$$$

 S-a întâmplat în 11 ianuarie1812: La această dată, s-a născut Carol Popp de Szathmáry, pictor și grafician maghiar din Transilvania, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa. Carol Popp de Szathmáry (n. 11 ianuarie sau, după alte date 1 noiembrie 1812, Cluj – d. 3 iulie 1887, Bucureşti) a fost primul fotograf de război din lume, ca urmare a fotografiilor executate în timpul Războiului Crimeii (1853-1856), purtat între Rusia pe de o parte şi Anglia, Franţa, Regatul Sarduniei, pe de altă parte.

A fost primul din cei cinci copii ai baronului Daniel şi al Susannei Pop de Szathmary. Primele studii le face în oraşul natal. Educaţia umanistă primită la Colegiul Reformat înnobilează pasiunea sa pentru călătoriile de studii. Frecventarea în paralel a clasei de desen a gravorului Gottfried Neuhauser din cadrul Liceului Catolic îi dezvoltă tânărului Carol capacitatea de a surprinde esenţialul.Aprofundează studiul desenului la Viena şi apoi la Roma, unde temperamentul său dinamic şi aptitudinea de a acumula rapid cunoştinţe îl transformă într-un călător, obsedat de necunoscut. La 19 ani, în 1831 vizitează pentru prima oară Bucureştiul; vizita l-a marcat profund, din moment ce va reveni aici încă de trei ori, în 1834, 1837 şi 1840, înainte de a se stabili aici definitiv, în 1843.

Călătoreşte în Austro-Ungaria, Elveţia, Italia (mai întâi în Lombardia, apoi la Roma şi în Sicilia), Muntenia (Ţara Românească), Anglia, Franţa, Rusia (peninsula Crimeea), Moldova, imperiul turcesc (Constantinopol, actualul Istambul). A călătorit de trei ori în Asia, unde a vizitat Libanul, Siria, Persia, Afganistanul, iar în a treia călătorie, când a vizitat şi China, a primit titlul de pictor al prinţului Talifu. Cu acordul Ţarului Rusiei, a ajuns şi în Siberia, unde a fotografiat artistic, într-o manieră unică, ţinuturile îngheţate ale acestei regiuni.Vorbea curent în afară de maghiară şi română, limbile germană, franceză, engleză, italiană, portugheză, latină, greacă şi turcă. A fost prieten bun cu compozitorul Franz Liszt, cu care s-a întâlnit la Roma şi apoi la Bucureşti şi a fost primit personal în audienţă de împărăteasa Eugenia a Franţei, soţia lui Napoleon al III-lea. Moare răpus de ciroză şi este înmormântat pe 24 mai (stil vechi)/3 iulie (stil nou) 1887 la fostul cimitir evanghelic de la Filantropia.

În 1843 realizează primele dagherotipii, iar apoi şi primele tabotipii. Anul 1843 este şi anul debutului său editorial, la Cluj, unde tipăreşte albumul „Ardealul în imagini”, album considerat opera unui desenator de excepţie. Între 1848-1849, desenează scene din revoluţia română. În paralel se iniţiază în fotografie, iar în septembrie 1848 realizează cu mijloace proprii, prima sa calotipie, respectiv un amoraş cu braţele frânte. În 1851 organizează la Teatrul cel Mare din Bucureşti o expoziţie de imagini luate la Expoziţia Universală din acelaşi an, de la Londra, fapt care-l situează printre primii fotoreporteri din istoria jurnalismului.În 1853 lucrează cu Anton Chladek la Pesta. În 1860 a realizat o hartă topografică a ţării. Opera sa mai cuprinde cromolitografii şi acuarele înfăţişând tipuri şi porturi populare cu un caracter exclusiv documentar.Cu fotografiile realizate în Bucureşti, între anii 1860-1863, publică albumul „Elena Cuza”, iar apoi, cu fotografiile realizate în România, între 1866-1868, „Albumul României”, care cuprinde şi fotografii din timpul călătoriilor lui Carol I, căruia i-a fost ghid; cunoscutele fotografii panoramice luate din Turnul Colţei, de pe Dealul Filaret şi Dealul Spirii au azi o inestimabilă valoare documentară.

În 1854, intră în istoria fotojurnalismului obţinând primele fotografii de război în Crimeea, fotografii care zugrăvesc personaje care au participat şi scene din acest război. Aici, cu un an înaintea englezului Roger Fenton şi a americanului S. Robertson a realizat cu mijloacele specifice vremii, primele fotografii de război din lume. Carol Pop de Szathmary a multiplicat ulterior fotografiile făcute în Crimeea şi le-a dăruit suveranilor ţărilor implicate în acest război. „Războiul Crimeii i-a oferit rara ocazie pentru crearea acelor poze. Oştile turceşti şi ruseşti, aflate faţă-n faţă, slujiseră drept modele fără pereche pentru concretiarea acestei arte noi, înrudite cu pictura”. Carol Popp de Szathmary a realizat mai multe fotografii la începutul Războiul Crimeii, mai precis în al doilea an de război – 1854. Se pare că nu există un inventar al acestor fotografii. 

Războiul de Independenţă din anii 1877-1878 i-a redeşteptat pasiunea pentru fotoreportajul de război; aflat în pragul senectuţii şi suferind de o boală de ficat, Popp de Szathmary a trebuit, de data aceasta, să se rezume la imagini din spatele frontului, pe care le-a trimis gazetelor din ţară şi din Occident, sub formă de gravuri sau litografii sau din sectorul Serviciului Sanitar, în cadrul căruia figura ca angajat. Ultima contribuţie a lui Carol Popp de Szathmary în domeniul fotoreportajului nu poate fi considerată şi opera sa capitală: invitat de Carol I să imortalizeze Serbările Încoronării, din zilele de 11-13 mai 1881, deşi apelează la ajutorul cumnaţilor săi, Franz Duschek şi Andreas Reiser, care îl asistaseră şi în timpul Războiului de Independenţă, nu obţine fotografii de bună calitate – vârsta şi ochii l-au trădat, era aproape orb în acea perioadă. Cele mai bune fotografii sunt incluse în albumul de cromolitografii, intitulat „Carele Simbolice”, apărut în 1884.

„… în anul 1964, în excelenta revistă internaţională „Camera” din Elveţia, organ al Federaţiei Internaţionale de Artă Fotografică (EFIAP), nr. 1/ianuarie, într-un articol cu titlul „Le premier reportage de guerre”, semnat N. Th. şi A. James, apare pentru prima dată o referinţă despre noi: era remarcat „gentilomme transylvanien”, stabilit la Bucureşti, Carol Szathmary, care a fotografiat începuturile ostilităţilor Războiului Crimeii din primăvara anului 1854, după care au venit în anul următor şi alţi reporteri fotografi, ca Roger Fenton, S. Robertson etc.”. În perioada 1969-1985, Constantin Săvulescu, fost membru al Comitetului de conducere şi al Comisiei artistice a Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România a reliefat în 6 lucrări de excepţie, contribuţia lui Carol Popp de Szathmary, ca primul fotoreporter de război din lume.

Opera fotografică a lui Carol Popp de Szathmary este o oglindă fidelă a epocii în care acesta a trăit şi lucrat. Încă din 1837, Szathmary colindă judeţele Dolj, Argeş şi Neamţ, realizând în acuarelă, numeroase portrete ale ţăranilor români şi de prezentare a portului popular românesc. În 1840, Colegiul Sf. Sava achiziţionează după îndemnul şi cu ajutorul lui Petrache Poenaru, directorul Eforiei Şcoalelor, un aparat fotografic (dagherotip). Există informaţii care ne permit să bănuim că cel care a mânuit aparatul de dagherotipie cumpărat, ca salariat, a fost Carol Popp de Szathmary. În anul 1855, cu ocazia participării sale la Expoziţia Internaţională de la Paris, expune nu opere de artă plastică, ci, fotografii. Ziarele vieneze au anunţat că pictorul Szathmari a adus cu el două rare şi preţioase albume de fotografii. În faţa seriei de fotografii colorate, ce înfăţişau imagini din Războiul Crimeii, vizitatorii se strângeau buluc. La 7 martie 1855, Împăratul Austriei, Franz Joseph I, îi conferă Marea medalie de aur „Pentru Artă şi Ştiinţă”, acordată foarte rar, drept răsplată pentru un album fotografic, primit de la artist. Tot în acelaşi an şi tot pentru meritele sale din domeniul fotografiei, primeşte alte trei medalii, de la Regina Victoria a Angliei, de la Napoleon al III-lea al Franţei şi de la regele Spaniei.

În studiile sale, George Oprescu menţionează faptul că portretele domnului Alexandru Ioan Cuza şi al Doamnei Elena, prezentate în 1859-1860 au fost remarcabile, prin calitatea execuţiei şi dimensiunile mari realizate. În 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a numit „pictor şi fotograf al Curţii”, calitate care i-a rămas neatinsă şi în timpul domniei lui Carol I. De-a lungul carierei sale, Carol Popp de Szathmary a realizat mai multe fotografii, cu aparatul luxograf, cumpărat la Londra şi prevăzut cu un dispozitiv precursor al exponometrului modern, cu care măsura timpul de expunere a clişeelor fotografice. Evenimentul din anul 1881 – încoronarea primului rege a României, Carol I, îl determină pe Szatmary să fie prezent ca fotograf, pentru a ilustra acest eveniment deosebit. Cu aparatul fotografic şi cu ustensilele sale de pictor, Szathmary a realizat o serie de fotografii şi picturi, care au fost expuse cu succes la Bucureşti, la Saloanele oficiale din 1864, 1865 şi 1868, cât şi la Internaţionala de la Viena din anul 1873, unde a fost premiat.

În lucrările sale, dedicate lui Popp de Szathmary, George Oprescu afirmă că „Szathmary a iubit şi a simţit poporul nostru în toate manifestările lui”. Gravurile şi fotografiile lui Szathmary fac din acesta maestrul fotograf şi grafician al epocii sale, a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Carol Popp de Szathmary este cu adevărat primul fotograf de război din lume. Arta sa impresionează şi azi pe specialiştii genurilor abordate de acesta – documentar foto de război şi grafică manuală.

Surse:

Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962-1964

Ionescu, Adrian-Silvan, Cruce și semilună. Războiul ruso-turc din 1853-1854 în chipuri și imagini, Ed. Biblioteca Bucureștilor, București, 2001

Oprescu, George, Pictura românească în secolul al XIX-lea, Ed. Meridiane, București, 1984

Oprescu, George, Carol Popp de Szathmary, Analele Academiei Române, 1941

Emanuel Bădescu, Radu Oltean, Carol Popp de Szathmári, fotograful Bucureștilor - Carol Popp de Szath­mári, Photographer of Bucharest, editura Art Historia, 2012

https://www.szathmari.ro

https://www.icr.ro/pagini/bicentenar-carol-popp-de-szathmary

https://www.cotidianul.ro/carol-popp-de-szathmari-primul-fotograf-de-razboi-din-lume/

https://www.caleaeuropeana.ro/carol-popp-de-szathmary-primul-fotograf-de-razboi-din-lume/

&&&

 S-a întâmplat în 11 ianuarie1878: În această zi, s-a născut Zaharia Bârsan, dramaturg, actor şi regizor; fondator şi primul director al Teatrului Naţional din Cluj (1919). Zaharia Bârsan (n. Braşov – d.13 decembrie 1948, Cluj) este fiul Mariei (născută Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol. Bârsan urmează în Sânpetru şcoala primară, iar din 1889 este, timp de şase ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş, H. Petra-Petrescu.

Debutează în ianuarie 1897 la „Convorbiri literare”, sub semnătura Sân-Petreanul, cu poezia În zori. Continuă studiile secundare la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul Clinciu-Popa din Bucureşti, îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gh. Lazăr” şi se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, audiind şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Uni­versităţii din Bucureşti.Distribuit, încă de pe băncile Conservatorului, în diferite roluri, Bârsan va absolvi, în 1901, clasa de declamaţie condusă de C.I. Nottara. Împreună cu o mică trupă de diletanţi, începe, din primăvara anului 1903, o serie lungă de turnee teatrale în principalele oraşe ale Transilvaniei. Iniţiativa trezeşte un interes deosebit în epocă. Societatea pentru fond de teatru român îi acordă prima sa bursă de perfecţionare, condiţionată de organizarea şi instruirea ulterioară a diletanţilor din această parte a ţării. Bursa îi facilitează contacte profesionale la Viena şi la Berlin, după care, în stagiunea 1905-1906, va practica o scurtă asistenţă pe lângă actorul Ermete Novelli, la Florenţa.

Între 1906 şi 1913, reia turneele în Trasilvania, incluzând în repertoriul trupei sale fragmente din dramaturgia şi din lirica românească, precum şi traduceri sau localizări proprii. Până în anul 1919 mai apare, deseori cu succes, pe scenele bucureştene sau, în perioada refugiului din 1917-1918, Ia Iaşi. Bârsan era un actor cu temperament puternic, ţinută impunătoare, distincţie scenică, frazare limpede, timbru vocal plăcut. Structural, a fost un interpret liric şi romantic. Popularitatea şi prestigiul de care se bucura în Transilvania determină numirea lui în funcţia de director al Teatrului Naţional din Cluj, odată cu înfiinţarea acestei instituţii, în 1919. Va deţine calitatea de director al Naţionalului clujean între anii 1919 şi 1927, 1931 şi 1936. Pensionat în 1938, va continua, încă doi ani, doar activitatea de profesor la Conservatorul din Cluj, începută în 1919. În 1945 este declarat director onorific al Teatrului Naţional din Cluj, învestire singulară în istoria teatrului românesc. Este înmormântat în cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti, alături de soţia sa, actriţa Olimpia Bârsan. În perioada „Sămănătorului”, Bârsan se apropie mai mult de St. O. Iosif, lor alăturându-li-se, curând, Ilarie Chendi. Împre­ună cu acesta din urmă, va trece, în 1908, la „Viaţa literară şi artistică”. La „Luceafărul” făcea parte, în primul an de cola­borare, din comitetul de redacţie, ca şi la „Falanga literară şi artistică” (1910). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Romani, este ales în primul comitet de conducere (1909) şi reales în 1914. În 1911 şi în 1913, la reînfiinţare, figurează între membrii fondatori ai Societăţii Autorilor Dramatici Români, în primii ani după debut semnează şi Zacharia Bârsan Sân-Petreanul, Z. Bârsan-Verurio, Sânpetreanul, Veturio, S-P, Zach, Fulmen, Fortunio. Orientarea vag romantică şi presămănătoristă de la „Floare-albastră” se va resimţi în întreaga sa operă, dominată, tematic, de câteva idei-reper: cinstirea trecutului istoric, realizarea unităţii naţionale, valorificarea filonului folcloric. Din ideologia sămănătoristă reţine doar viziunea idilică asupra vieţii satului.

Debutează editorial cu volumul de versuri Visuri de noroc (1903). Lirica mărturiseşte, de multe ori, un epigonism lesne de recunoscut; de la Eminescu şi Coşbuc sau de la Heine şi Lenau, Bârsan învaţă să preţuiască valorile poeziei populare, să cultive balada şi cântecul, să alăture meditaţiei umorul. Prioritatea acordată frumosului este declarată deschis. Nu lipsesc din poemele sale ecouri de legendă sau imagini ale realităţilor sociale aspre. Mai aproape de resursele lui creatoare sunt meditaţia şi poezia naturii. Unele dintre poemele patrio­tice au cunoscut o largă popularitate.Ca mâini va bate ceasul!, amplă compoziţie pledând pentru ideea de unitate naţională, este declarată „dăunătoare” de autorităţile maghiare, care ordonă, în 1914, arestarea autorului. Cu toţii una, poezie frecvent republicată între 1914 şi 1945 (uneori şi cu alte titluri), omagiază jertfele ostaşilor români. Inclusă ca monolog al lui Zefir în Trandafirii roşii, declanşa, la fiecare reprezentaţie, manifestări de entuziasm patriotic. 

Primele încercări epice ale lui Bârsan, declamatorii, romantice, sunt găzduite de „Gazeta Transilvaniei” (1900).Va continua să publice, în diferite periodice, cu deosebire proză scurtă, în care sunt relatate, aparent fidel, întâmplări obişnuite. Multe povestiri stau sub semnul amintirii, teren prielnic meditaţiei şi regretelor. Lumea satului transilvănean îi oferă material bogat, permanenţele etice ale acestui microunivers – dreptatea, adevărul, onestitatea, compasiunea – fiind frecventate în spirit sămănătorist. Eresuri şi răsfrângeri ale fantasticului din basmele auzite în copilărie, timide introspecţii psihologice, note, uneori prea apăsate, de umor sau de duioşie, răbufniri ale nemulţumirilor sociale, interferenţe între stări de veghe şi de visare definesc alte di­mensiuni ale prozei lui Bârsan. Mediul citadin, considerat, tot pe linie sămănătoristă, ca loc cil dezagregării sufleteşti, îi prilejuieşte comentarii moralizatoare. Intitulate „nuvele”, prozele sunt, de fapt, povestiri în care, la fel ca şi în lirică, domină o tonalitate subiectivă.

Ceea ce nu i-a reuşit decât rareori în scrierile de ficţiune, Bârsan izbuteşte în bună măsură prin memorialul Impresii de teatru din Ardeal (1908), unde sunt descrise plastic locuri şi medii sociale, sunt portretizaţi oameni pe care autorul i-a cunoscut. Lucrarea, în ansamblul ei, proiectează imaginea unei activităţi de pionierat teatral şi ocupă un loc distinct între scrierile sale epice. Bârsan mai publică, în periodice, reportaje, cronici şi comentarii teatrale, portrete, evocări, interviuri, articole diverse. Îl preocupă condiţia morală şi mate­rială a actorului, starea dramaturgiei originale, rolul teatrului în promovarea ideii de unitate naţională, istoria teatrului românesc.În contextul dramaturgiei româneşti de la începutul secolului, ca şi în ansamblul operei literare proprii, teatrul ocupă un loc notabil. Încă din 1904, Bârsan exersează câteva localizări „din italieneşte”, autorii nefiind menţionaţi. Traduce un fragment din Azilul de noapte de Maxim Gorki (1904). Comedia lui Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpâni, „acomodată” prin comprimare, va figura în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1909-1910.

În stagiunea 1924-1925, i se montează, pe aceeaşi scenă, Morcovel, traducere după Poil de carotte de Jules Renard. După două proiecte nefinalizate (piesa Dragoste şi o dramă istorică despre Avram Iancu, aceasta în colaborare cu Șt. O. Iosif), Bârsan debutează ca dramaturg, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în noiembrie 1908, cu piesa în două acte, Mărul.De la această scriere până la Domnul de rouă, basm dramatic reprezentat şi tipărit în 1938, caracteristice dramaturgiei lui Bârsan vor fi interferenţele dintre elementele romantice şi cele realiste. În acelaşi an, 1910, i se reprezintă, tot fără ecou, Jurământul. Bârsan se impune în lumea teatrului abia cu următorul „act dramatic”, Se face ziuă, elaborat în 1911. Premiera, programată la Teatrul Naţional din Bucureşti în martie 1914, dar oprită în urma unei intervenţii a Legaţiei Austro-Ungare, va avea loc la începutul lunii mai, cu distribuţia de la Naţional, însă pe scena Teatrului Modern. Acţiunea din Se face ziuă, plasată „în ultima noapte a anului 1784″, surprinde un moment din răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Piesa este mai mult una de comentariu şi de atmosferă, decât de acţiune. Sunt vizibile, în câteva monologuri, influenţe din teatrul lui Delavrancea.

Dacă, în pofida popularităţii de care s-a bucurat, Se face ziuă a alunecat în uitare, Trandafirii roşii (1915), scriere dramatică în trei acte şi în versuri, cu o carieră scenică remarcabilă, se bucură încă de un anume interes. Lucrarea, o feerie în notă neoromantică, dezvoltă motivul jertfei aduse unui ideal. Valorile poetice prevalează asupra celor dramatice. Tânărul şi visătorul trubadur Zefir îşi asumă sacrificiul suprem: cu sângele său înroşeşte 77 de trandafiri albi în 77 de zile, pentru a îndepărta blestemul care pluteşte asupra domniţei Liana. Personajul antitetic, Val Voievod, preferatul domniţei, este un caracter şovăielnic, egoist şi laş. Aparent înfrânt, Zefir, care se stinge odată cu aducerea ultimului trandafir, devine personificarea simbolului dăruirii.După două decenii, în Domnul de rouă, Bârsan foloseşte aceeaşi modalitate de expozeu dramatic, apelând însă la filoane care ţin de legendă şi de mit. Punctul de plecare îl constituie un eres consemnat de Al. Vlahuţă în România pitorească, derivat din motivul folcloric prezent în „Soarele şi Luna”. Autorul plasează acţiunea basmului său dramatic la o Curte domnească, într-un timp indefinit. În ambele sale basme dramatice, Bârsan alege soluţii de tratare personală a temei de bază, neacceptând doar nararea întâmplării, aşa cum procedează, spre exemplu, Victor Eftimiu, ci transformând-o în pretext al unei fabule dramatice „cu cheie”, întregul, ca şi părţile componente fiind simboluri sau agenţi purtători de idei în acţiune. Satira Las’ pe mine şi comedia de moravuri Bursierul societăţii au rămas în manuscris şi nereprezentate.

Opera sa cuprinde:

• Visuri de noroc, Bucureşti, 1903;

• Ramuri, Budapesta,1906;

• Poezii, Bucureşti, 1907;

• Impresii de teatru din Ardeal, Arad, 1908;

• Nuvele, Bucureşti, 1909;

• Sirena. Jurământul, Beiuş, 1912;

• Nuvele, Bucureşti, 1914;

• Se face ziuă, Bucureşti, 1914;

• Ca mâini va bate ceasul!, Bucureşti, 1915;

• Trandafirii roşii, Bucureşti, 1915;

• Furtuna. Cu toţii una. Poemul Unirei, Sibiu, 1922;

• Poezii, Bucureşti, 1924;

• Domnul de rouă, Bucureşti, 1938;

• Scrieri, ediţie îngrijită de Cornel Simionescu şi Aurora Pârvu, prefaţă de Cornel Simionescu, Bucureşti, 1969.

Traduceri

• Oscar Wilde, Salomeea, Bucureşti, 1907.

Surse:

http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Bârsan,_Zaharia

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/transilvania/1925/BCUCLUJ_FP_279996_1925_056_005_006.pdf

https://www.voci.ro/zaharia-barsan-intemeietorul-teatrului-national-din-cluj/

https://www.voci.ro/zaharia-barsan-un-artist-roman-de-exceptie/

http://www.istoriafilmuluiromanesc.ro/actor-film-romanesc~zaharia-b-rsan~160

https://barsand.wordpress.com/zaharia-barsan/

$$$

 S-a întâmplat în 11 ianuarie1928: În această zi, a murit Thomas Hardy, prozator şi poet britanic. Thomas Hardy (n. 2 iunie 1840, Dorchester, Regatul Unit – d. Dorchester) a fost un scriitor și poet naturalist britanic, cunoscut pentru romanele sale „Tess d'Urberville” și „Departe de lumea dezlănțuită”. Evenimentele din majoritatea operelor sale se desfășoară în comitatul semi-imaginar Wessex și sunt marcate de descrieri poetice și fatalism.Prin opera sa, caracterizată prin studiul amănunțit al caracterelor și ambianțelor, simpatie umană pentru eroi, prin viziunea fatalistă și pesimistă, se opune convenționalității epocii victoriene.

Thomas Hardy s-a născut la Higher Bockhampton, un sătuc din parohia localității Stinsford, la est de Dorchester în comitatul Dorset. Tatăl său a fost un zidar și constructor local. Mama lui Hardy a fost o femeie educată și ambițioasă, contribuind la educația fiului ei până la împlinirea vârstei de 16 ani, când a devenit ucenicul lui John Hicks, un arhitect local. Hardy a studiat arhitectura la Dorchester până în 1862, când s-a mutat la Londra. Cinci ani mai târziu s-a întors la Dorset pentru a lucra ca asistentul lui Hicks. A fost premiat de Institutul Regal al Arhitecților Britanici și de Asociația Arhitecturală.

În 1870, Hardy a cunoscut-o pe Emma Lavinia Gifford, care i-a devenit soție în 1874. Deși până la urmă s-au despărțit, decesul ei în 1912 a avut un efect traumatic asupra lui. A călătorit la Cornwall pentru a revedea locuri legate de ea și de tinerețea lor, și a scris o serie de poezii între 1912-13, prin care și-a exprimat durerea. Deși în 1914 s-a căsătorit cu secretara sa Florence Dugdale, care era cu 40 de ani mai tânără și pe care a cunoscut-o în 1905, Hardy a rămas preocupat de decesul subit al Emmei, încercând să-și învingă remușcarea compunând poezii. Viața religioasă a lui Hardy pare să fi fost un amestec de agnosticism și spiritism. Totuși el a scris deseori despre forțele spirituale care controlează universul mai mult prin indiferență sau capriciu decât prin reguli stricte. De asemenea, Hardy a dovedit în lucrările sale o anume fascinație referitor la fantome și spirite. În ciuda acestor sentimente, Hardy a avut totuși o legătură emoțională puternică față de ritualurile Bisericii Creștine, mai ales cele din comunitățile rurale, care au avut o influență formativă în timpul copilăriei sale. Unii critici literari au atribuit perspectiva cenușie din mai multe romane ale sale ca fiind reflectivă a părerii sale că nu există Dumnezeu.

Hardy a făcut o infecție la plămâni în decembrie 1927 și a murit în ianuarie 1928, după ce a dictat ultimul său poem soției, pe patul morții. Înmormântarea sa, pe 16 ianuarie la catedrala Westminster Abbey, a fost un eveniment controversat: familia și prietenii au dorit ca locul de veci să fie la satul natal Stinsford, dar executorul său, Sir Sydney Carlyle Cockerell, a insistat să fie la „Poets' Corner" (Colțul Poeților, o secțiune de la Westminster Abbey unde se află urnele a numeroși poeți și scriitori britanici). S-a ajuns la un compromis prin care inima sa a fost îngropată la Stinsford cu Emma, iar cenușa a fost depusă la Colțul Poeților din Catedrala Westminster.Opera lui Hardy a fost admirată de mulți autori, printre care D.H. Lawrence și Virginia Woolf. În 1910 i s-a acordat Ordinul Britanic de Merit.

La scurt timp după deces, corespondența și notele sale au fost arse de executorul său. Doisprezece dosare au rămas, unul din ele conținând note și extrase de articole de ziar din anii 1820, folosite de Hardy în ultimele sale lucrări. Romanele lui Hardy se desfășoară în comitatul fictiv Wessex (în parte real, în parte imaginar), care a păstrat numele regatului anglo-saxon care a existat în zonă. Peisajul a fost modelat după comitatele reale Berkshire, Devon, Dorset, Hampshire, Somerset și Wiltshire, cu locuri fictive bazate pe așezări reale. Hardy a descris epoca dinaintea căilor ferate și a revoluției industriale care au schimbat Anglia rurală. Operele sale au un ton pesimist și conțin o ironie amară, iar stilul său de scris este necizelat, dar lasă o impresie profundă. Hardy avea ochi pentru detalii amănunțite, ca de exemplu întinderea petei de sânge pe tavan de la sfârșitul romanului Tess of the d'Urbervilles sau nota de sinucidere din Jude the Obscure (trad. română Jude Neștiutul); el a păstrat articole și reportaje decupate din ziare, pe care le-a folosit ca detalii în romanele sale.

Primul roman al lui Hardy, The Poor Man and the Lady, terminat prin 1867, nu a fost preluat de nici o editură, iar Hardy a distrus manuscrisul; s-au păstrat doar fragmente. A fost încurajat de mentorul și prietenul său, scriitorul George Meredith, să încerce din nou. Desperate Remedies (1871) și Under the Greenwood Tree (1872) au fost publicate anonim. În 1873 A Pair of Blue Eyes, bazat pe curtea făcută de Hardy primei sale soții, a fost publicat sub numele propriu.Hardy a declarat că a folosit comitatul Wessex pentru prima dată în Far from the Madding Crowd (Departe de lumea dezlănțuită) în (1874), următorul roman al său (și primul semnificativ). Romanul s-a bucurat de succes suficient pentru ca Hardy să poată renunța la activitatea arhitecturală și să se dedice carierei literare. Pe durata următorilor 25 de ani, Hardy a semnat încă zece romane. El însuși s-a referit la cele mai bune titluri ale sale ca „romane de caracter și împrejurări". Hardy a fost un pesimist care a subliniat forțele impersonale și în general negative ale soartei asupra oamenilor simpli ai clasei muncitoare despre care a scris.

Hardy și soția s-au mutat de la Londra la Yeovil și după aceea la Sturminster Newton, unde a scris The Return of the Native (1878). În 1885 s-au mutat pentru ultima oară, la Max Gate, o casă de lângă Dorchester proiectată de Hardy și construită de fratele său. Acolo a scris romanele The Mayor of Casterbridge (1886) (Primarul din Casterbridge), The Woodlanders (1887) (Pădurenii) și Tess of the d'Urbervilles (1891), din care ultimul a fost criticat pentru prezentarea prea înțelegătoare a unei „femei ușoare" și inițial i s-a refuzat publicarea. Subtitlul acestuia, A Pure Woman / Faithfully Narrated (O femeie pură / povestit cu fidelitate), a fost intenționat să ridice sprâncenele clasei mijlocii din era Victoriană. Jude the Obscure (Jude neștiutul), publicat în 1895, a fost întâmpinat cu proteste și mai intense din partea publicului din era Victoriană pentru modul deschis tratează actele sexuale, și a fost adesea referit cu titlul „Jude the Obscene" (Jude obscenul). Romanul a fost foarte criticat pentru aparentul atac asupra instituției căsătoriei, și a contribuit la răcirea și mai gravă a relațiilor deja dificile dintre Hardy și soția sa, deoarece Emma Hardy a îngrijorat-o ideea că Jude the Obscure ar putea fi interpretat ca fiind un roman autobiografic. Unii vânzători de carte au vândut romanul în pungi de hârtie maro, iar episcopul de Wakefield este cunoscut că a ars un volum.

În ciuda acestor critici, Hardy devenise deja o celebritate în literatura engleză la începutul anilor 1900, fiind autorul mai multor romane foarte bine vândute. Totuși el a fost dezgustat de modul în care publicul a primit două din cele mai importante lucrări ale sale, și a renunțat să scrie noi romane. Câțiva critici literari sunt de părere că Hardy nu prea mai avea ce să scrie, epuizând creativ tonul din ce în ce mai fatalist al romanelor sale, între care Jude fiind punctul culminant.Hardy și-a împărțit romanele și colecțiile de nuvele în trei categorii:

Romane despre caracter și natură:

The Poor Man and the Lady (1867, nepublicat și pierdut)

Under the Greenwood Tree (1872)

Far from the Madding Crowd (Departe de lumea dezlănțuită, 1874)

The Return of the Native (Întoarcerea băștinașului, 1878)

The Mayor of Casterbridge (Primarul din Casterbridge, 1886)

The Woodlanders (1887)

Wessex Tales (1888, colecție de povestiri)

Tess of the d'Urbervilles (1891)

Life's Little Ironies ( Micile ironii ale vietii, 1894, colecție de povestiri)

Jude the Obscure (Jude neștiutul, 1895)

Romane de dragoste și fantezii:

A Pair of Blue Eyes ( Doi ochi albastri, 1873)

The Trumpet-Major (1880)

Two on a Tower ( Idila pe un turn, 1882)

A Group of Noble Dames (1891, colecție de povestiri)

The Well-Beloved (1897) (publicat sub formă de serial în 1892).

Romane de candoare

Desperate Remedies (1871)

The Hand of Ethelberta (1876)

A Laodicean (1881)

Hardy a mai scris povestiri scurte și un roman în colaborare, intitulat The Spectre of the Real (Fantoma realului)(1894). Altă colecție de povestiri, în afara celor menționate mai sus, este A Changed Man and Other Tales (Un om schimbat și alte povești), 1913. Operele sale au fost publicate în antologiile de 24 de volume a ediției Wessex (1912-1913) și 37 de volume în ediția Mellstock (1919-1920). Biografia sa, în mare parte scrisă de el însuși, apare sub numele celei de-a doua soții, în două volume apărute între anii 1928-1930, cu titlul The Early Life of Thomas Hardy, 1840-1891 (Tinerețea lui Thomas Hardy) și The Later Years of Thomas Hardy, 1892-1928; actualmente apărută într-un singur volum sub titlul The Life and Work of Thomas Hardy (Viața și opera lui Thomas Hardy) în 1984.

Poezie (selecții):

Wessex Poems and Other Verses (Poezii din Wesex și alte versuri, 1898)

Poems of the Past and Present (1901)

The Dynasts|The Dynasts, Part 1 (Suveranii, partea 1, 1904)

The Dynasts|The Dynasts, Part 2 (Suveranii, partea 2, 1906)

The Dynasts|The Dynasts, Part 3 (Suveranii, partea 3, 1908)

Time's Laughingstocks and Other Verses (1909)

Satires of Circumstance (1914)

Collected Poems (1919, parte din ediția Mellstock)

Late Lyrics and Earlier with Many Other Verses (1922)

Human Shows, Far Phantasies, Songs and Trifles (1925)

Winter Words in Various Moods and Metres (Cuvinte de iarnă în diverse moduri și metrici, 1928, publicat post-mortem)

Surse:

https://www.hardysociety.org

http://www.utgjiu.ro/revista/lit/pdf/2010-04/7_MINODORA_OTILIA_SIMION.pdf 

https://www.poetryfoundation.org/poets/thomas-hardy

https://www.britannica.com/biography/Thomas-Hardy

https://www.notablebiographies.com/Gi-He/Hardy-Thomas.html

https://www.wardsbookofdays.com/11january.htm

$$$

 S-a întâmplat în 11 ianuarie…

– Sfântul Cuvios Teodosie, începătorul vieţii călugăreşti de obşte din Palestina (Calendarul Creştin-Ortodox); Sf. Teodosie cel Mare, călugăr (Calendarul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice)

– „Ziua Artei Fotografice în România”, desemnată printr-o Hotărâre de Guvern din ianuarie 2010; este marcată în ziua de naştere a lui Carol Popp de Szathmary (n.11.I.1812-m.14.III.1887), unul dintre primii fotografi români, precum şi unul dintre primii fotoreporteri de război ai lumii. Carol Popp de Szathmary, pictor, fotograf, grafician, cartograf, heraldist şi litograf, este considerat primul fotograf de artă român (a realizat primele fotografii-document ale Bucureştiului din vremea sa); a fost pictorul Curţii regale în timpul lui Carol I; a participat la Războiul de independenţă (1877-1878), imortalizând pe carton, apoi pe pânză, acţiunile soldaţilor români. 

– „Ziua Internaţională a cuvântului Mulţumesc” este sărbătorită din 1984. „Mulţumesc” reflectă recunoştinţă, preţuire, respect, comuniune; „mulţumesc” în textele vechi era „multunesc”, însemna mult-unire; în limba rusă, „spasibo” înseamnă „spasi Bog”, adică „Domnul să te păzească”; în engleză, „thank you” derivă de la „think”, cu sensul „mă gândesc la tine, nu voi uita ce ai făcut”; la fel „danke” din germană; în franceză, „merçi” provine de la „mercy”, care înseamnă compasiune, sau graţie divină, la fel ca italienescul „grazie” sau „gracias”, din spaniolă, şi semnifică acceptarea compasiunii şi a graţiei divine, primite prin intermediul altei fiinţe; „obrigado”, din portugheză, duce cu gândul la reciprocitate, ca onoare, la a te simţi „obligat” de gestul celuilalt. „Mulţumesc” e ca o înclinare a omului în faţa altuia şi în faţa lui Dumnezeu

– 49 î.Hr.: Iuliu Cezar traversează Rubicon-ul, pentru a ocupa Roma şi a-l alunga pe Pompei

– 532: În Imperiul Bizantin a început, la Constantinopol, răscoala Nika, care a fost reprimată de către comandantul militar Belisarius, răsculații fiind masacrați în hipodrom.

– 1158: Vladislav al II-lea devine rege al Boemiei.

– 1569: Are loc în Anglia prima loterie despre care sunt date istorice

– 1600: Împăratul Rudolf al II–lea primește solia lui Mihai Viteazul, condusă de banul Mihalcea, care cerea recunoașterea domnului român ca principe al Transilvaniei.

– 1759: A fost deschis pentru public British Museum (Muzeul Britanic). Este unul dintre cele mai vechi și mai impozante muzee din lume, cu exponate variind de la mumii egiptene la comori romane.

– 1801: A murit compozitorul italian Domenico Cimarosa (n. 1749)

–1812: S-a născut Carol Popp de Szathmári (n. Cluj, Imperiul Austriac - d. 3 iulie 1887, București), pictor și grafician maghiar din Transilvania, primul fotograf de artă și documentarist din Regatul Român și unul dintre primii zece fotografi din Europa.

–1830: S-a constituit, la Iaşi, un „cerc de cetire medicinală”, prima societate ştiinţifică din România, denumită iniţial „Societatea Doftoricească Moldo-Romanika”, viitoarea „Societate de Medici şi Naturalişti”; fondatori: doctorii Mihai Zota şi Iacob Cihac

– 1837: A murit pictorul şi desenatorul francez François Gérard (n. 1770)

– 1838: Ora 20:45, puternic seism, cu magnitudinea 7,5 grade pe scara Richter, cu efecte grave în Muntenia, în special la Bucureşti, înregistrându-se multe pierderi umane şi materiale. La Galaţi s-a produs fenomenul de lichefiere a solului. Cutremurul s-a simţit puternic şi în Moldova, unde, printre alte consecinţe, s-a produs o masivă alunecare de teren (11/23)

– 1856: S-a născut Christian Sinding, pianist şi compozitor norvegian (m. 1941)

– 1865: A murit dramaturgul şi poetul Alexandru Depărăţeanu (n. 1834). Unele surse dau ca dată a morţii 9 ianuarie 1865

– 1878: S-a născut Zaharia Bârsan, dramaturg, actor şi regizor; fondator şi primul director al Teatrului Naţional din Cluj (1919) (m. 1948) 

– 1906, 11/24: S-a născut (la Balcic/Bulgaria) sculptorul Boris Caragea; membru corespondent al Academiei Române din 1955 (m. 1982)

– 1909: A avut loc Congresul Partidului Naţional Liberal, la care Ion I. C. Brătianu a fost ales preşedinte, evenimentul marcând consolidarea poziţiei tinerilor liberali în partid (11/24)

– 1909: S-a născut Nicolae Patrichi, compozitor de muzică uşoară şi de balet, dirijor şi pianist

– 1910: S-a născut poetul şi prozatorul Nikos Kavvadias, unul dintre cei mai populari poeţi ai Greciei (m. 1975)

– 1923: Are loc ocuparea Ruhrului de către trupele franco-belgiene. A fost un răspuns la neplata de către Germania a despăgubirilor de război dictate în urma primului război mondial.

– 1924: S-a născut endocrinologul american de origine franceză Roger Guillemin; contribuţii în domeniile fiziologiei nervoase superioare şi al endocrinologiei experimentale; a izolat hormonii hipotalamici; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1977, împreună cu americanii Andrew Schally şi cu Rosalyn Yalow

– 1928: A murit Thomas Hardy, prozator şi poet britanic; cunoscut îndeosebi pentru romanele „Tess d’Urberville” şi „Departe de lumea dezlănţuită” (n. 1840)

– 1922: Era folosită pentru prima dată, pe un pacient, insulina în tratarea diabetului, într-un spital din Toronto/Canada. La 14 noiembrie se marchează anual, începând din 1991, „Ziua Mondială de luptă împotriva diabetului” (la iniţiativa Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi a Federaţiei Internaţionale de Diabet), în ziua de naştere a fiziologului şi farmacologului canadian Frederick Grant Banting (1891-1941), cel care a introdus în terapeutică insulina. De fapt descoperitorul insulinei este medicul român Nicolae Paulescu (8.XI.1869 – 19.VI.1931). Acesta a publicat, în august 1921, rezultatele cercetărilor sale privind insulina. Abia peste 50 de ani va fi recunoscută prioritatea lui Paulescu în descoperirea insulinei faţă de canadianul Frederick G. Banting şi scoţianul John J. R. Macleod, care au anunţat descoperirea insulinei în decembrie 1921 şi pentru care au luat Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1923

– 1926: S-a născut (la Ismail, azi în Ucraina) Leonid Dimov, poet şi traducător (m. 1987)

– 1928: S-a născut profesorul, dirijorul şi compozitorul Gheorghe Gomoiu

– 1930: S-a născut actorul australian Rod Taylor (m. 2015)

– 1930: S-a născut actriţa americană Angela Paton (m. 2016)

– 1942: S-a născut Clarence Clemons, saxofonist american (m. 2011)

– 1943: S-a născut Florin Manolescu, eseist, critic şi istoric literar, traducător şi profesor; s-a remarcat prin apropierea sa de literatura S.F., al cărei promotor a fost în anii ’80, iar mai apoi prin atenţia acordată literaturii exilului românesc, pe care a studiat-o timp de decenii, dar şi interferenţelor literaturii române şi germane cu alte domenii conexe (m. 2015) 

– 1943: S-a născut scriitorul spaniol Eduardo Mendoza Garriga 

– 1947: S-a născut Viorel Grimalschi, pictor, grafician, monumentalist şi professor

– 1952: A murit tenorul italian Aureliano Pertile (n. 1885)

– 1954: S-a născut hocheistul Doru Tureanu, multiplu campion naţional cu Dinamo şi unul dintre cei doi români incluşi în Hall of Fame-ul hocheiului pe gheaţă, după Eduard Pană; a evoluat în cariera sa numai la Dinamo Bucureşti, în perioada 1969-1987, echipă pentru care a debutat la 14 ani şi a făcut parte din cea mai bună generaţie pe care a avut-o hocheiul românesc, fiind considerat, neoficial, cel mai bun jucător pe care l-a avut România vreodată; de asemenea, Doru Tureanu este marcatorul all-time al naţionalei, cu 112 puncte (74 de goluri şi 39 de pase decisive), participând la două ediţii ale Jocurilor Olimpice (Innsbruck – 1976 şi Lake Placid – 1980) şi la 17 ediţii ale Campionatului Mondial (1971-1987) (m. 2014)

– 1954: A murit Oscar Straus, compozitor şi dirijor austriac (n. 1870)

– 1954: S-a născut Kailash Satyarthi, apărător indian al drepturilor copiilor, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în anul 2014, împreună cu pakistaneza Malala Yousafzai

– 1966: A murit Alberto Giacometti, sculptor, pictor şi desenator elveţian (n. 1901)

– 1971: S-a născut cântăreaţa americană Mary J. Blige, cunoscută ca „Regina hip-hop-ului şi soul-ului”

– 1992: A murit organistul Iosif Gerstenengst (n. 1920)

– 2002: A murit regizorul de film şi scenaristul francez de origine armeană Henri Verneuil (n. 1920)

– 2003: A murit Maurice Pialat, regizor de film, actor şi scenarist francez (n. 1925).

– 2004: A murit Sorin Holban, prozator, poet, dramaturg şi publicist (n. 1933)

– 2008: A murit Sir Edmund Hillary, diplomat, cercetător şi alpinist neo-zeelandez; a atins vârful Everest (8.848 m) cel mai înalt munte din lume, alături de nepalezul Tenzing Norgay (1914-1986), fiind primii din lume care au reuşit această performanţă, la 29.V.1953 (n. 1919) 

– 2010: A murit Ếric Rohmer (numele adevărat: Jean-Marie Maurice Schérer), regizor şi critic de film francez; unul dintre fondatorii „Noului Val” în cinematografia franceză (n. 1920)

– 2012: A murit Ion Focşa, actor (mulţi ani la Teatrul din Piteşti), regizor şi memorialist (n. 1925)

– 2013: A murit actriţa italiană de teatru şi film Mariangela Melato (n. 1941)

– 2013: A murit Thomas Parry Jones, inventatorul britanic al primului etilotest electric (n. 1935) 

– 2013: A murit Aaron Swartz, co-fondator al reţelei de socializare Reddit, care militează pentru accesul liber la internet, şi co-creator al formatului RSS 1.0 (n. 1986) 

– 2014: A murit Iancu Băcioiu, fost internaţional de rugby, triplu campion naţional cu echipa Farul Constanţa (n. 1945)

– 2014: A murit, în Germania, fosta handbalistă Mora Windt–Martini; a făcut parte din echipa României care a câştigat Campionatul Mondial de Handbal Feminin desfăşurat în Germania în anul 1956 (n. 1937)

– 2014: A murit (după opt ani în care s-a aflat în comă) Ariel Sharon, general şi om politic israelian; fostul premier israelian (2001-2006) a rămas în istorie ca artizanul invaziei din Liban, în anul 1982, în calitatea de ministru al apărării (1981-1983), dar şi ca premierul care a decis retragerea trupelor şi desfiinţarea coloniilor din Fâşia Gaza, în 2005 (n. 1928)

– 2015: A murit actriţa italiană de origine suedeză Anita Ekberg, una dintre muzele regizorului italian Federico Fellini (n. 1931)

$$$

 VICTOR BABEȘ

Victor Babeș (28 iulie 1854 la Viena – 19 octombrie 1926 la București ) a fost un medic, bacteriolog , academician și profesor român . Unul dintre fondatorii microbiologiei moderne , Victor Babeș este autorul unuia dintre primele tratate de bacteriologie din lume - Bacteriile și rolul lor în anatomia patologică și histologia bolilor infecțioase , scris în colaborare cu omul de știință francez Victor André Cornil în 1885. În 1888, Babeș pune la baza principiului imunității pasive , iar câțiva ani mai târziu enunță principiul antibiozei . A adus contribuții timpurii și semnificative la studiul rabiei , leprei , difteriei , tuberculozei și altor boli infecțioase. De asemenea, a descoperit peste 50 de germeni necunoscuți și a prevăzut noi metode de colorare a bacteriilor și fungilor. Victor Babeș a introdus vaccinarea antirabică și a fondat seroterapia în România. 

Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și Universitatea de Medicină și Farmacie din Timișoara îi poartă numele.

Origine și familie

Victor Babeș a fost fiul lui Vincențiu Babeș și al Sophiei Goldschneider. Tatăl său a fost un magistrat, profesor, jurnalist și politician român din Banat , membru fondator al Societății Academice Române (22 aprilie 1866) și președinte al Secției de Istorie a Academiei Române (1898–1899). Una dintre personalitățile care s-au remarcat în lupta pentru drepturile românilor din Transilvania, Vincențiu Babeș a fost în repetate rânduri deputat la Premiul de la Viena și președinte al Partidului Național Român . Victor a avut o soră, Alma, și un frate, Aurel. Fratele mai mic al lui Victor Babeș, Aurel, a fost chimist și a lucrat cu Victor la Institutul din București. Fiul lui Aurel, Aurel A. Babeș , a fost și el medic și a descoperit un test de screening pentru cancerul de col uterin .

Victor Babeș a fost căsătorit cu Iosefina Thorma, cu care a avut un fiu, Mircea. 

Studii

În copilărie, Victor Babeș a fost întotdeauna atras de poezie, muzică și în special literatură, precum și de sportul de performanță, științe naturale și dramaturgie. A început să studieze artele dramatice la Budapesta . Moartea surorii sale, Alma, cauzată de tuberculoză , la o vârstă fragedă, l-a determinat să abandoneze studiile începute și să se înscrie la medicină. A urmat Facultatea de Medicină din Budapesta și Viena . Victor și-a luat doctoratul în medicină la Viena, în 1878. În 1881 a primit o bursă și a plecat la Paris și Berlin , unde a lucrat cu profesori de renume ai vremii: Cornil, Louis Pasteur , Rudolf Virchow , Robert Koch și alții. A continuat să studieze cu mari profesori din München , Heidelberg și Strasbourg până în 1886.

Activitatea științifică

Și-a început cariera științifică ca asistent în laboratorul de Anatomie Patologică din Budapesta (1874–1881). În 1885 a fost numit profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. În același an, a descoperit un sporozoar parazit al căpușelor , numit Babesia în onoarea sa (din familia Babesiidae ), care provoacă o boală rară și severă numită babesioză . Mai târziu în acel an, publică primul tratat de bacteriologie din lume, „Bacteriile și rolul lor în anatomia patologică și histologia bolilor infecțioase” , pe care l-a scris împreună cu Cornil. 

Demersurile științifice ale lui Babeș au fost de amploare largă. El a fost primul care a demonstrat prezența bacililor tuberculoși în urina pacienților infectați. De asemenea, a descoperit incluziuni celulare în celulele nervoase infectate cu rabie . Având valoare diagnostică, acestea aveau să fie numite după el (corpuri Babeș-Negri). Babeș a fost promotorul concepției morfopatologice despre procesul infecțios , a ghidurilor medicale bazate pe sinteza dintre bacteriologie și anatomia patologică. Lui Babeș i s-a atribuit inventarea primului model raționalizat de termostat și a unor metode de colorare a bacteriilor și fungilor în preparate și culturi histologice.

În 1887, Babeș este chemat în țară de guvernul român și numit profesor de anatomie patologică și bacteriologie la Facultatea de Medicină din București . A deținut această funcție până în 1926. Tot în 1887, a fost înființat, prin Legea nr. 1197, Institutul de Bacteriologie și Patologie, condus de Babeș și care îi va purta în viitor numele (Institutul Victor Babeș). În 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române , iar din 1893 a devenit titular în această funcție.

În 1900 a fondat Societatea Anatomică din București, ocupându-se cu studii clinice anatomice. În 1913, a preparat un vaccin antiholeric pentru a combate epidemia de holeră izbucnită în rândul Armatei Române aflate în campania celui de-al Doilea Război Balcanic din Bulgaria. Între 1916 și 1918 a continuat prepararea produselor biologice, rămânând în zona ocupată de Puterile Centrale . În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj , nou înființată în acel an.

Victor Babeș a introdus vaccinarea antirabică în România, la doar trei ani după inițierea acesteia de către Louis Pasteur . Este considerat al doilea specialist în rabie din lume după Pasteur și părintele seroterapiei, precursor al imunologiei moderne . Munca sa a avut, de asemenea, o influență puternică asupra medicinei veterinare , în special în ceea ce privește profilaxia și medicația serică . A preparat serul antidifteric și a desfășurat o vastă activitate în cercetarea pelagrei , tuberculozei , febrei tifoide și leprei . A publicat peste 1.000 de lucrări științifice și 25 de monografii în domeniul microbiologiei și patologiei.

Ca recunoaștere a muncii sale inovatoare în medicină, Victor Babeș a fost ales membru al Academiei Naționale de Medicină din Franța , al Comitetului Internațional de Combatere a Leprei, primind de trei ori premiul Academiei Franceze de Științe . De asemenea, i s-a acordat titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare .

Concepții filozofice și atitudine militantă

Pe lângă activitatea științifică, a fost preocupat îndeaproape de problemele medicinei profilactice (alimentarea cu apă a orașelor și satelor, organizarea științifică a luptei antiepidemice etc.). În calitate de director al Institutului care îi poartă numele, Babeș a abordat unele dintre problemele de sănătate și sociale ale vremii, cum ar fi problema pelagrei , și a formulat soluții realiste privind organizarea medicală a țării, prevăzând organizarea unui Minister al Sănătății . Strâns legat de popor, Victor Babeș a luptat pentru aplicarea descoperirilor științei în vederea îmbunătățirii vieții oamenilor. A studiat cauzele bolilor cu răspândire în masă ( pelagra , tuberculoză ), atrăgând atenția asupra rădăcinilor lor sociale.

De-a lungul activităților științifice și sociale, un rol important l-a avut concepția sa filosofică materialistă , expusă în special în lucrări precum Considerații asupra raportului științelor naturale cu filosofia (1879) și Credință și știință (1924). Babeș a respins agnosticismul lui Kant , innatismul lui Descartes , apriorismul idealist și fideismul lui Schelling . A susținut cu consecvență natura obiectivă a lumii, legile naturii și cauzalitatea.

Victor Babeș a fondat publicațiile Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie ( în română : Analele Institutului de Patologie și Bacteriologie ; 1889), România Medicală ( în română : România medicală ; 1893) și Arhivele științelor medicale (în franceză: Archives des sciences médicales ; 1895).

Moarte

Victor Babeș a murit pe 19 octombrie 1926 la București. Mormântul său se află la Institutul Cantacuzino din București.

$$$

 VERONICA MICLE

Poeta Veronica Micle s-a născut la Năsăud, în 22 aprilie 1850, și a decedat în 3 august 1889, la Văratec, Agapia, Neamț. A fost căsătorită cu profesorul universitar Ștefan Micle, dar în epocă se știa că a iubit doi bărbați celebri: Mihai Eminescu și I. L. Caragiale.

La Şcoala Centrală din Uliţa Muzelor din Iaşi, Veronica o are profesoară de lucru manual pe Emilia Rickert, care n-o place. Copila e frumoasă, deşteaptă, talentată, apare des pe scenă. Primeşte nota „eminenţă” la obiectele de bază şi calificativ slab pentru purtare şi lucru de mână. Nedreptate! Veronica Câmpeanu muncise mult în timpul anului școlar. Programul încărcat de la pension începea de la 5 a.m., iar până se dădea stingerea, la 10.00 p.m. după rugăciunea de seară, activităţile curgeau una după alta.

Când îşi susţine examenul de absolvire de final de an, se prezintă în faţa comisiei formată din: Titu Maiorescu, Ştefan Micle, Vasile Alexandrescu Urechia, Ion Pangrati, O. Teodori şi N. Culianu. Ştefan Micle cum o vede, pune ochii pe ea, o vrea cu orice preț.

Directoarea Olga Gros îi aprobă Anei Câmpeanu cererea de retragere a fetei de la şcoală, iar Ştefan Micle vrea minora de nevastă. Mama Veronicăi, o moaşă văduvă, cu doi copii, care stătea cu chirie la Iaşi, îşi sacrifică fiica.

Atunci, în naivitatea mea, nu prea îmi dam socoteală de gestul pe care-l fac; azi însă, când privesc înapoi, văd cu groază mulţimea ochilor dispreţuitori: «Ce faci, Veronica! Unde te duci, Veronica? Opreşte-te!…» îi scria Veronica lui Mihai Eminescu despre decizia de a se căsători cu Ştefan Micle. (Corespondenţă Veronica Micle)

În 7 august 1864, când s-au căsătorit, Ştefan Micle avea 43 de ani, iar eleva împlinise 14 ani.

Un proces celebru şi valuri de invidie în epocă

După ce devine doamna Micle, Veronica şi mama sa sunt implicate într-unul dintre procesele răsunătoare ale Iaşului, care îl viza pe Titu Maiorescu. Titu Maiorescu este autorul unor „vizite dubioase”, iar cele două femei sunt martore în proces.

Plin de energie, Maiorescu ţine gratuit un curs de gramatică la Şcoala Centrală din Iași. Se zvoneşte că profesoara de lucru manual şi guvernanta şcolii, Emilia Rickert, e amanta lui. Scandalul devine „fabula târgului“, invidia clocotitoare explodează în „Tribuna Română”. Ajung „murmure până la ministeru“.

La 25 de ani, Titu Maiorescu avea o licenţă în Filosofie (Berlin) şi una în Litere şi Drept (Paris), era profesor universitar la Iași, însurat cu o nemţoaică și avea o fetiță.

În procesul ordonat de către ministrul Justiţiei, Cultelor şi Instrucţiunii, de la Bucureşti, N. Creţulescu, sunt acuzaţi amanţii Titu Maiorescu şi Emilia Rickert, apoi Emilia Gros, directoarea care tolerase „imoralitatea”.

În dosarul acuzării, Ana Câmpeanu, mama Veronicăi Micle, depune plângere la tribunal, relatând despre vizita „misterioasă” pe care Maiorescu o făcuse în odaia guvernantei şcolii. Faptul era ştiut de la fiica sa, care-l văzuse intrând acolo, în timp ce ea ştergea tabla. Exista şi un alt martor, Frosa Cobălcescu.

Titu Maiorescu locuia în şcoala de fete, dar acest lucru nu era secret. În afară de camera sa, singurul loc de şedere pe care îl putea avea era doar cancelaria. Bărbaţii profesori nu aveau voie să intre în sala unde studiau elevele după cursuri, nici în dormitorul lor, nici în camera directoarei. Încălcarea regulamentului de ordine interioară se pedepsea cu „ştrăifuirea de onorar” (amendă), iar la a treia abatere urma destituirea din funcţie a persoanei vinovate. La proces, Veronica este citată, ca martor important.

Ştefan Micle nu-şi dorea nevasta băgată în asemenea intrigi, dar ea se prezintă la proces din cauza nedreptăţilor şcolare trăite, căci cea pârâtă îi fusese profesoară. Pe Maiorescu îl apărau somităţi ieşene ale Baroului: P.P. Carp, Vasile Pogor şi Iacob Negruzzi, membrii fondatori ai „Junimii”, toți francmasoni. Profesorul este achitat la prima instanţă. Mărul discordiei continuă.

În 13 ianuarie 1865, Veronica Micle depune plângere la Curtea Criminală. Fetele atât de isteţe la tribunal, căpătară de la Curte destule bobârnace. Doamna Veronica a depus mărturie că l-a auzit o dată pe Maiorescu vorbind încet cu domnişoara Rickert. Atunci prezidentul o întreabă ce cuvinte a auzit. «Nu ştiu ce cuvinte, dar impresia mea a fost că erau cuvinte de amor». «Dar dumneata ştii ce e amorul?» o întreabă procurorul Cazimir. La această întrebare un zâmbet se ivi pe toate feţele din sala tribunalului, iar Veronica roşise toată şi nu mai răspunse. (sursa – Iacob Negruzzi – „Amintiri de la Junimea”)

Titu Maiorescu e achitat prin decizia Curţii de Apel 143 din 27 aprilie 1865. La vremea procesului, Veronica era măritată de un an şi însărcinată. 15 ani cât a fost căsătorită cu Ştefan Micle, acesta i-a oferit o viaţă lipsită de griji materiale. Sobrietatea profesorului o rănea pe cruda şi tânăra soţie. Maiorescu şi-a dat seama că fata n-a trăit sentimentul înălţător al amorului familial. (Iacob Negruzzi- „Amintiri de la Junimea”)

Să ierţi că am îndrăznit a te iubi…

În 1863, la Iaşi, în iatacul lui Vasile Pogor, se înfiinţează o societate literară, pe care Theodor Rosetti o numeşte „Junimea”, cu întruniri săptămânale, iar din 1867 apare Revista „Convorbiri literare” unde se publica ceea ce se petrecea în societatea literară. (G. Ibrăileanu – „Note şi impresii”). Ca soţie cu doi copii a rectorului Universităţii ieşene, Veronica a cunoscut în amănunt activitatea societăţii, dar nu participa deoarece era femeie, iar femeile erau excluse. Din cauza procesului avut, nu i-a mai prezentat lui Iacob Negruzzi versurile de dragoste compuse de ea, pe care acesta i le citea la întrunire.

În 1870, Mihai Eminescu publică în „Convorbiri literare” poeziile „Veneră şi Madonă”, „Epigonii”. Veronica nu-l cunoştea, dar nu rămâne indiferentă la muzicalitatea limbii versurilor. În epocă circulă mai multe variante despre cum și unde s-au cunoscut cei doi.

În 1870, în timpul pregătirii Congresului de la Putna, poetul ajunge în Moldova şi-i cere găzduire lui Miron Pompiliu, secretarul lui Ştefan Micle. Cu această ocazie, profesorul i-l prezintă Veronicăi.

Altă variantă: Veronica trata la Viena o eczemă. Prin intermediul gazdei, doamna Lowenbach, îl cunoaşte pe „Luceafărul” poeziei româneşti, aflat la studii.

Amândoi erau tineri şi visau să scrie. Eminescu era la acea vreme chipeşul de-o frumuseţe dionisiacă, cum spune în „Geniu pustiu”, iar Veronica era tânăra doamnă blondă, cu părul lung, ciufulit, ridicat într-un coc, din care scăpau două suviţe, cu ochi de migdal înflorit.

Naturală, inteligentă, Veronica Micle ştie să fie spirituală cu graţie și să cucerească prin vorba dulce și glasul ei suav care deschidea inimi. Fotografia din 1868 a Veronicăi îi surprinde privirea de o melancolie adâncă.

Veronica Micle şi Mihai Eminescu se caută, se doresc, se îndrăgostesc. Trec zile de vis, amândoi trăiesc ceasuri de extaz și se întâlnesc pe ascuns. La Iaşi, se întâlnesc în Grădina Publică din Copou, sub tei, unde poeta îşi plimba fetiţele. Veronica era măritată, iar Eminescu neînsurat. Curioşii au observat, mama ei a aflat de idilă de la vecine, iar plimbările lor s-au rărit imediat.

În „Curierul de Iaşi” (1876) Eminescu publică schiţa „La Aniversară”, fără semnătură, care înfăţişa o scenă din viaţa a doi tineri verişori ce se iubeau fără să şi-o spună. Timpul trece, vine şi ziua când poeta îi mărturiseşte soţului său despre iubirea sinceră pentru Eminescu. Micle acceptă cu demnitate vestea, după ce trecuse de câteva ori prin casa lui, la seratele din salonul casei, organizate de către Veronica.

La 29 de ani, Veronica rămâne văduvă cu două fiice, Virginia (11 ani) şi Valeria (13 ani). Până să primească pensie după soţ, ea ţese, coase, împleteşte, pentru bani puţini. Întoarsă la viaţa de gospodină, compune poezii, citeşte mult, trimite scrisori înflăcărate lui Eminescu, care între timp se mutase la București: Am o inimă care ştie să iubească. Te sărut, Veronica. Dar, „ipocritul”, „tacticosul”, „netrebnicul”, „plănuitorul perfid”, „pururea al tău, Emin” îi răspunde rar la scrisori. Tăcerile lui sunt ucigătoare.

După cum ţi-am mai spus – îi scria ea poetului în 7 noiembrie 1879 – eşti singurul punct luminos al vieţii mele întunecate de griji şi de necazuri.

Să fii a mea oricum aş trăi şi oriunde – îi răspundea poetul. (sursa – Dosarele Academiei Române).

Eminescu a fost toată viața lui sărac, iar o căsătorie între cei doi însemna pierderea pensiei de urmaş. Ar fi fost foarte greu pentru poeta care avea în întreținere cele două minore rămase orfane după moartea lui Ștefan Micle. („Veronica Micle” – George Sanda).

Au urmat multe zile cu lacrimi, îndoieli, frământări, speranţe. Tăcut şi modest, Eminescu muncea zi lumină în redacţia ziarului „Timpul” din Bucureşti, trimis acolo de Maiorescu. Parfumul anilor de pasiune îi dau putere. Relaţia lor a fost marcată de plecările teatrale şi revenirile pocăite ale lui Eminescu, plus intrigile lui Maiorescu, poreclit în epocă „Muerescu”, deoarece trăia în aceeași casă cu nevasta și amanta (cumnata lui) și mereu râvnea la o amantă nouă.

Eminescu şi Veronica se despărţeau certându-se şi se împăcau blestemându-se. Ea-l voia la Iaşi, el nu putea părăsi Bucureştiul. În gândurile lor, erau uniţi pe viaţă, în realitate, ei nu s-au căsătorit niciodată.

Scrisorile unei mari iubiri

La Bucureşti, Mihai Eminescu locuia în casa lui Ioan Slavici, din bunăvoința nevestei, iar la Iaşi îl găzduia bunul său prieten, Ion Creangă, care-l aştepta cu oala de lut cu sarmale fierbinţi, într-o casă plină cu pisici. (Octav Minar – „Simfonie Veneţiană, Romanul unei mari iubiri: Eminescu” ).

Scrisorile lor sunt pline de amintiri vii, jurăminte înflăcărate, învinuiri arzătoare

Te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit a te iubi, să ierţi că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii tale, care după caracterul tău, trebuie să fie veselă şi luminoasă (…) Nu văd nici o perspectivă a trăi împreună pentru că nu mi s-a oferit nimic la Iaşi pentru a duce o viaţă convenabilă cu tine (…) Tu rămâi în mintea mea şi sufletul meu, visul de aur al vieţii mele, îi scria Eminescu.

Veronica Micle către Eminescu: Îmi eşti drag, te doresc, m-aş mulţumi să te văd trecând numai o clipă pe stradă, o clipă, numai o clipă. Singura plăcere este să-ţi scriu. O dată ziceai să murim împreună. Ce înseamnă la bărbaţi iubirea? Cuvântul fără sens pentru inima lor! Iubirea bărbaţilor e o dorinţă ascunsă de a poseda femeia, de a-i banaliza sentimentele, de a face din ea o perversă. Ferice de acea femeie care ştie să utilizeze acele stări sufleteşti ale unui bărbat, care le prevede spre a-l dispreţui după împrejurări, căutând să-şi ferească sufletul de ruină. Femeia în iubire nu trebuie să se călăuzească numai de pornirea instinctivă a sincerităţii.

În nori de fum, vin roşu şi bun, Eminescu, alături de Caragiale, Slavici şi Grigore Manolescu purtau discuţii toată noaptea. Dimineaţa pleca spre redacţie. Suferea de insomnie, era extenuat, bea multe cafele, nu mânca, avea dureri de cap, era nervos. Face prima criza de nebunie. Prietenii fac chetă şi-l internează în sanatoriu la Viena.

Mă cheamă imaginea ta, vorbesc cu dânsa, mă simt atras de dânsa, şi în clipele acestea de reverie, legănat de gondola pe canalele misterioase, mă las copleşit de o fericire aparentă care mă linişteşte, îi scrie Eminescu, Veronicăi, de la Veneţia.

Veronica îl iertase pentru plecările lui nebuneşti şi îi trimite rânduri de foc. Scrisorile pe care mi le trimiţi, Emin, au început să reînvie în mine credinţa că iubirea noastră nu va muri niciodată.

Până s-a însănătoşit Eminescu şi s-a întors în ţară, Veronica Micle şi-a găsit refugiu în literatură, muzică, activităţi sociale.

Iubeam, a iubi, iubesc… O răzbunare

Titu Maiorescu o cunoscuse la proces, apoi, 16 ani a urmărit-o pe Veronica Micle până i-a plătit poliţele pentru procesul avut.

Într-o dimineaţă, Eminescu bate la uşa lui Maiorescu, pentru a-i spune că doreşte să se căsătorească cu Veronica Micle – povesteşte criticul literar lui Brătescu-Voineşti în ale sale amintiri. Am rămas încremenit (…) Îmi aduc aminte, pentru a câştiga timp, m-am ridicat, am sunat şi am cerut servitorului un pahar cu apă (…) «Dar, Eminescule dragă, asta înseamnă autocondamnarea dumitale la o viaţă de privaţiuni dureroase…»

Eminescu îi promite că va munci pentru amândoi, că nu va mai scrie poezii.

Titu Maiorescu: Aş fi vrut să-l văd ocupând o catedră universitară de filosofie, aş fi vrut să-l văd căsătorit cu o fată bună, cinstită, cu ceva stare, care să-l fi putut pune la adăpostul nevoii de a munci din greu, pentru a-şi asigura existenţa. Mă îngrijora şi mă durea faptul că-l vedeam în fiecare zi în mrejele unei femei ca Veronica Micle. Vezi, dragă domnule Brătescu, întrebuinţăm toţi zilnic acelaşi cuvinte, dar accepţia lor variază de la om la om. Iubesc, iubeam, a iubi. Neştiind la ce argument să recurg, dar hotărât să-l împiedic de la un act de nebunie, am recurs la actul nebunesc, şi i-am spus: «Eminescule, iartă-mă, te rog, de sfâşierea de care ştii că ţi-o pricinuişi, dar aceea pe care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste… n-o merită. Înainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. A avut-o şi el. Mi-a mărturisit chiar el.» Parcă îl văd şi acum. Eminescu şi-a dus mâna la gură a zis «Canalia!» Apoi a plecat. Multă vreme nu l-am mai văzut.

Acesta a fost destăinuirea pe care a făcut-o Maiorescu, într-o dimineaţă de iunie, lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti. Paginile au fost publicate în 1937, („Din pragul apusului. Gânduri – Amintiri”) când toţi cei implicaţi în poveste erau morţi de mult.

Într-un proces intentat Veronicăi Micle, Titu Maiorescu devine acuzator principal, iar martorul I. L. Caragiale destăinuie amănunte picante din aventura intimă dintre el şi Veronica Micle, pe când aceasta era măritată. Afând toate acestea, Eminescu n-o acuză de nimic pe Veronica, dar nu o cere în căsătorie.

În noaptea de 3 spre 4 august 1889, clopotele au bătut funebru la Mănăstirea Văratec. Maica Fevronia Sârbu (poeta Veronica Micle) decedase în urma înghiţirii cu premeditare a unei sticluţe cu arsenic. Trecuse o lună şi ceva de la moartea lui Eminescu, iar depresia profundă îi cernise viaţa şi sufletul. Poeta este îngropată în cimitirul mănăstirii, lângă un gard, iar mormântul îngrijit de către măicuţe şi vizitat de turiştii care se închină acolo, aflat în afara mănăstirii, este doar ca decor.

$$$

 VECHIUL TESTAMENT

Vechiul Testament este denumirea creștină pentru cărțile scripturilor evreiești care constituie prima jumătate a Bibliei creștine . „Vechi”, în acest sens, era un mijloc de a distinge iudaismul de creștinism la crearea Noului Testament, începând cu secolul al II-lea d.Hr. Credincioșii evrei nu își consideră scripturile vechi, adică nevalide; ele rămân în centrul vieții și practicilor evreiești.

Etimologie

„Testament” a devenit traducerea în limba engleză pentru un concept religios și cultural comun în lumea antică, acela de „legământ”. Un legământ era un contract legal susținut și respectat prin jurăminte și ritualuri. Avem exemple între stăpâni și constituenți. Faraonul egiptean Ramses al II-lea (domnit între 1279 și 1213 î.Hr.) și regele hitit , Hattusili al III-lea, au semnat un astfel de legământ în 1259 î.Hr. Ambii și-au chemat zeii diferiți pentru a valida acordul, un exemplu timpuriu de tratat de pace după bătălia de la Kadesh .

Cuvântul ebraic pentru legământ, beriyth , însemna o promisiune sau o angajament, dar ar putea deriva și dintr-un cuvânt rădăcină care însemna „tăiere”. Legămintele erau „pecetluite”, atestate legal, prin transmiterea de bucăți tăiate din carnea sacrificiilor între părți. De asemenea, ar putea proveni din akkadianul antic , care înseamnă „între”, un acord între oameni.

În traducerea greacă a scripturilor ebraice, beriyth a devenit diatheke , un concept greco- roman de jurisprudență, „acord”, „testament”, care descria „un testament”. Versiunea King James a folosit termenul englezesc „testament” pentru cărțile biblice, înțelegând legămintele lui Dumnezeu ca fiind eterne. Încă ne referim la „testamentul” cuiva, la instrucțiunile pentru distribuirea proprietății și bunurilor sale, ca fiind obligatorii din punct de vedere juridic.

Toate religiile antice aveau contracte între zeii lor și oameni. Contractul detalia relația dintre societate și divin. Legămintele aveau două elemente esențiale: 1) promisiunea zeului de a ajuta comunitatea să prospere în schimbul închinării, ceea ce însemna sacrificii, și 2) coduri de legi care detaliau comportamentul și rolurile de gen. Codurile de legi se manifestau în forme de guvernare, inițial prin regi, și erau validate de faptul că erau date de zei. Nu exista nicio distincție între legile divine și cele civice. Magistrații romani aleși dețineau puterea de imperium , autoritatea religioasă și datoria de a îndeplini dictatele divinului.

Scripturile evreiești

Uneori denumite Biblia ebraică, scripturile evreiești constau din surse numeroase și variate: mituri, imnuri, rugăciuni, oracole și narațiuni istorice. Consensul este că poveștile au început ca tradiție orală și au fost transmise de-a lungul mai multor generații. Pe măsură ce secolele au trecut și Israelul a cunoscut o istorie lungă, care a inclus multe evenimente importante, precum și dezastre, aceste povești orale au fost editate cu material suplimentar. Adăugirile reflectă întotdeauna sensul narațiunilor mai vechi, actualizate pentru a explica evenimentele contemporane. Consensul este că tradițiile orale mai vechi au fost scrise pentru prima dată în jurul anului 600 î.Hr., unde au fost reunite diverse surse.

Anticii respectau antichitatea, trecutul antic, prin faptul că aceasta valida conceptele și obiceiurile transmise din generație în generație. După moartea lui Solomon (cca. 930 î.Hr.), Israelul s-a împărțit în două regate, Israelul în nord și Iuda în sud, fiecare cu propriile tradiții. În primele scrieri ale diferitelor surse, variațiile au fost menținute. Astfel, versiunea scrisă a Bibliei ebraice conține duplicate și triplicate ale acelorași povești, care au și ele contradicții. De exemplu, există două povești diferite despre creație în Geneza și două povești diferite despre potop și Noe .

Cărțile sunt datate în funcție de detalii culturale specifice din relatări. Multe dintre relatările din Geneza reflectă cultura nomadă din Orientul Mijlociu la sfârșitul epocii bronzului . Relatările ulterioare reflectă evenimente istorice cunoscute, cum ar fi invazia asirienilor în 722 î.Hr. și distrugerea babiloniană a Templului lui Solomon și a Ierusalimului în 587 î.Hr.

O caracteristică a tuturor religiilor antice era absența unei autorități centrale care să poată dicta ce ar trebui să creadă sau să practice toți oamenii. Sute de culte native au încorporat divinități antice și apoi au adăugat noi zei și ritualuri pe măsură ce au apărut de-a lungul timpului. În mod similar, diverse grupuri de evrei (secte evreiești) aveau concepte și practici diferite. Sacrificiile și ritualurile de puritate au fost enumerate în cartea Leviticului pentru Templu, dar avem puține cunoștințe despre modul în care erau observate în sinagogile evreiești din întreg Imperiul Roman . Un text scris nu indică neapărat conformitate. Atunci (ca și acum), oamenii își consultau textele religioase și le interpretau în moduri individuale.

Legăminte în Biblia ebraică

Două tipuri de legăminte sunt predominante în Biblia ebraică: legămintele necondiționate sau eterne făcute de Dumnezeu și legămintele condiționate. În ciuda circumstanțelor schimbătoare, legămintele originale au rămas intacte și au fost adesea repetate. Cu toate acestea, în cazul legămintelor condiționate, a fost alegerea lui Dumnezeu să pedepsească încălcările (păcatele) împotriva dictatelor Sale. Încălcările au fost clasificate colectiv ca permițând păcatul idolatriei, care a dus și la păcate legate de stilul de viață. Avem un model în scripturi. Din cauza păcatelor lor, Dumnezeu a permis ca israeliții să fie asupriți de conducători locali sau străini. Israeliții apelează la Dumnezeu, promițând să respecte legămintele Sale. Dumnezeu intervine apoi salvându-i de asupritorii lor și restabilind dictatele originale.

Tiparele recurente au fost o formă de procedeu literar impusă de scriitori. Din punct de vedere istoric, nu putem confirma că israeliții au păcătuit întotdeauna prin idolatrie. Poveștile au servit drept explicații pentru crizele periodice (vremuri rele) și pentru restaurarea promisiunilor lui Dumnezeu.

Legământul cu Noe

Unul dintre cele mai vechi concepte de legământ se află în povestea lui Noe și a familiei sale care au supraviețuit marelui potop:

Atunci Dumnezeu i-a zis lui Noe și fiilor lui care erau cu el: „Cât despre mine, închei legământul Meu cu voi și cu urmașii voștri după voi și cu orice făptură vie care este cu voi... pe toți cei ce au ieșit din corabie Îmi închei legământul cu voi, ca niciodată orice făptură să nu fie nimicită de apele unui potop și niciodată nu va mai fi un potop care să nimicească pământul.”

(Geneza 9:8-11)

Legămintele erau adesea reprezentate de un semn prevestitor sau o prevestire, în acest caz, un curcubeu.

„Am pus curcubeul Meu în nori și el va fi semnul legământului dintre Mine și pământ. Când voi aduce nori peste pământ și curcubeul se va vedea în nori, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu care este între Mine și voi și între orice făptură vie, din orice făptură, și apele nu se vor mai face niciodată un potop, ca să nimicească orice făptură.”

(9:13-15)

Legământul cu Avraam

Unul dintre cele mai importante legăminte a fost cel dintre Dumnezeu și Avraam

Domnul i-a zis lui Avram: „Ieși din țara ta, din rudele tale și din casa tatălui tău, în țara pe care ți-o voi arăta. Te voi face un neam mare, te voi binecuvânta și-ți voi face numele mare și vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează și voi blestema pe cei ce te blestemă și vor fi binecuvântate în tine toate familiile pământului.”

(Geneza 12:1-3)

Legământul punea accent atât pe prosperitate (turme și cirezi), cât și pe oameni, în schimbul ascultării lui Avraam de dictatele lui Dumnezeu. O schimbare a viziunii asupra lumii ducea adesea la un nume nou. Astfel, Avram a devenit Avraam. Avraam însemna „tatăl mulțimilor”, „tatăl națiunilor”. Așa cum a făcut în orice, Avraam a devenit idealul credincioșiei (loialității față de Dumnezeu) atât pentru evrei, cât și pentru neamuri, în ambele Testamente.

Semnul acestui legământ se găsește în Geneza 17:9-14:

Dumnezeu i-a zis lui Avraam: ... „Acesta este legământul Meu, pe care îl veți păzi între Mine și tine și urmașii tăi după tine: orice parte bărbătească dintre voi să fie tăiată împrejur. Să vă tăiați împrejur carnea prepuțului; și aceasta va fi un semn al legământului dintre Mine și voi. Fiecare parte bărbătească dintre voi să fie tăiată împrejur la vârsta de opt zile, în toate generațiile voastre, chiar și robul născut în casa ta și pe cel cumpărat cu banii tăi de la vreun străin, care nu este din urmașii tăi. Legământul Meu va fi în trupul vostru un legământ veșnic. Orice parte bărbătească netăiată împrejur, care nu va fi tăiată împrejur în carnea prepuțului său, va fi nimicit din poporul său; a încălcat legământul Meu.”

Circumcizia este adesea înțeleasă ca fiind legată de conceptul modern de igienă. Cu toate acestea, anticii nu aveau acest nivel de cunoștințe medicale. Circumcizia era și este practicată de mulți oameni din întreaga lume. Egiptenii, sirienii și triburile arabe (prin descendența lui Avraam) au circumcis și ei bărbații. Cea mai bună înțelegere pe care o putem face este modul în care circumcizia funcționa în Biblie; era un simbol fizic permanent, care a devenit unul dintre markerii de identitate ai etnicilor evrei.

Tradițiile ulterioare prezintă a fi „despărțit de poporul său” ca pedeapsă pentru nerespectarea legămintelor, simbolizând israeliții care trăiau „în exil”, despărțiți de țara promisă a Canaanului , captivi într-o țară străină. De asemenea, a devenit o analogie pentru înstrăinarea de Dumnezeu.

Legământul cu Moise

Legământul cu Avraam nu conținea detalii specifice despre cum să se închine la Dumnezeu. Detalii au fost furnizate în legământul suprem dintre Dumnezeu și Moise pe Muntele Sinai, după evadarea din Egipt (Exodul 20). Acestea sunt cunoscute sub numele de cele zece porunci , deoarece primele zece sunt evidențiate la început. Dar aceasta a fost urmată de alte 603 porunci. Primele zece erau absolute, în timp ce celelalte aveau metode detaliate de „ispășire” sau o serie de ritualuri și sacrificii pentru a anula încălcările.

Acest legământ le-a oferit israeliților o constituție pentru națiunea Israel. Acesta conținea detalii despre cum trebuiau să fie „separați” de celelalte națiuni în ceea ce privește închinarea, înfățișarea și legi specifice privind comportamentul de zi cu zi și relațiile unii cu alții: „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales dintre toate popoarele pământului ca să fii poporul Lui, moșia Lui prețioasă” (Deuteronom 7:6). Moise a primit porunca să pună tablele legii în chivotul legământului , adăpostit într-un cort-altar.

Detaliile legământului mozaic continuă în Levitic, Numeri și Deuteronomul. Colectiv, în toate Scripturile, acestea au fost denumite pur și simplu Legea lui Moise.

Legământul cu regele David

Cărțile Iosua și Judecătorii relatează așezarea israeliților în Canaan după evadarea lor din Egipt. În această perioadă, israeliții erau conduși de descendenții celor doisprezece fii ai lui Iacov într-o confederație tribală. La acea vreme, chivotul legământului era păstrat în diverse centre de cult tribale, astfel încât niciun trib să nu le domine pe celelalte.

1 și 2 Samuel relatează istoria ascensiunii regalității în Israelul antic. Profetul Samuel l-a uns pe David cu untdelemn pentru a-l înlocui pe primul rege, Saul. Când David a devenit rege, a consolidat triburile pentru o monarhie unită, cu centrul în Ierusalim. El avea planuri să aducă cortul întâlnirii în oraș și să construiască o „casă” permanentă din piatră pentru Dumnezeu. Dar David a comis adulter și crimă în relația sa cu Batșeba.

Profetul consemnat pentru domnia lui David era acum Natan:

„Căci Tu, Doamne al oștirilor, Dumnezeul lui Israel, ai făcut această descoperire robului Tău, zicând: «Îți voi zidi o casă!»... Acum, binecuvântează casa robului Tău, ca să dăinuie veșnic înaintea Ta! Căci Tu, Doamne Dumnezeule, ai vorbit; și prin binecuvântarea Ta va fi binecuvântată casa robului Tău pe vecie.” (2 Samuel 7:27-29)

David nu avea să-i construiască o casă lui Dumnezeu; aceasta a fost lăsată fiului său, Solomon. Anunțul lui Natan a creat conceptul unei dinastii a descendenților lui David. Întotdeauna va exista un moștenitor al lui David pe tronul lui Israel. Din ebraicul mashiach („cel uns”), avem „mesia” (în greacă, christos ). Profeții de mai târziu au susținut că, atunci când Dumnezeu își va stabili împărăția pe pământ, va ridica un mesia din linia lui David. Nu există un semn special în acest legământ, dar „casă” este un simbol al unui tron, un simbol al domniei.

Biblia și Canonul Septuaginta

Conducătorul Egiptului ptolemeic , Ptolemeu al II-lea Filadelf (285-247 î.Hr.), a comandat o traducere a scripturilor ebraice în greaca koiné pentru comunitatea sa evreiască din Alexandria . Biblia Septuaginta („traducerile celor șaptezeci”) a fost versiunea folosită de scriitorii evangheliilor .

Un termen ulterior pentru a descrie cărțile biblice este „canon”. „Canon” era un cuvânt grecesc care însemna „măsurare”, aplicat la decizia finală de a „măsura”, care cărți erau considerate scripturi sacre și care nu. Scripturile evreiești au avut nevoie de secole pentru a decide canonul oficial.

Avem într-adevăr o idee timpurie despre ce ar putea fi înțeles drept canon. În istoria sa a iudaismului, compilată pentru romani, istoricul evreu Flavius Josephus (36-100 d.Hr.), a raționalizat colecția:

„Căci nu avem o multitudine nenumărată de cărți printre noi, care se contrazic și se dezacordă unele cu altele, [cum au grecii], ci doar douăzeci și două de cărți, care conțin înregistrările tuturor timpurilor trecute; despre care se crede pe bună dreptate că sunt divine; și dintre ele cinci aparțin lui Moise, care conțin legile sale și tradițiile despre originea omenirii până la moartea sa. Acest interval de timp a fost puțin sub trei mii de ani; dar în ceea ce privește timpul de la moartea lui Moise până la domnia lui Artaxerxe, regele Persiei , care a domnit după Xerxe , profeții, care au fost după Moise, au scris ce s-a întâmplat în vremurile lor în treisprezece cărți. Celelalte patru cărți conțin imnuri către Dumnezeu și precepte pentru conduita vieții umane. ... Cât de ferm am acordat credit acestor cărți ale propriei noastre națiuni este evident prin ceea ce facem; căci în timpul atâtor veacuri care au trecut deja, nimeni nu a fost atât de îndrăzneț încât să adauge ceva la ele, să scoată ceva din ele sau să facă vreo schimbare în ele; dar a devenit natural pentru toți evreii imediat și chiar de la naștere să considere aceste cărți ca conținând doctrine divine și să persevereze în ele și, dacă este cazul, să moară de bunăvoie pentru ele”

( Împotriva lui Apion , Cartea 1:8).

Deciziile privind canonizarea scripturilor evreiești nu s-au bazat întotdeauna pe diferențe teologice în sine. Manuscrisele au fost examinate pentru proveniență și autoritatea scriitorului. Există zeci de manuscrise care au fost clasificate drept Apocrife, dintr-un termen grecesc care însemna „ascuns” sau „ținut secret”. Multe dintre aceste cărți au fost scrise de „văzători” care au intrat într-o transă extatică și au experimentat călătorii extracorporale cu revelații despre zilele din urmă, cu tururi ale raiului și iadului despre soarta celor drepți și a celor răi. Acestea conțin elemente din școlile grecești de filosofie , subliniind destinul sufletului. Sunt destul de ezoterice și este posibil să fi depășit capacitatea persoanei obișnuite, needucate. Bibliile de studiu moderne includ cărțile Apocrifelor imediat după scripturile evreiești, între testamente.

Canonul suprem al scripturilor evreiești nu conține cele patru cărți ale Macabeilor, scrise în timpul Revoltei Macabeilor împotriva opresiunii regilor greci. Literatura macabeilor a introdus conceptul de martiriu, răsplata unui martir care și-a sacrificat viața pentru credințele sale și a fost mutat la cer. Martiriul rămâne un concept important în iudaism.

Faptul că aceste cărți nu au fost incluse în canonul final s-ar putea datora unor motive istorice sau politice. Liderii revoltei au întemeiat dinastia hasmoneană. Josephus a descris diversele secte ale evreilor, dintre care mulți se opuneau domniei hasmoneenilor, în special fariseilor . Acesta ar fi putut fi unul dintre motivele pentru care cărțile macabeilor nu au fost incluse în canonul final.

Cele mai vechi manuscrise ale Bibliei ebraice provin în mare parte din săpături arheologice și descoperiri în biblioteci antice. Biblioteca esenienilor avea manuscrise ale fiecărei cărți din Biblia evreiască, cu excepția Esterei; acestea sunt manuscrisele de la Marea Moartă .

Rabinii de mai târziu din secolele al II-lea până în al V-lea au adăugat comentarii la legi și narațiuni istorice. De-a lungul timpului, tradiția evreiască a folosit acronimul Tanakh pentru scripturile sale.

---T pentru Tora (instrucțiune), primele cinci cărți ale Pentateuhului

---N pentru Nevi'im (profeți)

---K pentru Ketuvim (scrieri sacre): Psalmii, Proverbele, Iov, Cântarea Cântărilor, Rut, Plângerile, Eclesiastul, Estera, Daniel, Ezra, Neemia și Cronicile I și II.

Bibliile creștine moderne care conțin Vechiul Testament variază în funcție de principalele confesiuni ale ortodoxiei răsăritene, catolicismului și protestantismului. Deciziile privind canonul includ acceptarea sau respingerea operelor apocrife, precum și a unor cărți suplimentare din Septuaginta greacă.

Canonul modern al iudaismului se bazează pe Textul Masoretic. Din cuvântul massorah („transmis”), acesta a devenit o combinație autorizată a manuscriselor ebraice și aramaice colectate între secolele VII și X d.Hr. Scopul a fost standardizarea textelor, adăugând litere pentru vocalizarea vocalelor, deoarece ebraica antică avea doar consoane. Versiunea definitivă a Bibliei ebraice conține 24 de cărți.

În practica modernă, secțiuni din scripturile evreiești sunt citite în diferite momente pe parcursul anului. Multe sunt evidențiate în timpul liturghiei, în zilele de Sabat și în timpul festivalurilor religioase.