Dar au fost momente terifiante. Pe 2 februarie, un camion de 9,5 tone a creat o cracare audibilă pe 50 de metri în toate direcțiile. Gheața nu s-a rupt, dar sunetul a făcut pe toți muncitorii să fugă spre mal. Camionul a trecut în siguranță, dar după acel incident, limita de greutate a fost redusă definitiv la 8 tone.

Cel mai ciudat aspect: traversarea pietonală. Oameni mergând pe jos 850 de metri peste fluviu înghețat. Unii o făceau zilnic - mici comercianți care duceau marfă în Bulgaria, o vindeau, se întorceau cu altă marfă. Pentru ei, "podul de gheață" era o binecuvântare economică.

Ana Popescu, 52 de ani, vânzătoare de legume, făcea traversarea de 3-4 ori pe săptămână. "E înspăimântător prima dată. Te gândești că gheața va ceda sub tine. Dar după prima traversare, te obișnuiești. Devine rutină. Mă gândesc că e un pod normal, doar că e transparent și scârțâie."

La 10 februarie, temperaturile au început să urce constant. Gheața se subțiază vizibil. Măsurătorile arătau 55 cm, apoi 50 cm, apoi 45 cm. Sub pragul de siguranță. Pe 12 februarie, Petre a luat decizia: "Închidem podul. E prea periculos."

Ultimul vehicul care a trecut: o Dacia a unui funcționar bulgar, pe 12 februarie la ora 16:00. Apoi, panouri: "DRUM ÎNCHIS - GHEAȚĂ PERICULOASĂ". Stâlpii au fost extrași. Marcajele eliminate. "Podul" a încetat să existe oficial.

Dar ghe privat, oamenii curajoși au mai traversat pe jos încă o săptămână, până când gheața a devenit prea subțire chiar și pentru pietoni. La 20 februarie, o crăpătură mare a apărut la mijloc. La 25 februarie, gheața a început să plutească în blocuri mari. La 1 martie, Dunărea era din nou apă liberă.

Bilanțul final: 21 de zile de funcționare, 15.347 de vehicule, 80.000 de pietoni, zero accidente mortale, economii estimate de 200.000 litri de motorină. Un experiment îndrăzneț care a funcționat împotriva tuturor așteptărilor.

Astăzi, când podurile moderne au capacități uriașe și nimeni nu s-ar gândi să conducă pe gheață, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1963, autoritățile au transformat gheața Dunării într-un drum oficial, au marcat-o cu panouri și stâlpi, au stabilit limite de viteză și greutate, au menținut-o cu echipe de muncitori care turnau apă în crăpături pentru reparații, și au permis 15.000 de vehicule să o traverseze în condiții în care un accident însemna moarte prin înec în apă înghețată.

Pentru că în ianuarie 1963, când Dunărea a înghețat solid și șoferii pierdeau ore în ocoluri, inginerul Petre Ionescu a propus imposibilul: folosim gheața ca pe un pod. Și împotriva logicii, împotriva fricii, cu măsurători precise și proceduri stricte, "podul de gheață" a funcționat perfect, demonstrând că uneori soluțiile cele mai îndrăznețe sunt cele care funcționează cel mai bine când sunt executate cu precizie și respect față de forțele naturii.

$$$

 În februarie 1971, pescarii profesioniști de la Lacul Snagov au executat pescuitul tradițional sub gheață în cele mai spectaculoase condiții din istorie, săpând 150 de găuri prin 60 de centimetri de gheață solidă pe o suprafață de 5 hectare, instalând năvoadele de iarnă pe sub gheața înghețată folosind tehnici transmise din generație în generație, și extrăgând în 4 zile 18 tone de crap și caras într-o operațiune care combina știința ancestrală cu munca fizică brutală, demonstrând că pescuitul românesc de iarnă era atât artă cât și îndârjire.

Lacul Snagov era unul dintre cele mai productive lacuri piscicole din România. Peste 100 de pescari profesioniști locuiau în satele de pe mal. Iarna, când lacul înghețată, venea timpul pentru "pescuitul mare de iarnă" - metoda tradițională care asigura 60% din captura anuală.

Iarna lui 1971 fusese perfectă pentru pescuit. Gheață formată uniform, fără fisuri majore. Grosime de 60 de centimetri - suficient de groasă pentru siguranță, nu prea groasă pentru a face munca imposibilă. Peștele activ sub gheață, concentrat în zonele adânci.

Vasile Dinu, 58 de ani, pescar profesionist de 40 de ani, șef al cooperativei de pescari, a dat comanda pe 10 februarie: "Începem pescuitul mare. Patru zile de muncă. Toți pescarii, toate familiile. Vom scoate tot ce poate lacul să dea."

Operațiunea necesita 80 de oameni: 45 de pescari profesioniști, 20 de ajutoare (fii de pescari, tineri care învățau meseria), 15 femei (pentru sortare și ambalare), plus echipă de susținere. Toți lucrând coordonat în cea mai complexă formă de pescuit din România.

Primul pas: marcarea zonei. Vasile și doi pescari bătrâni au ieșit pe gheață cu busola și frânghii. Cunoșteau fiecare metru al lacului - unde sunt adâncimile, unde stă peștele iarna, unde sunt curenții sub gheață. Au marcat o zonă de 5 hectare - 250 metri pe 200 metri - perfect pentru năvoadele de iarnă.

Al doilea pas: săpat găurile. O sută cincizeci de găuri, aranjate în grilă precisă. Fiecare gaură: 50 centimetri diametru, prin 60 centimetri de gheață. Săpate cu dalți speciali - unelte de fier lungi de un metru, ascuțite, lovite cu ciocanul greu.

Ion Marin, 42 de ani, pescar specialist în săpat găuri, a lucrat cu echipa lui 12 ore să sape cele 150 de găuri. "Lovești gheața cu dalțul. Faci o crăpătură. Lovești din nou. Crăpătura se adâncește. După 200 de lovituri, ai găura de 50 cm diametru prin 60 cm de gheață. Apoi la următoarea gaură, la 15 metri distanță. Repetă 150 de ori."

Mâinile lui după 12 ore erau complet amorțite de șocul loviturilor. Spatele îi ardea. Dar găurile erau gata - 150 de ferestre rotunde în gheața albă, fiecare arătând apa neagră sub gheață.

Al treilea pas: instalarea năvoadelor. Aceasta era partea magică, arta transmisă din generație în generație. Trebuia să treci năvodul - o plasă de 300 de metri lungime și 8 metri înălțime - pe sub gheața înghețată, de la o gaură la alta, acoperind întreaga zonă marcată.

Metoda era ingenioasă și veche de secole. Foloseau un "cal de gheață" - o bucată lungă de lemn de 4 metri cu fire în formă de Y la capăt, ușor plutitoare. Băgai "calul" într-o gaură, curentul sub gheață îl ducea către gaura următoare. La gaura următoare, îl prindeai cu un cârlig lung. Aveai acum o legătură între două găuri, la 15 metri distanță.

La "calul de gheață" legai capătul năvodului. Trăgând de cal la fiecare gaură următoare, treceai năvodul pe sub gheață, de la gaură la gaură, până acoperisei întreaga zonă.

Gheorghe Popescu, 52 de ani, specialist în manevrarea năvodului, coordona această operațiune cu precizie militară. "La gaura 1, bagă calul! La gaura 2, prinde calul! Leagă năvodul! Trage încet! Nu rupți plasa! La gaura 3, pregătiți să primiți!"

Procesul dura 6-8 ore. Trebuiau să instaleze trei năvoade separate, fiecare acoperind aproximativ 1,5 hectare. Când operațiunea era completă, sub gheață existau trei pânze uriașe de plasă, aranjate strategic pentru a prinde peștele când va fi împins spre ele.

Al patrulea pas: "alergarea" peștelui. Aceasta însemna să sperii peștele din zonele de odihnă și să îl împingi spre năvoade. Foloseau metoda tradițională: băteau în gheață cu ciocanele grele, creând zgomot și vibrații care se transmiteau prin apă. Peștele, speriat, fugea - direct în plasele așteptându-l.

Douăzeci de pescari distribuiți strategic pe gheață, bătând ritmic cu ciocanele. Boom-boom-boom. Sunetul se propaga sub gheață pe zeci de metri. Peștele, simțind vibrațiile, începea să se miște, să fugă, să caute adăpost. Dar în loc de adăpost, găsea plasa.

Al cincilea pas: strângerea năvodului. După 2-3 ore de "alergare", năvoadele erau pline de pește. Acum trebuia să le tragi la suprafață. Acest proces necesita coordonare perfectă între toate echipele.

La fiecare gaură cheie, șase bărbați puternici trăgeau frânghiile năvodului. Trăgeau sincronizat, la comanda șefului. "Trage! Oprește! Trage! Oprește!" Plasa se mișca încet sub gheață, închizându-se ca un pumn uriaș în jurul peștelui prins.

Când plasa ajungea la găurile finale - cele mai mari, de un metru diametru, săpate special pentru extragere - adevărata muncă începea. Peștele, prins în plasă, era acum la suprafață. Trebuia scos rapid, înainte să se sufoce sau să scape.

Vasile Dinu coordona extragerea. "Trage plasa! Usor! Nu rupe! Prinde peștele! În coș! Rapid!" Echipe de 4-5 oameni la fiecare gaură de extragere, scoțând pește cu mâinile goale, aruncându-l în coșuri mari de răchită.

Peștele venea într-un val nesfârșit. Crap de 3-5 kg. Caras de 1-2 kg. Sute de pești, mii de pești, tone de pește. Coșurile se umpleau în minute. Săniile trase de cai care duceau peștele la mal veneau și plecau continuu.

Maria Ionescu, 38 de ani, soția unui pescar, lucra la sortare pe mal. Peștele trebuia sortat rapid - crap de caras, mare de mic, viu de mort. Mâinile ei, complet înghețate după 6 ore de manipulare pește rece, se mișcau mecanic. Sortează, aruncă în lada corespunzătoare, ia următorul pește. Repetă mii de ori.

După fiecare trasare de năvod, o pauză de o oră. Pescarii se adunau în jurul focurilor mari făcute pe mal. Mâncau, beau țuică pentru încălzit, își masau mâinile îngheșate. Apoi înapoi pe gheață pentru următoarea trasare.

În patru zile, între 10 și 13 februarie, au făcut 12 trasări complete. Fiecare trasare aducea între 1 și 2 tone de pește. Total: 18 tone de crap și caras. O captură spectaculoasă, reprezentând aproximativ 60% din captura anuală planificată pentru Snagov.

Dar munca nu se termina cu extragerea. Peștele trebuia transportat rapid la București, la piață. Camioane frigorifice (sau în 1971, camioane cu gheață) veneau la mal, încărcau lăzile cu pește, plecau spre oraș. Peștele trebuia vândut în 24 de ore, altfel se altera.

Cea mai spectaculoasă trasare a fost cea finală, pe 13 februarie. Ultimul năvod, cel mai mare, plasat în zona cea mai adâncă a lacului. Când au început să tragă, greutatea era enormă. "E plin! E foarte plin!" au strigat pescarii.

Au tras 40 de minute continuu. Când plasa a ajuns la găurile de extragere, peștele venea într-o avalanșă. Crap de 5-6 kg, unii chiar 8 kg - veterani bătrâni ai lacului. Mii de pești într-o singură trasare. Două tone extrase în o oră.

Vasile, șeful, privea cu lacrimi în ochi. "Așa pescuit nu am mai văzut de 20 de ani. Lacul a fost generos. Am respectat metodele vechi, am lucrat cum ne-au învățat părinții, și lacul ne-a răsplătit."

La finalul celor patru zile, pescarii erau complet epuizați. Mâini înghețate, spate distrus, genunchi dureroși de la stat pe gheață. Dar fericiți. Captura de 18 tone însemna venituri substanțiale pentru cooperativă. Fiecare pescar va primi salariu dublu pentru luna aceea.

Dar mai important decât banii era mândria. Au executat pescuitul tradițional perfect. Au folosit tehnici vechi de secole, transmise din tată în fiu. Au demonstrat că știința ancestrală funcționează și în secolul 20. Au luat din lac fără să îl epuizeze, respectând echilibrul natural.

Ion Marin, care săpase cele 150 de găuri, când a primit plata a spus: "Mâinile mă dor încă. Spatele meu va durea o lună. Dar am făcut pescuit adevărat. Nu cu bărci cu motor și plase moderne. Cu gheață, cu dalți, cu năvoade pe sub gheață, cum făceau bunicii mei. Asta e pescuitul adevărat."

Astăzi, când pescuitul de iarnă se face cu echipament modern, cu găuri săpate cu mașini, cu sonarele care localizează peștele, când nimeni nu mai folosește "calul de gheață" pentru a trece năvoade sub gheață, este aproape imposibil să înțelegi că în februarie 1971, 80 de pescari au executat pescuitul tradițional de iarnă la Snagov în forma lui cea mai pură și brutală: 150 de găuri săpate manual prin 60 cm de gheață, 300 de metri de năvod trecut pe sub gheață folosind tehnici de secole, 4 zile de muncă coordonată perfect, rezultând în 18 tone de pește extras prin găuri de 50 cm diametru, într-o demonstrație spectaculoasă că artele ancestrale ale pescuitului românesc erau atât știință precisă cât și muncă fizică extraordinară.

Pentru că în februarie 1971, când Lacul Snagov era înghețat solid și peștele sta adânc sub gheață, pescarii nu au folosit tehnologie modernă. Au luat dalți și ciocanele, au săpat 150 de găuri manual, au trecut năvoade uriașe pe sub gheață folosind metode de secole, au alergat peștele bătând în gheață, au tras plasele în coordonare perfectă, și au extras 18 tone de crap și caras prin găuri săpate în gheață, demonstrând că uneori cele mai vechi metode sunt cele mai eficiente când sunt executate cu pricepere, precizie și respect față de natură.

$$$

 În ianuarie 1979, o ambulanță ARO cu echipaj de trei persoane a mers 35 de kilometri prin viscol și troiene pentru a ajunge la o femeie în travaliu într-un sat izolat din Vrancea, iar când drumul înapoi către spital s-a dovedit imposibil, medicul și asistentele au transformat ambulanța într-un bloc de naștere improvizat, aducând pe lume un copil sănătos la minus 18 grade, în mijlocul câmpului înzăpezit, cu doar echipamentul de urgență al ambulanței și două lămpi pe baterii, demonstrând că medicina adevărată nu depinde de pereții unui spital ci de cunoștințe, calm și improvizație.

Apelul de urgență venise la ora 22:00, pe 24 ianuarie. O femeie de 28 de ani, Maria Popescu din satul Năruja, era în travaliu avansat. Prima naștere. Complicații posibile. Trebuie ajutor medical urgent.

Problema: Năruja era la 35 de kilometri de Spitalul Județean Focșani. Drum de țară, parțial neasfaltat. Și afară era viscol apocaliptic - vizibilitate zero, troiene de 2 metri, temperatură minus 18 grade.

Doctorul Pavel Ionescu, 42 de ani, medic de urgență cu 15 ani experiență, a evaluat situația. "E periculos. Dar dacă nu mergem, femeia și copilul pot muri. Pregătim ambulanța."

Echipajul: doctorul Pavel, asistenta medicală Elena Marin (35 de ani, 12 ani experiență), și șoferul de ambulanță Gheorghe Dinu (48 de ani, 20 de ani de condus în condiții extreme). Ambulanța: ARO 244 4x4, echipată pentru urgențe, dar nu pentru naștere.

Au plecat la ora 22:30. Primii 10 kilometri au fost suportabili - drum național, parțial degajat. Dar când au intrat pe drumul de țară spre Năruja, infernul a început.

Troiene de 1,5-2 metri blocau drumul la fiecare 500 de metri. Gheorghe trebuia să accelereze, să lovească troianul cu viteza, să împingă prin el cu forța. De fiecare dată, ambulanța se zbătea, motorul urlând, roți patinând. Uneori reușeau. Alteori se înfundau.

Când se înfundau, toți trei coborau. Săpau zăpada cu lopețile din portbagaj. Împingeau ambulanța. Gheorghe accelera. Încercau din nou. Procesul dura 15-20 de minute de fiecare dată. În viscol, la minus 18 grade, cu vânt de 60 km/h.

După două ore și jumătate de luptă cu zăpada, la ora 1:00 noaptea, au ajuns în Năruja. Casa familiei Popescu era la marginea satului. Maria era în travaliu avansat. Dureri la fiecare 3 minute. Dilatare 6 centimetri. Nașterea va fi în 2-3 ore.

Doctorul Pavel a evaluat situația. Opțiuni: 1) Naște aici, în casă, fără echipament. 2) O urcăm în ambulanță și o ducem la spital. 3) Naște în ambulanță pe drum către spital.

A ales opțiunea 2. "O luăm și plecăm imediat. Poate ajungem la spital înainte de naștere."

Au învelit-o în pături, au urcat-o pe targă în ambulanță. Soțul ei, Ion, a venit și el. La 1:30, ambulanța a pornit înapoi spre Focșani.

Dar drumul de întoarcere era și mai rău. Viscolul se intensificase. Zăpada căzută în ultimele 3 ore acoprise orice urmă de traseu. Gheorghe conducea aproape prin instinct, ghicind unde era drumul.

La kilometrul 8, dezastru. Troian uriaș, peste 2 metri, întins pe 30 de metri. Gheorghe a accelerat, a lovit troianul. Ambulanța a intrat 5 metri, apoi s-a oprit brusc. S-a înfundat complet. Motorul a încăput. Încercări de repornire: eșec.

Erau blocați. În mijlocul câmpului. La 27 kilometri de spital. Cu o femeie în travaliu avansat în ambulanță. La minus 18 grade. În viscol.

Doctorul Pavel a verificat pacienta. Dureri la fiecare 2 minute. Dilatare 8 centimetri. Nașterea va fi în maximum o oră. Nu mai este timp să meargă nicăieri. Va naște aici, în ambulanță.

A luat decizia calmă. "Pregătim pentru naștere în ambulanță. Elena, scoate echipamentul. Gheorghe, ține motorul pornit cât poți pentru căldură, apoi folosește lămpile pe baterii. Ion, tu stai cu soția ta și o susții."

Interiorul ambulanței: 2 metri lungime, 1,5 metri lățime. Echipament disponibil: o trusă de urgență cu instrumente de bază, câteva prosoape sterile, dezinfectant, niște clești, foarfece, ace de sutură, bandaje. Nu era echipament pentru naștere. Dar era tot ce aveau.

Asistenta Elena a improvizat "sala de naștere". A întins prosoape sterile pe targă. A pregătit instrumentele. A dezinfectat tot ce putea. Doctorul Pavel s-a spălat pe mâini cu dezinfectant, și-a pus mănuși sterile din trusă.

Temperatura în ambulanță: plus 2 grade cu motorul pornit. Când motorul s-a oprit definitiv (combustibil epuizat, baterie descărcată), temperatura a început să scadă. Au aprins cele două lămpi pe baterii. Lumină slabă, tremurândă, dar suficientă.

La ora 3:20 dimineața, nașterea a început. Maria împingea când i se spunea. Ion îi ținea mâna, o încuraja. Doctorul Pavel conducea nașterea cu calm profesional. Elena asista, ștergea transpirația de pe fața Mariei cu un prosop, verifica semnele vitale.

Complicații: copilul era în poziție ușor laterală. Doctorul a trebuit să îl rotească manual. Proces delicat, făcut în lumina slabă a lămpilor, în frig, cu mâini care tremurau ușor de frig.

După 40 de minute, la ora 4:00, copilul s-a născut. Un băiat, 3,2 kilograme. A plâns imediat - cel mai frumos sunet din lume. Doctorul l-a legat cordonul ombilical, l-a tăiat, l-a învelit în prosoapele sterile și în pături.

Mama bine. Copil bine. Naștere reușită. În ambulanță. În mijlocul câmpului. La minus 18 grade. În viscol. Cu echipament minimal.

Dar nu se terminase. Acum erau șase oameni într-o ambulanță înfundată în zăpadă: doctorul, asistenta, șoferul, mama, tatăl, copilul nou-născut. Fără încălzire. Fără comunicare (radioul nefuncțional). Fără modalitate de a chema ajutor.

Doctorul a luat deciziile de supraviețuire. "Ne înghesuim toți pentru căldură. Copilul la pieptul mamei, piele pe piele. Mama învelită în toate păturile. Noi ceilalți în jurul lor. Folosim căldura corpurilor."

Au stat așa următoarele 5 ore. Șase oameni înghesuiți în ambulanță, fără încălzire, așteptând să se termine viscolul sau să vină salvarea. Temperatura în ambulanță: sub zero. Dar căldura corpurilor, mai ales a celor trei oameni care înconjurau mama și copilul, menținea o zonă relativ caldă în centru.

Copilul a fost alimentat la sân. Prima dată, la o oră după naștere. A supt bine. Semn bun. Mama epuizată dar conștientă. Vorbea cu soțul, cu echipajul medical. Erau toți conștienți că supraviețuirea depinde de a rămâne calmi și apropiați.

La ora 9 dimineața, viscolul în final s-a terminat. Vizibilitatea s-a îmbunătățit. Gheorghe a coborât din ambulanță. Și-a dat seama că erau la doar 500 de metri de un sat - Mărășești. Putea merge pe jos, putea cere ajutor.

A ajuns în sat în 20 de minute. A găsit un telefon funcțional. A sunat la spital, la salvare, la pompierii. "Avem ambulanță blocată cu mamă și copil nou-născut! Trimiteți ajutor urgent!"

La ora 11, un tractor cu plug de la CAP-ul local a ajuns la ambulanță. A tras-o din troian. La ora 12, ambulanța, tractată de tractor, a ajuns la Spitalul Focșani.

Maria și copilul au fost examinați. Amândoi perfect sănătoși. Zero complicații. Nașterea executată profesional, chiar și în condiții imposibile. Doctorul Pavel a scris în raport: "Naștere normală, fără complicații, executată în ambulanță în condiții de urgență extremă. Mamă și copil în stare excelentă."

Băiatul născut în ambulanță, în mijlocul câmpului, în viscol, a primit numele Mihai - "Dar toată lumea îl cheamă Mihai-Ambulanța," spunea Maria ulterior cu mândrie. "Pentru că el s-a născut unde s-a născut. În mijlocul zăpezii, într-o ambulanță blocată, cu un doctor erou și o asistentă înger."

Doctorul Pavel a fost decorat pentru curaj și profesionalism. Dar a refuzat să accepte că a făcut ceva extraordinar. "Am făcut ce trebuia făcut. Eram doctor. Era o pacientă în travaliu. Am adus copilul pe lume în siguranță. Locul nu conta."

Astăzi, când nașterea se face doar în maternități cu echipament complet, când ambulanțele au GPS și comunicații prin satelit, când nimeni nu ar pleca în viscol fără verificare meteo, este aproape imposibil să înțelegi că în ianuarie 1979, un echipaj medical a mers 35 de kilometri prin troiene pentru a ajunge la o pacientă, s-a blocat la întoarcere în mijlocul câmpului, și a transformat ambulanța într-un bloc de naștere improvizat, aducând pe lume un copil sănătos la minus 18 grade cu doar două lămpi și o trusă de urgență.

Pentru că în ianuarie 1979, când viscolul bloca drumurile și o femeie în travaliu avea nevoie de ajutor, doctorul Pavel și echipajul său nu au calculat riscurile personale. Au plecat în noapte, au luptat cu troienele, și când s-au blocat cu pacienta în travaliu avansat, nu au intrat în panică. Au transformat ambulanța în sală de naștere, au adus copilul pe lume profesional, apoi au supraviețuit 5 ore în frig înghesuiți pentru căldură, demonstrând că medicina adevărată nu are nevoie de pereți și echipament sofisticat - are nevoie doar de cunoștințe, calm și refuzul de a accepta că situația e imposibilă.