S-a întâmplat în 11 ianuarie1600: La această dată, împăratul Rudolf al II–lea primea solia lui Mihai Viteazul, solie condusă de banul Mihalcea şi Stoica vistiernicul și care cerea recunoașterea domnului român ca principe al Transilvaniei. Mihai Viteazul, prin cuceririle lui şi interesele de care era legat, a jucat un rol european şi a fost pus în faţa unor probleme de diplomaţie, pe care nu le cunoscuseră înaintaşii lui, ce trimiteau cel mult solii cu daruri pentru treburi uşor de rezolvat. Complicata ţesătură de rivalităţi între Turcia, Polonia şi Imperiu, în special problema Ardealului, cerea lui Mihai tratări delicate şi îndemânatice, căci altfel era ameninţat să piardă pe această cale ceea ce dobândise cu armele. Dar ţările române nu aveau oameni pregătiţi pentru aşa ceva, foarte puţini erau cei ce cunoşteau măcar limbile din Apus, dar nici pe departe nu erau obişnuiţi cu eticheta curţilor şi cu politica europeană. Mihai a întrebuinţat deci diplomaţi improvizaţi, câţiva boieri care ştiau limbi străine şi străini, care nu s-au dovedit însă oameni de încredere. Dintre boieri au fost folosiţi pentru aceasta mai ales fraţii Buzeşti.
Din pricina lipsei de cunoştinţe şi experienţe a boierilor, Mihai a întrebuinţat ca diplomaţi şi străini, dar şi aceştia culeşi la întâmplare, sasul Schonkebonk din Sibiu, raguzanul Marco şi armeanul Petre Grigorovici. Cel mai însemnat şi talentat dintre aceștia a fost cel din urmă. Acesta, originar din Liov, era de meserie pictor de icoane, dar comandase şi oşteni în incursiunile lui Mihai în Bulgaria. Ca diplomat în slujba lui, îl întâlnim întâi în misiunea trimisă de domn în Polonia, în august 1595. Mai târziu, acesta a fost trimis la Kiev la ducele Constantin, apoi la arhiducele Maximilian în 1598 şi după cucerirea Ardealului a fost trimis chiar la curtea împăratului. Pe de altă parte, banul Mihalcea îl învinuia că nu e credincios şi e mai supus împăratului decât lui Mihai. Mai târziu, îl aflăm în slujba lui Basta, care-l luase prizonier la Mirăslău, iar după moartea lui Mihai, rămâne pe lângă împărat, care-l foloseşte în legăturile sale cu ţările române. La 1616, într-o ultimă solie spre Orient, e ucis în Moldova şi regele Poloniei se grăbeşte să poruncească sechestrarea averii lui din Liov. La deschiderea lăzilor lui din casa Bogdanovici din Liov, cu toată opunerea surorii lui, Roza Ivanişova, se găseşte privilegiul pe pergament cu pecete pentru înnobilarea lui şi a fratelui său Iosif, dat de împărat şi acte privitoare la Mihai rămase la solul său: „privilegiul pentru domnia Ţării Româneşti dat de Sigismund Bathory lui Mihai Viteazul, acte semnate de cardinalul Andrei Bathory, scrisori ale împăratului Rudolf către Nestor Ureche vornicul şi Constantin Movilă, actul tratativelor între împărat şi Mihai Viteazul, al doamnei Elisabieta Movilă cu Giurgi paşa etc”. Ştefan Schmidt, agentul imperial în Polonia, protestează zadarnic împotriva luării acestor acte secrete de către rege, mai ales că între ele se aflau şi chitanţele uriaşelor sume datorate de împărat armeanului (22.913 zloţi) pe care le reclama nepotul mortului, Cristofor. Vorba de peste oceanul de-i zice Artlantic:„ Follow the money”!
Petre Armeanul a scris cronica lui Mihai Viteazul, poate cu scopul de a lămuri curţile străine asupra faptelor stăpânului său. Se pare că aceasta cronică pierdută a fost întrebuinţată de ungurul Szamosközy în cronica lui, în care introduce lungi şi interesante extrase despre Mihai din lucrarea armeanului. Memoriul trimis de Mihai în 1601 ducelui de Toscana despre faptele lui, o adevărată autobiografie, are pasaje ce coincid exact şi ca formă cu extrasele lui Szamosközy, ceea ce poate fi o dovadă că memoriul a fost redactat tot pe temeiul cronicii lui Petre Armeanul. Păcat însă că acest om mai învăţat decât ceilalţi diplomaţi ai domnului, nu a fost credincios până la urmă lui Mihai. Scăderea aceasta în acţiunea lui Mihai, lipsa unei diplomaţii, a avut şi ea o parte la căderea rapidă a viteazului domn.
Cucerirea Ardealului fusese fapta lui Mihai, se datora bărbăţiei şi priceperii lui militare, el înţelegea că a luptat ca un principe creştin pentru creştinătate.Dar alţii nu socoteau la fel; Mihai era pentru ei numai instrumentul lor, un instrument plătit şi de aceea trebuia, după ce-şi împlinise slujba, să plece. Interesele dinastice ale Habsburgilor cereau cât mai mulţi supuşi şi se foloseau de ideea creştină, de pornirile furtunoase ale eroilor, pentru a-şi împlini calculele. De aceea, după cucerire, a început lupta diplomatică între sfetnicii şireţi şi învăţaţi ai împăratului şi diplomaţia rudimentară a căpitanilor de oaste români. Această luptă, în care Mihai n-a ştiut să convingă pe imperiali că este necesar în Ardeal, că trebuie ajutat, n-a ştiut mai ales să înlăture pârile şi intrigile, care-l arătau la curtea lui Rudolf aplecat spre turci, tiran sângeros sau trădător, dar a pierdut-o şi din cauza temperamentului său furtunos, care-l făcea să rostească în clipe de mânie cuvinte nesăbuite, pe care diplomaţii de carieră se grăbeau să le noteze, clipind şiret din ochi. Această luptă avea ceva foarte dureros pentru domnul român, el înţelesese că a fost ajutat să lupte pentru cauza creştină, i se aducea aminte că a fost plătit ca să împlinească o slujbă la un stăpân. Împăratul creştin, conducătorul mişcării care împlinea voia lui Dumnezeu, devenea un monarh egoist, coborât de pe piedestalul său ideal, nu preţuia bărbăţia şi jertfele lui Mihai, ci înainte de toate, pentru el trecea banul cu care plătise pe ostaşii lui.
Pe lângă aceasta, în sufletul lui Mihai era o şovăire, a crezut la început, că dacă împăratul cere Ardealul cu tot dinadinsul, ar putea să i-l dea şi să-şi îndrepte oştile cuceritoare într-altă parte, asupra turcului, cu sprijin şi vază mai mare ca mai înainte. Dar atunci au intervenit boierii mai practici şi mai realişti, au oprit pe domnul lor să dea Ardealul, ţara pe care o socoteau a lor şi în care voiau să se aşeze pentru totdeauna. Unii boieri, Mihalcea, Stoica din Strâmba, erau de această părere, alţii, Buzeştii, stăteau mai ales în ţara cea veche şi se temeau ca domnul să înfrunte voinţa împăratului. De aici, în acţiunea diplomatică a lui Mihai, au ieşit contraziceri, de care s-au grăbit să se folosească potrivnicii lui.
Imediat după cucerirea Ardealului fusese trimis la curtea împăratului Petre Armeanul cu ştirea biruinţii, cu propunerea ca să fie înlăturată religia calvină în Ardeal şi, fireşte, cu cereri de bani. Solul trecuse şi pe la Caşovia, la arhiducele Maximilian, iar la curtea imperială aducea steaguri luate de la duşmani. Întrebat de oamenii împăratului, solul spune că Mihai „nu vrea nimic pentru dânsul,” vrea să se întoarcă în ţară şi să lupte cu turcii până la Constantinopol, iar Ardealul îl lasă în grija împăratului. Împăratul răspunse cu felicitări, pomenind între altele şi de „minele de aur şi de fier” din Ţara Românească, pentru exploatarea cărora se vor trimite oameni pricepuţi. La 22 decembrie, din Alba Iulia scria la curte Marco Raguzanul, agentul lui Mihai, că acesta „arde de dorinţa de a preda Ardealul oamenilor împăratului.” Dar Petre Armeanul fusese numai un vestitor al izbândei, solia ce urma să trateze problema Ardealului plecă mai târziu şi era alcătuită din Stoica vistierul şi din banul Mihalcea, aducând ca dar şi calul lui Andrei Bathory. Ei au trecut prin Viena la 22 decembrie 1599 şi abia la 11 ianuarie anul următor au avut audienţa la împărat, la Pilsen în Boemia. Ei au ţinut un alt limbaj decât Petre Armeanul şi Marco, au expus pe larg împrejurările ce-l siliseră pe domn să cucerească Ardealul, s-au plâns de lipsa de ajutor din partea lui Basta şi au cerut ca Mihai sa fie recunoscut în Ardeal guvernator, cu titlul de duce, principe sau chiar rege, vasal al împăratului, să se trimită bani pentru oştire şi să i se cedeze şi cetăţile Hust, Satu-Mare şi Oradea, ocupate de oştirile imperiale, precum şi confirmarea privilegiilor secuilor.
Ei vorbesc apoi de tratativele cu turcii şi de încercarea făcută de aceştia asupra Ţării Româneşti. Răspunsul împăratului zăbovi multă vreme şi între timp Mihai trimise curieri solilor lui, modificând mereu instrucţiunile lor. „Bane Mihalcea şi tu vistiar Stoico, scria Mihai solilor lui, noi încă am socotit cu credincioşii noştri ce sunt pe lângă noi şi oameni bătrâni, ce sunt mai pricepuţi aicea, de ştiu de toate rândurile ca cum ieste pre între-alte ţări [...].” În noile sale instrucţiuni, în care cere tot mai hotărât Ardealul pentru el şi urmaşii lui, Mihai îşi justifica astfel cererea: „Împăratul, măria lui, să caute bine aceasta că Mihail voievod, măria lui, n-au gândit cu aceasta că ar fi el în gura turcilor şi în loc de pieire în Ţara Românească, ce toată frica lăsând-o înapoi, ispitit-au strâşte mare, n-au gândit de paguba ţării într-atâţia ani şi de chelciugul lui, ce în toate striştile au ispitit în băsăul turcilor [...] iar Mihai voievod cu tocmeala lui şi cu pieire a mulţi vornici au luat Ardealul şi l-au închinat cinstitului împărat şi de acum înainte se făgădueşte domnealui până va fi viu cu mare credinţa va sluji împăratului şi ţării ungureşti şi toată creştinătatea.”
La curte, cererile domnului puneau în încurcătură pe cei care vedeau Ardealul curând în stăpânirea lor şi sunt mărturisiri că „nu ştim cum vom putea scoate pe valah din ţară şi să-l mulţumim.” Între timp, tratativele urmau şi în Ardeal, unde sosise pe lângă Mihai un trimis imperial, italianul Carlo Magno, un om de inimă şi inteligent, care ajunse în cei mai buni termeni cu domnul,se stimau reciproc, luau masa împreună şi Mihai îi dăruise portretul său şi al fiului său. Dar curând el a fost înlocuit cu doi sfetnici ai împăratului, David Ungand şi Mihai Szekely, cu titlul de comisari, un fel de sfetnici ce urmau să ajute pe domn în cârmuirea Ardealului. Ei au fost primiţi cu mare cinste la Alba Iulia la 10 februarie 1600. Cei doi comisari nu erau de acord între ei, Szekely sfătuia pe împărat să lase Ardealul domnului român pe când Ungand de la început i s-a arătat potrivnic şi era gata să plece urechea la toate pârile şi calomniile împotriva lui Mihai, cu care umplea lungi rapoarte către curte. Ungand fusese şi el la început de părerea colegului său, însă trecând prin tabăra lui Basta, acesta împreună cu nunţiul Malaspina îl convinseseră că Mihai e un tiran care trebuie neapărat înlăturat. Comisarii aduceau, după lungi întârzieri, bani de la împărat, însă o sumă cu totul insuficientă pentru nevoile oştirii, şi astfel au putut începe tratările. Ei îşi dădeau seama că boierii împing tot mai mult pe Mihai să nu cedeze Ardealul, pe când arhiducii şi sfetnicii împăratului se pronunţaseră aproape toţi pentru înlăturarea lui.
La mijlocul lui februarie se întoarse Stoica cu răspunsul împăratului, laude pentru credinţa domnului, purtarea lui Basta e scuzată şi îndreptăţită, în privinţa cererilor de bani, i se amintea lui Mihai că „au înţeles măria lui că Mihai voievod tot venitul şi prada au luat la sine, care face mult preţ.” Iar problema stăpânirii Ardealului e lăsată deschisă, încredinţată comisarilor din Ardeal. Cumplită a fost mânia lui Mihai aflând acest răspuns, care era un refuz; el cheamă pe comisari la dânsul şi le strigă: „Am luat Ardealul, punând în joc viaţa mea [...] am crezut că împăratul nu-mi trimite numai laude deşarte, ci steagul împărătesc şi scrisoarea lui cu pecetea. Aşadar, vor să mă alunge din Ardeal, cum alungi o femeie păcătoasă, asta n-o va îngădui Dumnezeu, nu voi îngădui eu să fiu alungat, chiar de ar fi să-mi las capul, căci am luat ţara cu sabia mea [...] Pentru împăratul romanilor am primejduit ţara mea, viaţa mea, a soţiei, a fiului meu şi a boierilor şi-mi trimite ca răsplată trei foi de hârtie pline de otravă, ruşine şi ocară!” Ungand se grăbeşte să însemne că voievodul a întrebuinţat cuvinte de ocară la adresa împăratului şi l-a făcut trădător. Şi poetul Palamede scria: „Cam ciudat lucru i s-a părut lui Mihai aceasta: o ţară pe care el o cucerise prin sabie s-o stăpânească alţii.”
Pe când unii aminteau domnului că a luat Ardealul cu banii împăratului, boierii, dimpotrivă, îl sfătuiau să nu dea aceasta ţară. Stoica spunea comisarilor: „Domnul şi boierii lui nu mai pot rămâne în Ţara Românească, ţara aceasta (Ardealul) e frumoasă, de aceea el şi cu oamenii lui se îndrăgostesc tot mai mult de ea, pe măsură ce trece vremea.” Chiar când domnul voia să cedeze, boierii erau de pază lângă dânsul şi nu traduceau cuvintele spuse în acest sens. S-a dat de veste că dacă Mihai în adevăr spusese la început că va lăsa ţara, o făcuse din politeţe faţă de împărat, crezând că un suveran aşa de puternic nu-i va cere să plece, ci-i va lăsa lui Ardealul ca răsplată a slujbelor sale. Situaţia diplomatică era foarte tulbure, banii pentru oştire fuseseră refuzaţi, când Mihai a pornit să cucerească Moldova, fapta care în gândul său urma să înduplece pe împărat, căci el ştia să rezolve împrejurările grele numai cu sabia. Dar, în lipsa lui, comisarii s-au certat cu boierii, în special cu logofătul Teodosie, care-i arestează, clevetirile şi calomniile duşmanilor au frâu liber. Atunci a pornit de la Praga un sol mare, doctorul Pezzen, consilier al împăratului şi Mihai se întoarse din Moldova, nădăjduind că problema Ardealului va fi sfârşit dezlegată. Dar Pezzen venea hotărât să ceară ţara pentru împărat, din Satu-Mare scria banului Mihalcea că Mihai nu are dreptul să se poarte ca stăpân în Ardeal şi că a abuzat de puterea sa.
Banul, care nu era obişnuit să-şi ţie gura, spuse lui Pezzen la prima întrevedere că, dacă nu se va înţelege cu domnul, „veţi vedea ce soarta vor avea Caşovia, Viena şi Praga.” La 21 iulie, solul împăratului a fost primit de domn la Alba Iulia şi tratările fură lungi şi anevoioase. În primele lui propuneri, Mihai ceru stăpânirea pe vecie pentru el şi urmaşi asupra Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, precum şi cedarea cetăţilor de margine ocupate de austrieci, leafă pentru 20.000 de ostaşi pe tot anul. Aceste cereri au fost respinse de solul imperial, în ce priveşte Ardealul şi chiar Moldova, iar pentru plata oştirii se scuză cu lipsa de bani. Atunci Mihai prezintă în două rânduri noi propuneri, cele din urmă prevăd pentru el numai Ţara Românească şi Moldova ca domn ereditar, iar Ardealul numai ca guvernator, cu dreptul de a face donaţii şi de a încasa veniturile. Pezzen rămase să refere împăratului şi plecă mulţumit, dar fără un răspuns precis.Imperialii încurajau prin atitudinea lor pe duşmanii lui Mihai să se răscoale şi aşteptau prilejul care le va da Ardealul în mână. În august fu trimis la Praga logofătul Teodosie să primească un răspuns definitiv, dar el se afla încă acolo când răscoala Ardealului a început şi cu ea prăbuşirea stăpânirii lui Mihai.
Surse:
Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007
https://www.academia.edu/35593807/Mihai_Viteazul
https://www.dacoromania-alba.ro/nr32/mihai_viteazul.htm
http://bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/P/Panaitescu-Mihai_Viteazul.pdf
https://www.academia.edu/35707328/DOCUMENTE_PRIVITOARE_LA_ISTORIA_LUI_MIHAI_VITEAZUL
https://ris.org.rs/unire-a-romanilor-in-timpul-domniei-lui-mihai-viteazul/
https://crisia.mtariicrisurilor.ro/pdf/2009/M%20Georgita.pdf
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/decaderea-lui-mihai-viteazul-care-a-fost-cauza-prabusirii-intaiului-unificator-al-tarilor-romane
