$$_

 „UT EST RERUM OMNIUM MAGISTER USUS” - ORIGINE ȘI SENS

Ut est rerum omnium magister usus este o celebră expresie latinească, atribuită lui Iulius Caesar, care a consemnat-o în “De Bello Civili”/ “Bellum Civile” (“Comentarii despre Războiul Civil”) – o relatare scrisă a cunoscutului general şi om de stat roman despre războiul împotriva lui Gnaeus Pompeius Magnus, figură proeminentă a Republicii Romane (mai întâi aliat, apoi rival al lui Iulius Caesar) şi despre diverse evenimente din jurul anilor 49 – 48 i.Hr., de dinaintea înfrângerii lui Pompei, în Bătălia de la Pharsalis.

Ut est rerum omnium magister usus – context şi relevanţă

Ut est rerum omnium magister usus înseamnă “Experienţa este învăţătorul tuturor lucrurilor” sau “Experienţa este cel mai bun profesor”, subliniind faptul că, oricât de multă teorie sau cunoștințe abstracte ar fi acumulat cineva, adevărata pricepere și înțelegere profundă a lucrurilor vin prin exercițiul practic. Experiența este, prin urmare, “magister” — adică profesorul, conducătorul, stăpânul — care ne învață cum să stăpânim și să înțelegem cu adevărat lucrurile.

Se pare că Iulius Caesar, ca lider militar şi politician, a reflectat îndelung asupra acestui aspect, ceea ce l-a făcut să reuşească în nenumărate situaţii si să depăşească momentele dificile. În filosofia antică, o astfel de perspectivă a fost susținută de Aristotel, care sublinia importanța “experienței practice” (phronesis) în dobândirea virtuții și a cunoașterii reale, prin repetarea și aplicarea în viața cotidiană.

De asemenea, Sallustius, politician şi istoric roman, partizan al lui Iulius Caesar, a apelat şi el la exemple istorice, pentru a arăta că înțelepciunea și succesul vin din învățarea din fapte și experiențe reale.

In Evul Mediu si Renaștere

În Evul Mediu, Sfântul Augustin a pus accent pe experiența interioară și pe trăirea personală în căutarea adevărului și a divinităţii, aspecte redate în lucrarea sa, “Confesiuni”. El a arătat că adevărata înțelegere a vieții si a lucrurilor vine prin reflecție şi prin experiență, nu doar prin studiu teoretic.

În timp, şi alţi filosofi şi oameni de ştiinţă au preluat acest adagiu, subliniind ideea că teoria fără practică este insuficientă. Cunoașterea pur teoretică poate rămâne superfluă, dacă nu este verificată și aplicată în realitate. În Renaștere, de exemplu, odată cu dezvoltarea metodelor științifice, s-a pus accent pe experiența empirică și pe experiment, ca surse fundamentale ale cunoașterii, în opoziție cu autoritatea exclusivă a textelor antice sau religioase. Personalităţi ca Francis Bacon (susţinător al filosofiei naturale, bazate pe metode ştiinţifice, părintele “empirismului”) au promovat ideea că experiența și observația directă sunt esențiale pentru progresul științific.

“Experienţa este cel mai bun profesor” – un adevăr universal şi atemporal

Astăzi, expresia “Ut est rerum omnium magister usus” („Experienţa este cel mai bun profesor”) a intrat în limbajul comun, amintind mereu că învățăm cel mai bine din experiențele proprii, din greșeli și succese, din încercări repetate. De altfel, învățarea prin practică, cu accent pe “a face” (mai mult decât pe “a ști” doar teoretic) este (ar trebui să fie) un principiu de bază în educaţie şi în formarea profesională. De pildă, John C. Maxwell, orator contemporan şi specialist în leadership, a evidențiat că doar reflectând asupra experiențelor personale putem învăța cu adevărat, așa cum a făcut și Caesar.

Este, de asemenea, o evidenţă că, în arte, de la pictură la muzică, în sport, în orice profesie, măiestria se dobândește prin exercițiu constant și experiență practică, nu doar prin studiu teoretic.

Aşadar, expresia “Ut est rerum omnium magister usus” transcende epocile și domeniile, concentrând un adevăr universal şi atemporal – experiența practică, însoțită de reflecție, este sursa principală a înțelepciunii și măiestriei în orice domeniu al cunoaşterii, de la filozofie, religie, știință, până la artă și leadership.

$$_

 VANDALII

Vandalii au trecut si ei pe la noi cu o prezenta mult mai minora si probabil pentru o perioada scurta de vreo 60-80 de ani (cam trei generatii). Vandalii au fost un popor germanic extrem de curios. Aliantele lor principale au fost cu popoare slave si intotdeauna indreptate sau impotriva romanilor (unde aveau ceva de castigat) sau impotriva gotilor, care intotdeauna ii jefuiau pe romani inaintea lor.

Au intrat in istorie probabil din cauza unor cronicari “tonomati”, care au descris cucerirea Romei in culori extrem de sumbre. De fapt ei nu au avut obiceiuri mai rele decat alte popoare migratoare care s-au perindat prin Europa. Numele lor provine etimologic de la regiunea de unde probabil au migrat, adica Suedia de astazi (Vendel), sau Danemarca de azi (Vendsyssel). Vandalii trec Baltica prin anul 120 d.Hr si se stabilesc in Polonia de astazi in regiunea Przeworsk (Przeworsk culture). Daca gotii au fost confundati cu getii, vandalii “reusesc” sa fie confundati cu slavii (Wends, Lusatiani sau Polonezi).

Vandalii au fost de fapt o federatie – cateva triburi germanice – constituită din 2 ramuri: asdingii şi silingii. În secolul III, incercand s-a coboare spre Dunare, Vandali-2sunt înfrânţi de goţi pe Valea Mureşului. Cei din nord-vestul vechii Dacia vor locui în preajma autohtonilor romanizați, chiar împreună cu aceștia (cum dovedesc descoperirile arheologice de la Medieșu Aurit). Grupurile de Vandali invinse de goţi migreaza spre vest si sud vest indreptandu-se spre Galia, pe care au distrus-o în 406, apoi au ocupat Spania in 409. Vandalii au avut una dintre cele mai lungi migraţii, pe două continente, plecând din sudul Peninsulei Scandinavice şi ajungând până în nordul Africii. La începutul secolului al V-lea, împreună cu aliaţii lor suebii şi alanii, trec Pirineii şi pătrund în Peninsula Iberică. Vandalii au fost singurii barbari care au avut o flotă, cu ajutorul căreia, sub conducerea lui Genseric (428-477), au constituit un regat în nordul Africii, de unde făceau incursiuni peste mare în sudul Italiei. Cucerind Roma au jefuit-o timp de 2 săptămâni fapt ce a generat expresia “vandalism”. Istoric vorbind chiar nu mai era prea mult de jefuit in Roma pentru ca o facusera Vizigotii in 410 (ei petrecand in Roma numai 3 zile).

Regatul Vandal

Vandalii au cucerit nordul Africii ca baza de actiune pentru expeditiile lor maritime care au terorizat Marea Mediterana. Pe timpul regelui Geiseric (389 – 477, cunoscut si ca Genseric, Gaiseric) se incepe construirea unei flote care va deveni “teroarea Marii Mediterane”.

In anul 429, pe timpul regentei imparatului Valentinian al III-lea (copil de 8 ani), care era tutelat de mama sa Galla Placidia, generalul roman Flavius Aetius reuseste printr-o intriga sa o convinga pe aceasta ca Bonifacius, Vandali-5comandantul legiunilor Romane care se lupta cu Vandalii, incearca sa o detroneze, ucigand-o pe ea si pe copil. Bonifacius, stiindu-se amenintat, pactizeaza cu Vandalii, promitandu-le nordul Africii. Complotul lui Flavius Aetius este descoperit, Bonifacius este repus in comanda dar mult prea tarziu pentru a salva Roma de invazia Vandalilor lui Geiseric. In acelasi an, Geiseric trece Gibralatrul impreuna cu 80 000 de oameni ai tribului lui, asediaza orasul Hippo Regius (Algeria de astazi) unde se afla si batranul Sf. Augustin impreuna cu preotii sai. Dupa 3 luni de asediu, la 28 August 430, la varsta de 75 de ani, Sf. Augustin va deceda probabil din cauza foametei si a epidemiilor care au devastat orasul asediat. Dupa inca 9 luni de asediu orasul se va preda.

De facto, dupa pacea incheiata in 435 cu romanii, Vandali controlau tot teritoriul Africii de nord-vest. In 439 ei cuceresc si Cartagina fara lupta. Genseric se incoroneaza drept Regele Vandalilor si al Alanilor si isi fixeaza capitala in acest oras. In viitorii doi ani Vandalii vor include in acest regat si Sicilia, Corsica, sudul Italiei si vor ajunge pana la insulele Baleare.

Dupa capturarea majoritatii navelor romane stationate in Cartagina, imperiul Roman de vest nu mai avea puterea de a confrunta vandali. Genseric si majoritatea nobilimii vandale se crestineaza in aceasta perioada in cultul crestin-arian. Genseic il izgoneste pe episcopul catolic Quodvultdeus la Napole, insa acorda drepturi egale tuturor crestinilor din regatul sau.

Arie si Arianismul

Pentru a intelege regatul Vandalilor din nordul Africii, razboaiele religioase intre “barbarii” germanici si crestinii traditionali (nu exista inca un curent ortodox si unul catolic) trebuie sa luam o pauza si sa discutam putin despre acest curent religios antic, care a supravietuit secolelor si se regaseste astazi in crestinismul Unitarian.

De fapt, desi numele acestui curent religios crestin se datoreaza lui Arie (Arius in greaca sau Leul in ebraica), bazele doctrinare au fost formulate de Paul de Samosata (200 – 275 i.Hr) patriarhul Antiohiei. Paul, la fel ca multi alti invatati evrei si crestini inaintea lui, a incercat o sinteza intre platonismul contemporan cu doctrina crestina (sau respectiv ebraica). Arie (256-336), de origine libian-egipteana (poate berber), a fost instruit de preotul Lucian din Antiohia, un adept al lui Paul de Samosata.

Doctrina lui Paul si Arie si-a gasit extrem de repede adepti in lumea majoritar pagana a contemporaneitatii lor. Doctrina trintariana in forma crestina ridica extrem de multe probleme in elenismul tarziu, care adoptase total dogmele platonice reformate (mai bine zis interpretate) de gnostici neoplatonisti (Porfir si Iamblichos – contemporani lui Arie). Pentru a simplifica lucrurile pot afirma fara nici un fel de dubiu, ca Arie si Arianismul sunt reprezentanta crestina a neoplatonismului gnostic (vezi postarea relevanta) , asa cum Kabala ebraica a fost in mare masura (aici s-ar putea sa am oponenta academica) reprezentanta evreiasca a aceluiasi neoplatonism gnostic.

Clar ca doctrina lui Arie a inceput sa domine opiniile clerului crestin mai “luminat” si mai putin dogmatic. Unii reprezentanti ai acestui cler traiau printre “barbarii” germanici, slavi sau turcici, incercand propagarea si crestinarea acestora. Wulfila / Ulfilas (310 – 383 d.Hr), traducatorul Bibliei in limba goţilor, a fost un infocat “crestin arian,” de aici si pana la adoptarea crestinismului arian de catre popoarele “barbare” germanice a fost extrem de logic si normal. Germanicii devin de facto cei mai mari inamici ai crestinismului latin si grec si de aici si pana la razboaiele sangeroase numite si “razboaiele vandale”, drumul a fost extrem de scurt.

Intrarea in forta a noii doctrine crestin-ariene si din cauza neînţelegerilor apărute, Constantin cel Mare a invitat episcopii bisericii la un sinod ecumenic, unde urmau să fie luate măsurile necesare împotriva lui Arie. Sinodul I Ecumenic s-a deschis oficial la Niceea, pe 20 mai 325 şi a durat până la 25 august acelaşi an. La şedinţa deschiderii oficiale şi la cea de închidere a asistat si Constantin.

Participanţii Sinodului s-au împarţit în trei opinii diferite: prima, susţinea credinţa dogmatica precum ca Iisus este şi Dumnezeu şi om; o a doua, reprezentata de 30 de episcopi, sustinea doctrina lui Arie, iar ceilalţi, în frunte cu Eusebiu de Nicomidia, ţineau la o doctrina impaciuitoare. Acesta a prezentat în Sinod o formula de credinta în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul omiousios – “asemănător după fiinţă cu Tatăl” în loc de omousios – “de o fiinţă cu Tatăl“, cum afirma doctrina dogmatica. Aceast lucru însemna menţinerea arianismului sub o formula moderată. Majoritatea a respins doctrina lui Arie, ca fiind eretică.

Concepţia gnostico-filosofică si religioasa a crestinismului Arian era compusă din următoarele teze: (1) Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat şi nenăscut; (2) Iisus e creat din voinţa Tatălui (gr. poiema), dar nu din fiinta Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatura; (3) Deşi Fiul este după fiinţa Sa o creatură, schimbabil, mărginit, imperfect şi chiar capabil de a păcătui, gnostic 100% – Iisus este considerat “demiurg” ; (4) Scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe Fiul este creaţia lumii, fiindcă Tatăl nu putea crea sau repara universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare, gnostic 100% – Iisus este considerat “demiurg” ; (5) La creaţie, Iisus a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. Fiul poate fi numit şi El Dumnezeu, deoarece datorită harului divin pe care L-a primit de la Tatăl a devenit un Fiu adoptiv al Tatălui, astfel Isus are o divinitate împrumutată din divinitatea Tatălui.

Aceasta este conceptia crestinismului arian, care a incercat o impacare intre rationalismul elen si crestinismul dogmatic. Nu a reusit.

$$$

 UTNAPISHTIM ÎN MESOPOTAMIA ANTICĂ

În mitologia mesopotamiană antică, Uta-napishtim - al cărui nume în akkadiană înseamnă „a găsit viața” - ocupă un loc special ca omul care a supraviețuit Marelui Potop. El a fost odată regele orașului Shuruppak, un oraș din sudul Mesopotamiei (Irakul de astăzi). La fel ca Noe în Biblia ebraică, Uta-napishtim este amintit ca omul ales să păstreze viața atunci când zeii au decis să distrugă omenirea. Este cel mai bine cunoscut din Epopeea lui Ghilgameș , în special din Tableta XI, unde povestea sa este relatată ca parte a unei reflecții mai ample asupra mortalității, înțelepciunii și voinței divine.

Nume de-a lungul timpului și culturilor

Uta-napishtim are mai multe nume în diferite tradiții mesopotamiene. În cele mai vechi texte sumeriene, el este numit Ziusudra, care înseamnă „viața zilelor lungi”. Surse grecești precum Berossus au transliterat acest nume ca Xisuthros. În scrierile akkadiene anterioare, el apare ca Atra-hasis, care înseamnă „extrem de înțelept”. În cele din urmă, în versiunile babiloniene mai standardizate, în special în Epopeea lui Ghilgameș , el devine cunoscut sub numele de Uta-napishtim. În ciuda schimbărilor de nume, esența poveștii rămâne izbitor de similară: un om drept este avertizat despre un potop divin, construiește o barcă și salvează o viață așa cum o știm.

Linia și rolul său printre regi

Conform listelor regilor mesopotamieni, Uta-Napishtim a fost al optulea și ultimul rege dinaintea potopului - un grup legendar cunoscut sub numele de conducătorii antediluvieni. Tatăl său a fost Ubar-Tutu, al cărui nume se traduce aproximativ prin „prietenul zeului Tutu”. Se spune că acești regi au trăit vieți incredibil de lungi și au condus teritorii vaste, domniile lor amestecând mitul și memoria în tradiția antică a povestirilor.

Cronologic, se crede că Uta-napishtim a trăit în jurul anului 2900 î.Hr., o perioadă care se aliniază în mod interesant cu un strat de inundații real descoperit de arheologii de la Shuruppak. Acest lucru sugerează că o inundație reală, poate catastrofală pentru comunitățile locale, ar fi putut servi drept sămânță pentru acest mit persistent.

Potopul și Planul Divin

În mitologia mesopotamiană, zeii au devenit dezamăgiți de umanitate. Motivele variază ușor între versiuni - uneori este vorba de suprapopulare, alteori de zgomotul uman sau de neascultare. În orice caz, zeii au decis o măsură drastică: un potop care ar șterge aproape totul. Cu toate acestea, un zeu, Enki (numit Ea în akkadiană), avea simpatie pentru umanitate. El a ales să-l avertizeze în secret pe Uta-napishtim.

Enki nu a sfidat direct consiliul divin. În schimb, i-a comunicat avertismentul său lui Uta-napishtim printr-un vis sau printr-un mesaj indirect - o importantă lacună narativă care menținea ordinea divină, permițând în același timp o licărire de salvare. I-a spus lui Uta-napishtim să-și abandoneze casa și bunurile și să construiască o navă vastă, cunoscută sub numele de Păstrătorul Vieții.

Construirea Păstrătorului Vieții

Nava pe care Enki l-a instruit să o construiască era masivă și pătrată, cu înălțime, lățime și lungime egale - aproximativ 60 de metri în fiecare direcție, conform unor interpretări. Interiorul era aranjat pe șapte niveluri, fiecare etaj împărțit în nouă compartimente. În total, a fost proiectată nu doar pentru a fi puternică din punct de vedere structural, ci și simbolic sacră, finalizată în doar șapte zile - reflectând cicluri divine.

Exteriorul navei a fost acoperit cu smoală pentru a o impermeabiliza, iar intrarea a fost sigilată ermetic odată ce pasagerii și proviziile au ajuns înăuntru. Uta-napishtim nu și-a adus doar soția și familia apropiată. A luat cu el rude, meșteri din sat, diverse animale (inclusiv pui de animal) și cereale esențiale pentru hrană. Nu era vorba doar de salvarea oamenilor - era vorba de conservarea ecosistemului, a culturii și a cunoștințelor.

Supraviețuind Potopului

Odată ce a început potopul, a domnit haosul. Torente de apă din ceruri și de pe pământ au înghițit pământul, distrugând tot ce se afla în raza vizuală. Furtuna a făcut ravagii timp de șase zile și șase nopți, până când în a șaptea zi, apele s-au calmat. Corabia lui Uta-napishtim a plutit fără țintă pe apele nesfârșite ale potopului.

După doisprezece zile, corabia s-a oprit în sfârșit pe Muntele Nisir. Aici, Uta-napishtim a așteptat încă șapte zile înainte de a testa lumea. A eliberat un porumbel, dar acesta nu a găsit uscat și s-a întors. Apoi a venit o rândunică, cu același rezultat. În cele din urmă, a eliberat un corb, iar când acesta nu s-a mai întors, a știut că apele se retraseseră.

Cu acest semn de speranță, Uta-napishtim a eliberat animalele și a adus un sacrificiu zeilor în semn de recunoștință. Mirosul ofrandei i-a mulțumit pe zei, iar aceștia au venit la el. O zeiță, Ishtar, a jelit distrugerea omenirii și a jurat să nu mai permită niciodată așa ceva. În cele din urmă, zeii au recunoscut loialitatea și credința lui Uta-napishtim.

Răsplătit cu Nemurire

Ca recompensă pentru păstrarea vieții și respectarea voinței zeilor, lui Uta-napishtim și soției sale li s-a acordat nemurirea. Au fost duși să locuiască printre zei, departe de lumea muritorilor. Acesta era un privilegiu rar, mai ales în credința mesopotamiană, unde viața de apoi era adesea portretizată ca un tărâm întunecat și neplăcut. Pentru Uta-napishtim, eternitatea era pașnică și divină.

Interesant este că Enki a susținut mai târziu că, tehnic vorbind, nu i-a spus lui Uta-napishtim despre potop - el doar i-a transmis un mesaj simbolic printr-un vis. Acest detaliu subtil ajută la explicarea motivului pentru care Uta-napishtim a putut fi cruțat fără a sfida în mod direct decizia divină.

Întâlnirea cu Ghilgameș

La mii de ani după potop, Uta-napishtim reintră în narațiunea mitologică în Epopeea lui Ghilgameș . Eroul Ghilgameș , devastat de moartea prietenului său Enkidu , pornește în căutarea lui Uta-napishtim. El speră să afle secretul vieții veșnice, crezând că Uta-napishtim îi poate oferi această cunoaștere.

După o călătorie lungă și periculoasă, Ghilgameș ajunge în locul îndepărtat unde trăiește acum Uta-napishtim, „la gura râurilor”, un loc mitic dincolo de orice posibilitate. Uta-napishtim ascultă cu răbdare rugămintea lui Ghilgameș, dar îi spune adevărul: nemurirea este un dar de la zei și nu este destinată oamenilor.

Totuși, el îi oferă lui Ghilgameș un test - să stea treaz șase zile și șapte nopți. Ghilgameș, epuizat, adoarme aproape imediat. Când se trezește, realizând că a eșuat, Uta-napishtim are milă de el și îi împărtășește un ultim secret: pe fundul mării există o plantă care poate reda tinerețea.

Planta pierdută a vieții

Remotivat, Gilgamesh se scufundă în apele din Dilmun, un paradis mitic adesea asociat cu Kuweitul modern, și recuperează planta. El decide să o aducă înapoi la Uruk și să o testeze mai întâi pe un bătrân. Dar în timpul călătoriei sale spre casă, se odihnește lângă o piscină și, în timp ce doarme, un șarpe fură planta. Pielea șarpelui este reînnoită - simbolizând renașterea - dar Gilgamesh rămâne cu mâinile goale.

Odată cu pierderea plantei, Gilgamesh își abandonează căutarea nemuririi. Se întoarce la Uruk cu o înțelegere mai profundă a naturii trecătoare a vieții și a importanței moștenirii față de viața veșnică.

O poveste care răsună peste timp

Povestea lui Uta-napishtim este unul dintre cele mai vechi mituri despre potop consemnate în literatura universală, precedând cu secole povestea biblică a lui Noe și însăși Epopeea lui Ghilgameș. Totuși, în ciuda vechimii sale, ea abordează întrebări atemporale: Care este natura mortalității? Pot oamenii să scape vreodată de moarte? Cum ar trebui să reacționăm la necunoscut?

Deși numele și decorurile diferă - Ziusudra, Atra-hasis, Uta-napishtim - mesajul central rămâne: înțelepciunea, umilința și respectul față de divin pot purta omenirea chiar și prin cele mai întunecate ape. Uta-napishtim nu a construit doar o barcă - a dus sămânța civilizației prin distrugere și într-o nouă eră. Povestea sa, bogată în simbolism, ne vorbește și astăzi.

$$$

 U.S. NAVY SEALS

Trupele numite impreuna SEALs (SEa, Air and Land) sunt trupe care au actionat intr-un fel sau altul din anul 1942. Conceptul actual a fost revizuit dupa razboiul din Vietnam si dupa dezastrul din Iran comis de premergatorul ideologic al SEAL-1Presedintele Obama, Presedintele Jimmy Carter. Astazi exista in armata americana cinci grupuri de forte care sunt SEAL. Grupurile sunt numerotate de la 1 – 5 si poarta numele de “Naval Special Warfare Group”. Grupul 1 include 4 echipe (1,3,5,7) grupul 2 alte 4 echipe (2,4,8,10) grupul 3 este cel care detine tehnica ce aduce si extrage fortele aflate in misiune (Delivery Vehicle Teams), de obicei vehicule terestre si aeriene si grupul numarul 4, care este alcatuit din echipele 12,20,22 si care detine tehnica ce aduce si extrage fortele aflate in misiune cu ajutorul unor tehnici si echipament naval special. Ultimul grup este numarul 5, care are echipele 17 si 18 si care are misiuni premergatoare unor operatiuni de amploare (de exemplu “desenarea” unor tinte cu echipament special pentru a fi bombardate din avioane de bombardament, artilerie sau rachete si detin echipament de desen-tinte de genul AN/PAQ-1

Toate echipele sunt formate din 6 plutoane, fiecare pluton are 12 luptatori activi, care pot activa ca intreg sau ca parti din el. Daca majoritatea echipelor SEAL sunt echipate mai mult sau mai putin conform standardelor armatei americane, echipa DEVGRU, fosta SEAL Team 6 are la dispozitie echipament, armament si munitie speciala conform tipului de operatiune pe care trebuie sa-l faca. Comandantul fortelor speciale ale marinei americane este Vice Amiralul William H. McRaven (55), care de multe ori participa activ la operatiunile in teritoriu inamic.

De la înfiinţare până astazi, unitatea SEALs a fost folosita aproape exclusiv în misiuni cu risc maxim, indiferent daca a fost vorba de salvare de ostatici, intervenţii anti-teroriste, capturare sau lichidare a unor dusamani identificati, misiuni de recunoaştere în teritoriul inamic, intervenţii în prima linie a frontului militar sau eliberare de ostateci.

După eşecul şi retragerea din Vietnam, actiunile extreme ale celei mai puternice unităţi de intervenţie americane (paralele cu Delta Force, care apartine Armatei) aveau să continue cu invazia Grenadei, cu ocazia operaţiunii Urgent Fury. Invazia americană din Panama, când echipele 2 şi 4 din Navy SEALs au atacat cu succes portul Balboa, iar unitatea PAPA (astazi apartine 5th Battalion, 14th Marines) a cucerit aeroportul Paitilla şi a distrus avionul cu care presdintele Manuel Noriega a incercat sa fuga. Unitatile SEALs au participat si in toate etapele razboiului din Irak, şi au contribuit substantial la succesul a multor operatiuni complicate

Aceleasi unitati SEALs a luat parte la multe operatiuni in Afganistan, inclusiv la ultima cunoscuta, operatiunea “Tridentul lui Neptun” (Geronimo). Imediat după atentatele din 11 septembrie 2001, unităţile SEALs au primit ordinul de intervenţie în ţara condusă pe atunci de regimul talibanilor, reusind capturarea mullahului taliban Khirullah Said Wali dar fara sa dea de urma lui bin Laden, pe care l-au gasit si ucis cu un deceniu mai tarziu. Tot aceste unitati au cucerit Kandaharul, alături de multe teritorii în partea de sud şi est a Afganistanului.

Pentru a fi admis în cadrul SEALs, candidatul trebuie sa treaca unele dintre cele mai dificile şi mai complicate teste medicale posibile. La sfarsitul cursurilor si antrenamentelor de admitere, fiecare candidat care doreste să fie primit în Seals trebuie sa fie capabil să înoate distanţa de 450 metri în minim 12:30 minute, să facă o pauză de 10 minute de refacere, după care să facă minim 42 flotări corecte într-un interval de 2 minute. Fără nicio pauză, urmează testul celor 50 de genuflexiuni timp de 2 minute. Apoi mai trebuie să facă 6 tracţiuni complete la bară în 2 minute. Se va odihni doar 10 minute, după care trebuie să alerge 3 kilometri în 11 minute.

Candidatul trebuie sa fie absolventul cel putin al unui liceu să aiba un IQ peste media obisbuita Activitatea lor se bazează pe potentialul individual de: adaptabilitate la situatii (multe din ele neasteptate) şi activitate de echipa. Antrenamentele şi pregătirea constau în parcurgerea a 14 luni de “cazne inimaginabile”, perioadă în care candidatul care a trecut de “Basic Trainig” învaţă să lupte sub apă, să planteze mine şi explozibili în cele mai diverse condiţii, să sară cu paraşuta, să se orienteze pe orice teren şi să supravieţuiască în toate tipurile mediu. Din anul 2000 cunoasterea unei limbi de circulatie in multe zone de activitate este obligatorie. Vârsta maximă pentru a candida la admiterea în rândul SEALs este de 28 ani.

Numărul total al efectivelor SEALs este de 2800 de soldaţi si ofiteri. Pana astazi nici o femeie a fost primită în rândurile SEALs.

$$$

 VASSILI ZARUBIN (ZUBULIN)

Vassili Zarubin (folosit și sub numele de Vasili Zubilin), fiul unui muncitor feroviar, s-a născut la Moscova în 1894. În timpul Primului Război Mondial, a servit în Armata Rusă pe Frontul de Est . Susținător al Revoluției Ruse, a luptat în Armata Roșie în Războiul Civil Rus . 

În 1920 s-a alăturat Comisiei Extraordinare a Rusiei pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului ( Ceka ). A servit în secția de securitate internă a acesteia. În 1923 a fost numit șef al diviziei economice din Vladivostok . În 1925 s-a transferat la serviciile de informații externe. A servit în mai multe țări, inclusiv China (1925) și Finlanda (1926). 

În 1928 a fost detașat în Danemarca . Mai târziu în acel an, i s-a alăturat colega sa spion, Lisa Rozensweig . S-au căsătorit la scurt timp după aceea. „În Danemarca, familia Zarubin s-a dat drept cetățeni cehi și a organizat o mică companie de export de textile ca acoperire. În 1929, Centrul Moscovei a decis să-i mute în Franța. După un timp, au reușit să se stabilească într-o suburbie a Parisului, dându-se drept un cuplu ceh, iar Vassili a devenit partener într-o firmă de publicitate. Grupul de agenți organizat de Zarubin în Franța a reușit să obțină documentație nu numai din surse franceze, ci și din surse germane, unele dintre acestea incluzând comunicări secrete ale Ambasadei Germaniei la Paris.” 

Vassili Zarubin în Germania nazistă

După ce Adolf Hitler a ajuns la putere în 1933, Zarubin și soția sa au fost trimiși în Germania nazistă . Una dintre sarcinile lor a fost să lucreze cu Gaik Ovakimyan la Berlin . În 1939 s-a întors în Uniunea Sovietică , unde a fost decorat cu Ordinul Bannerului Roșu. Se susține că în 1939 Zarubin a participat la masacrul din Pădurea Katyn , când Uniunea Sovietică a cucerit estul Poloniei în conformitate cu termenii Pactului nazisto-sovietic . Cu toate acestea, Christopher Andrew , autorul cărții „Arhiva Mitrokhin” (1999), a susținut că „în realitate, deși Zarubin a interogat unii dintre ofițerii polonezi, nu pare să fi fost implicat direct în execuția lor”. 

În februarie 1941 a fost numit șef adjunct al serviciilor de informații externe. A fost trimis în China cu sarcina de a relua contactul cu Walter Stennes , care era consilier militar german al lui Chiang Kai-shek (liderul Kuomintangului ) și șeful gărzii sale de securitate. Stennis, un fost lider al Sturmabteilung (SA), i-a spus lui Zarubin că deține informații despre pregătirile lui Hitler pentru atacul împotriva URSS și a indicat că acesta urma să fie lansat în mai-iunie 1941. După Operațiunea Barbarossa, Zarubin a contribuit la înființarea unor grupuri de rezistență antifasciste pentru a lupta împotriva armatei germane .

Rețeaua de spionaj sovietică din SUA

În toamna anului 1941, Vassily Zarubin și soția sa, Elizabeth Zarubina , au fost trimiși să lucreze în Statele Unite. Christopher Andrew susține: „Vassily Zarubin (alias Zubilin, cu nume de cod MAKSIM) a fost numit rezident legal în New York. Deja profund suspicios față de angajamentul britanic în înfrângerea Germaniei naziste, Stalin avea și el îndoieli cu privire la hotărârea americană. L-a chemat pe Zarubin înainte de plecare și i-a spus că principala sa misiune în Statele Unite era să urmărească încercările lui Roosevelt și ale «cercurilor conducătoare americane» de a negocia cu Hitler și de a semna o pace separată. Fiind rezident în New York, cu sediul în consulatul sovietic, Zarubin era responsabil și pentru subrezidențe în Washington, San Francisco și America Latină.” 

Agentul FBI, Robert J. Lamphere , a dezvăluit că FBI a avut cuplul sub observație la scurt timp după sosirea lor în țară: „Vassili Zubilin - alias Zarubin, alias Luchenko, alias Peter, alias Cooper, alias Edward Joseph Herbert - a fost un alt personaj din umbră. Toate dovezile indicau ideea că a devenit șeful KGB-ului rezident în Statele Unite după plecarea lui Ovakimian. Zubilin și soția sa, Elizabetha, erau ofițeri veterani KGB ale căror activități de spionaj datează din anii 1920 și i-au dus peste tot în lume. Zubilin era îndesat și blond, cu o față cu trăsături late și un comportament care, potrivit celor care avuseseră de-a face cu el, putea fi alternativ plăcut și amenințător... Numele lui Zubilin a apărut în mai multe cazuri, iar în timpul petrecut de mine la New York i-am urmărit venirile și plecările și l-am urmărit când era disponibil personal. Am încercat să aflăm ce făcea; de cele mai multe ori nu știam.” 

În decembrie 1941, Zarubin a aranjat ca Alfred Stern , soțul Marthei Dodd , și Boris Morros să înființeze o editură muzicală în Statele Unite. Stern a fost de acord să investească 130.000 de dolari în afacere, iar Boris Morros a fost de acord să investească 62.000 de dolari în Compania Muzicală Boris Morros. Potrivit lui Allen Weinstein , autorul cărții The Hunted Wood: Soviet Espionage in America (1999): „Folosind fonduri furnizate de NKGB, Morros urma să înființeze o editură muzicală în Statele Unite - o afacere care ar putea servi și drept acoperire pentru imigranții ilegali sovietici.” 

Zarubin era nepopular printre ceilalți agenți din New York . Se credea că a dat dovadă de prea multă încredere în Elizabeth Zarubina și în alți ofițeri pe care îi adusese cu el în Statele Unite. Unul dintre ofițerii săi, Vassili Dorogov, a raportat la Moscova că dezaprobă „crudeltatea sa, lipsa generală de maniere, utilizarea limbajului stradal și a obscenităților, neglijența în muncă și secretomania respingătoare”.

Zarubin și soția sa au devenit prieteni apropiați cu doi membri ai rețelei lor, Hede Massing și Paul Massing . Ei foloseau numele de Helen și Peter. Hede a scris în autobiografia sa, This Deception: KBG Targets America (1951): „Cu timpul, aveam să aflu că numele ei era Elizabeth Zarubin; că ea și soțul ei, Vassili Zarubin, fuseseră staționați în Statele Unite la începutul anilor 1930 și s-au întors în anii de război, când Zarubin ocupa diverse posturi la consulatul și ambasada sovietică. La Moscova, mi-am dat seama că erau oficiali de rang înalt ai GPU-ului, sau NKVD-ului, așa cum fusese redenumit între timp. Mâncarea și băutura la astfel de petreceri erau superbe și întotdeauna prea abundente. Procedura era aceeași. Foarte multă băutură, toasturi rapide din tot felul de motive, foarte multă mâncare și cântat până în primele ore ale dimineții. Sunt un popor talentat, rușii, și pot cânta! Peter își ocupa locul în centrul unei camere și își cânta neobosit balalaica, cântând cu o voce puternică și naturală baladele populare rusești lungi și triste sau strofe vesele și obraznice, cu un rânjet răutăcios pe față; la sfârșit erau întotdeauna cântecele Armatei Roșii. La astfel de petreceri el...” „Arăta ca un simplu țăran rus, blond, cu ochi albaștri, fericit. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc că, fără bolșevici, ar fi putut fi exact asta.” 

Vassili Zarubin și FBI-ul

Zarubin a intrat în atenția FBI -ului când, în aprilie 1943, a încercat să se întâlnească cu Steve Nelson , membru al Partidului Comunist al Statelor Unite , în California . „Zarubin a călătorit în California pentru o întâlnire secretă cu Steve Nelson, care conducea o comisie secretă de control pentru a căuta informatori și spioni în ramura californiană a Partidului Comunist, dar nu a reușit să găsească casa lui Nelson. Abia la o a doua vizită a reușit să livreze banii. Cu această ocazie, însă, întâlnirea a fost interceptată de FBI, care plasase dispozitive de ascultare în casa lui Nelson.” 

Microfonul FBI a confirmat că Zarubin „plătise o sumă de bani” lui Nelson „în scopul plasării membrilor Partidului Comunist și a agenților Comintern în industrii implicate în producția secretă de război pentru guvernul Statelor Unite, astfel încât informațiile să poată fi obținute pentru transmitere către Uniunea Sovietică”. J. Edgar Hoover a răspuns spunându-i lui Harry Hopkins , un consilier apropiat al președintelui Franklin D. Roosevelt , că instituie un program special cu nume de cod COMRAP pentru a „identifica toți membrii aparatului Internaționalei Comuniste (Comintern) cu care Steve Nelson și Vassili Zarubin sunt conectați, precum și agenții acestui aparat în diverse industrii de război”. Hopkins l-a avertizat apoi pe ambasadorul sovietic că un „membru al ambasadei sale fusese detectat dând bani unui comunist din California”. 

FBI-ul a efectuat o anchetă asupra lui Vassili Zarubin. Robert J. Lamphere a raportat: „Zarubin era robust și blond, cu o față cu trăsături late și o manieră care, potrivit celor care avuseseră de-a face cu el, putea fi pe rând plăcută și amenințătoare.” Potrivit lui Robert Louis Benson și Michael Warner , autorii cărții Venona: Soviet Espionage and the American Response (1996), s-a stabilit că Zarubin deținea gradul de general și că era „implicat în mișcarea agenților sovietici în și din Statele Unite” și „organiza posturi de radio secrete, pregătea documente contrafăcute, obținea informații industriale și militare pentru transmiterea către Uniunea Sovietică.” 

Vassili Zarubin a fost mutat la Washington în 1943. Aceasta indica faptul că ofițerul superior de informații al sovieticilor ar trebui să aibă sediul în capitală. Zarubin a preluat funcția de secretar al treilea al Ambasadei Rusiei. Cu toate acestea, pe 7 august 1943, J. Edgar Hoover a primit o scrisoare anonimă în care îi numeau pe Vassili Zarubin, Elizabeth Zarubina , Semion Semionov , Leonid Kvasnikov și alți șapte agenți NKVD care lucrau în Statele Unite. Printre aceștia se numărau oficialii sovietici Vassili Mironov și Vassili Dolgov, precum și funcționarii consulari Pavel Klarin (New York) și Gregory Kheifets (San Francisco). 

Scrisoarea îl acuza și pe Zarubin că ar fi agent japonez, iar soția sa lucra pentru Germania nazistă . Zarubin a fost acuzat și de implicare în masacrul din Pădurea Katyn și a fost „interogat și împușcat în polonezi la Kozelsk, iar în Mironov la Starobelsk”. Scriitorul a continuat să descrie o rețea extinsă de agenți sovietici, „printre care se numără mulți cetățeni americani”. I-a numit pe Earl Browder și Boris Morros . De asemenea, a susținut că există un „agent de nivel înalt la Casa Albă” (probabil acesta era Lauchlin Currie ). FBI-ul a crezut că scrisoarea era autentică și a efectuat supravegheri asupra lui Zarubin și a altor agenți sovietici menționați în scrisoare.

Vassili Zarubin a continuat să lucreze la Washington . La începutul anului 1944, s-a relatat că și-a pierdut cumpătul la o cină oficială și a supărat oaspeți importanți. La scurt timp după aceea, o Direcție de Personal NKVD a raportat că perioada sa la conducere a fost marcată de o serie de gafe, inclusiv apelarea agenților săi cu numele lor de cod în fața oficialilor guvernamentali americani. În vara aceea, unul dintre agenții NKVD, Vassili Mironov , l-a contactat pe Iosif Stalin și l-a acuzat pe Zarubin că ar fi în contact secret cu FBI-ul. 

Rechemat la Moscova

În august 1944, Zarubin, soția sa, Elisabeta Zarubina , și Mironov, au fost rechemați la Moscova , iar el a fost înlocuit de Anatoli Gorski . Acuzațiile lui Mironov împotriva lui Zarubin au fost investigate și s-au dovedit a fi nefondate, iar acesta a fost arestat pentru calomnie. Cu toate acestea, la procesul său, Mironov a fost declarat schizofrenic. Potrivit lui Pavel Sudoplatov , autorul cărții „Sarcini speciale: Memoriile unui martor nedorit” (1994), scrisoarea trimisă FBI-ului fusese scrisă de Mironov. 

Vassili Zarubin a devenit acum șef adjunct al serviciilor de informații externe de la Moscova . Mironov a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată. În 1945, Mironov a încercat să scoată pe ascuns din închisoare la Ambasada SUA din Moscova informații despre masacrul din Pădurea Katyn . Mironov a fost prins în fapt, a fost supus unui al doilea proces și împușcat. 

Pe 6 mai 1946, Zarubin și Gaik Ovakimyan au avut o întâlnire cu Earl Browder , care fusese recent exclus din Partidul Comunist American . S-a relatat că „NKGB-ul URSS consideră că excluderea lui Browder din partid l-ar putea conduce la o tranziție către mijloace extreme de luptă împotriva Partidului Comunist și ar putea dăuna intereselor noastre. Prin urmare, NKGB-ul URSS consideră oportun să permită sosirea lui Browder în Uniunea Sovietică. Ar trebui să vedem dacă este posibil să recomandăm... Comitetului Executiv al Partidului Comunist American ca Browder să fie restabilit în partid sub un pretext convenabil și ca Partidul Comunist American să adopte o linie de comportament mai discretă față de el.” S-a făcut referire la recenta dezertare a lui Elizabeth Bentley . Aceștia se temeau că Browder era un om periculos de supărat, deoarece avea numele unui număr mare de agenți sovietici în Statele Unite. 

Vassili Zarubin a murit în 1972.

$$$

 VENIAMIN COSTACHI

Un constructor. Este cea mai la îndemână definire a păstoririi sale. Un ierarh ce continuă lucrarea înaintașilor săi și, cu înțelepciune, cultivă aptitudinile celor tineri. Nu în ultimul rînd, unul dintre numele pe care nu puțini dintre noi îl considerăm potrivit adăugării în sinaxar. Deoarece întreaga sa viață este cuprinsă în cercul jertfei. Pentru că, într-o lume a relativizării valorilor, vlădica Veniamin amintește de firesc drept unică cale a împlinirii autentice.

Provine dintr-un neam de vază al Moldovei. Printre strămoșii paterni din stirpea Costăcheștilor se numără ctitori de sfinte locașuri și ostași, cel mai cunoscut vremii noastre fiind vornicul Boldur, membru al Sfatului Țării sub Sfântul Voievod Ștefan al III -lea Mușat. Mama sa, Maria, este descendentă a neamului Cantacuzino.

Viitorul mitropolit al Moldovei se naște la 20 decembrie 1768, la Roșiești, în ținutul Vasluiului. La Sfîntul Botez primește numele Sfântului Ierarh Vasile cel Mare. Ajunși după peregrinări îndelungate, datorate vitregiei timpurilor, la Iași, părinții se preocupă de educația celor cinci copii. Cele dintâi cunoștiințe Vasile le capătă de la un monah grec. Este înscris apoi la școala de la Trei Ierarhi. De unde fuge spre a deveni… călugăr. Grigore Costache îl află la mănăstirea Neamț, atras fiind de renumele Sfântului Cuvios Paisie. Și, după aspră mustrare și reamintire a îndatoririlor pentru care se cuvine a se pregăti, se află înaintea aceluiași cuvânt al feciorului său – alta nu are a fi decât monah, căci ce ar putea să-i ofere lumea mai mult decât vane amăgiri iar el ce i-ar putea aduce spre îndreptare și mângăiere de nu rugăciunea. Ținând seama de faptul că patru dintre copiii familiei Costachi vor intra în viața monahală, nu este pe deplin un fapt surprinzător. (Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2005, p. 365).

Așa se face că, la 15 ani, primește tunderea în monahism. Este, în parte, rod al întâlnirii cu episcopul Hușilor, Iacov Stamati. Ardelean din zona Bistriței, dornic a-și închina viața Bisericii, acesta s-a stabilit în tinerețe în Moldova, a fost primit în obștea Neamțului, iar la 25 de ani, în 1774, chemat la Iași de către mitropolitul Moldovei, Gavriil Calimachi, care îi încredințează, în calitate de protosinghel, administrarea veniturilor mitropolitane. (Algeria Simota, Stamati, Iacov, în Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900. Editura Academiei R.S.R., București, 1979, p. 806)

Devenit episcop de Huși în 1782, în această calitate, se preocupă de dezvoltarea eparhiei. Cunoscut nu doar ca un bun păstor dar și ca unul dintre cei mai erudiți, nu poate surprinde faptul că vlădica Iacov, remarcând calitățile tânărului Veniamin, veghează la continuarea și aprofundarea studiilor sale și la familiarizarea cu activitatea administrativă. Hirotonit diacon, acesta este adus la Iași la chemarea mitropolitului Leon Gheucă, intrând în slujba Mitropoliei (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 347). Ieromonah în 1788, în același an devine mare eclesiarh apoi, anul următor, egumen al mănăstirii Sfântul Spiridon din Iași, unde organizează activitatea unui spital, după modelul vlădicii Anastasie Crimca.

În 1792 este ales episcop al Hușilor, vlădica Iacov urcând în scaunul de mitropolit Moldovei. În această calitate, Sfințitul Veniamin cercetează mănăstirile Secu și Neamț, se ocupă de înțeleapta organizare a eparhiei, participă, în noiembrie 1794, la înmormântarea Sfântului Cuvios Paisie Velicikovski, ca reprezentant al mitropolitului.

Anul 1796. Părintele Veniamin Costachi devine episcop de Roman. Și aici se preocupă de buna funcționare a unui spital și a unei spițerii, ambele susținute de veniturile sale, neprecupețind a se împrumuta, conștient că nu se poate depărta de îndatoririle de păstor spiritual și, mai ales, de cele ale părintelui celor suferinzi și nevoiași. În martie 1803, în urma mutării la cele veșnice a Părintelui Iacov, ucenicul său duhovnicesc este ales în jilțul mitropolitan de la Iași.

Devenit păstor duhovnicesc al Moldovei, cea dintâi preocupare o reprezintă reorganizarea învățământului. Este practic continuarea și aprofundarea eforturilor de la Huși și Roman. Temelia – o nouă programă. Ziduri – școli românești la Galați, Focșani, Bîrlad. Ușa – seminarul de la Socola, înființat în 1803, devenit instituție de învățământ superior. Ferestrele – bursele acordate tinerilor studioși, în rândul cărora se numără Gheorghe Asachi, viitorul părinte al ”Albinei Române”. Acoperișul – tipografia mitropolitană, reorganizată sub păstorirea sa. Stâlpul – apariția lucrărilor necesare Bisericii și școlii, multe dintre titluri fiind traduceri ale ierarhului. Fundația acestei ”case” – smulgerea sprijinului financiar din partea domnitorului Alexandru Moruzi, a hrisoavelor ce îngăduie înfruntarea dominației culturii grecești în Moldova și întemeierea ”Epitropiei învățăturilor publice”, condusă de mitropolit. Grădina – limba română, apărată și promovată de Veniamin Costachi cu neprecupețită râvnă.

Preocupat este și de viața eparhială. Hirotonește doar absolvenți ai seminarului, iar vizitele în parohii sunt prilej de bună sfat, îndrumare, preocupându-se să fie ocrotite drepturile preoților de către stat. Sub păstorirea sa sunt construite noi lăcașuri. Dar cea mai de seamă calitate a sa rămâne milostenia, căreia Radu Rosetti, în amintirile sale, îi conturează chipul vecinătății cu naivitatea, mulți profitând de dezinteresul ierarhului față de chestiunile financiare și de inepuizabila sa generozitate, dublată de adânca bună credință. (Radu Rosetti, Amintiri. Ce am auzit de la alții. Din copilărie. Din prima tinerețe, Editura Humanitas, București, 2016, p. 184). Ajutorul nu se reducea la spațiul Moldovei, mănăstirea Cocoș din nordul Dobrogei sau monahi greci, chiar Patriarhia constantinopolitană beneficiind de daniile sale (Vasile Vasilache, Mitropolitul Veniamin Costachi, Mănăstirea Neamțu, 1941, p. 265).

La o sumară privire, nimic excepțional. Dacă nu ignorăm contextul politic. Mai precis, frecventele războaie dintre ruși și otomani, dintre cei din urmă și austrieci, desfășurate pe teritoriul românesc. În vremea confruntării ruso-austro-turce din 1787 – 1792, episcopul Iacov Stamani a preferat să rămână loial Înaltei Porți. Iar credința sa a fost răsplătită de aprecierea gestului de către sultanul Selim al III-lea și cu acordarea scaunului mitropolitan de către Alexandru Moruzi, domnul Moldovei.

O răsplată echivalând cu încredințarea unui șantier vast. Iar cea dintâi grijă se îndreaptă către organizarea școlii, respingând învățarea mecanică, lucrând pentru introducerea de noi discipline de studiu în programa Academiei Domnești – matematica și geometria practică -, punând accent pe interpretarea textului în spiritul și nu în litera sa, încurajând traducerile din limba greacă – cea mai relevantă fiind Critil și Andronius de Baltasar Gracian y Morales -, tipărind, alături de Liturghie și Psaltire, de lucrările episcopului Amfilohie Hotineanul, manuale de aritmetică și geometrie. Mai precis, premizele operei succesorului său la cârma Mitropoliei Moldovei.

În 1806, pe fondul izbucnirii unei înfruntări noi între trupele otomane și ruse, după o scurtă perioadă în care exercită atribuțiile de caimacam, Preasfințitul Veniamin se retrage la mănăstirea Neamț, unde întemeiază tipografia, dedicându-se traducerilor din greacă și tipăririi de noi cărți. ”Exarh” al Bisericii ortodoxe din Principate este numit, în 1808, de către autoritățile de ocupație ruse, Sfântul Ierarh Gavriil Bănulescu-Bodoni. Revenit la Iași, în 1812, pe fondul părăsirii Moldovei de către trupele țarului Alexandru I și de către fostul exarh, o încercare nouă se află înaintea noului-vechi ierarh: ocuparea Basarabiei de către Imperiul rus și organizarea arhiepiscopiei de la Chișinău, subordonată Sinodului din Petersburg. Repus în drepturi, Prea Sfințitul Veniamin reia lucrările începute în urmă cu șase ani. Printre ele, nașterea învățământului politehnic românesc, inaugurat de cursul lui Gheorghe Asachi la Academia Domnească. După înființarea școlii pentru monahii la mănăstirea Agapia, încep cursurile celei de cântări bisericești.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821 determină retragerea în Rusia a domnitorului Moldovei, Mihai Șuțu, favorabil revoltei, pe fondul tulburărilor provocate de Eterie și a presiunilor otomane. Părintele Veniamin devine, din nou, caimacam. Și, potrivit conștiinței și îndatoririlor sale, se străduiește a cârmui Principatul, protejându-și norodul. Apropierea de Iași a turcilor îl silește să se refugieze la Colencăuți, în apropierea Hotinului. La 1 iulie 1822 are loc restabilirea domniilor pământene, Ioniță Sandu Sturza fiind numit de Poartă domnitor al Moldovei pentru șapte ani. Astfel, întors în capitală în 1823, ierarhul moldav se poate dedica proiectelor sale. În 1824 iau ființă școala elementară de la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, o școală normală, un gimnaziu.

Viața socială și politică nu îi îngăduie să se preocupe doar de dezvoltarea învățământului sau de problemele Bisericii. În 1828, sudul Moldovei este lovit de epidemia de ciumă. În septembrie același an, după cinci luni de înfruntări, se încheie un nou război ruso-otoman. Cei dintâi ocupă ambele Principate române. Petersburgul instituie administrație militară. Conducerea ei îi revine generalului Pavel Kiseleff. Între proiectele majore ale noii administrații se numără Regulamentele Organice, cele dintâi documente românești cu valoare constituțională. Printre cei care contribuie la elaborarea acestora, prin care se afirmau principiile separării puterilor în stat, organizării administrative, modernizarea sistemului fiscal, reinstituirea armatei, se numără, în calitate de membru al Adunării Obștești Extraordinare de la Iași, și vlădica Veniamin. Care folosește, în slujba promovării limbii române în școală, prevederea Regulamentului Organic privind organizarea învățământului pe baze naționale. Expresia acestei libertăți transformă anul 1834 în reper semnificativ al păstoririi lui Veniamin Costachi. În primul rând, prin deschiderea cursurilor Academiei Mihăilene. Două facultăți – de filosofie și drept, cursuri de arte frumoase, inginerie, economie și litere, două internate, bibliotecă, muzeu de științe naturale compun această instituție de învățământ superior aflată sub patronajul domnitorului Mihail Sturdza. Demersul este continuat prin crearea celei dintâi școli publice pentru ”fetele orășenilor”, și debutul funcționării școlilor de ținut, a celor sătești, încununat fiind de începutul cursurilor în întâia școală de arte și meserii din Moldova, la Iași. De asemenea, prin prefața la Dumnezeieștile Liturghii, în care pledează pentru reducerea numărului neologismelor din traduceri, argumentând în favoarea sinonimelor din cronici și limba populară, căutând, de asemenea, să descurajeze excesul de arhaisme și regionalisme, scopul fiind edificarea unei limbi române literare. Propune el însuși echivalente și este drept a-i alătura numele celor ale Sfinților Ierarhi Varlaam și Dosoftei, fie și pentru că mare parte dintre termenii liturgici propuși de Părintele Veniamin Costachi sunt folosiți astăzi în Biserică.

De altfel, credința sa este aceea că supraviețuirea națională depinde pe deplin de cultivarea limbii, a cărei origine latină nu ezită să o afirme. (Manuela Tănăsescu, Costachi, Veniamin, în Dicționarul scriitorilor români, A-C, vol. I, Editura Fundației Culturale Române, București, 1995, p. 673). De aceea, restaurarea limbii, a purității sale este o prioritate absolută pentru el. (Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget și simțire românească, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 105)

Lucrarea editorială se realizează la Iași, în tipografia Mitropoliei, și la mănăstirea Neamț. Ca și în cazul părintelui său duhovnicesc, promovarea cărții teologice și a manualelor constituie una dintre preocupările de seamă. Nu doar școlile, tot mai numeroase, sunt preocuparea Preasfințitului Veniamin, ci toate aspectele vieții culturale. Bunăoară, oferă, la 27 decembrie 1816, binecuvântarea pentru prima reprezentație teatrală în limba română la Iași. Piesa este ”Mirtil și Hloe”, jucată de Gheorghe Asachi. ”Albina română”, cea dintâi gazetă din Moldova, condusă de același colaborator al mitropolitului, se bucură de deplinul său sprijin. (www.seminariasi.ro/istoric/viata-si-activitatea-mitropolitului-veniamin-costachi)

Încheierea păstoririi sale are loc în ianuarie 1842, ca o consecință a conflictului cu domnitorul Mihail Sturdza. Domnitorul dorește subordonarea veniturilor Mitropoliei, a episcopiilor, mănăstirilor ce nu au fost închinate, statului. Vrerea aceasta este pe deplin inacceptabilă pentru Preasfinția Sa. Își prezintă demisia, solicitând îngăduința retragerii la mănăstirea Slatina ”ca să mă liniștesc în puține zile ce-mi va ierta Dumnezău a fi între cei vii pe pământ”. Insistențele domnului sunt fără de folos. Astfel, Adunarea Obștească ia act de decizie și, la 29 ianuarie 1842, fostul păstor al Mitropoliei Moldovei intră pe poarta ctitoriei lui Vodă Alexandru Lăpușneanu. (www.doxologia.ro/viata-bisericii/biografii-luminoase/retragerea-mitropolitului-veniamin-costachi-din-scaunul//). Anii săi cei din urmă sunt închinați traducerilor și nevoinței monahale. Se mută din această lume cu două zile înainte de a împlini 78 de ani, la 18 decembrie 1846. Locul mormântului, vizibil și astăzi, se află în vecinătatea zidului bisericii. În 1886 îi sunt aduse osemintele la Iași și depuse în catedrala mitropolitană a cărei piatră de temelie a pus-o în 1833 și a cărei finalizare, în 1881 a avut loc sub păstorirea unuia dintre ucecenicii săi, Mitropolitul Iosif Naniescu.

Moștenirea Părintelui Veniamin Costachi ar putea să fie definită de cele 150 de lucrări pe care le-a tipărit, câteva sute, rămase în manuscris, și, mai cu seamă, de cele 30 de prefațe-predici, elaborate ca program național, de șirul credincioșilor pe care i-a sprijinit sau de ucenicii săi, între cei din urmă, numele mitropoliților Moldovei, Calinic Miclescu și Iosif Naniescu sau al lui Gheorghe Asachi impunîndu-se. El însuși, cel definit de vrednicul de bună pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală drept ”ultimul mare luptător pentru limba română” iar de Cuviosul Vasile Vasilache ca fiind ”…nu numai Mitropolitul Moldovei, ci și Starețul Moldovei”, omagiat de Nicolae Iorga, nu a încetat a se considera doar călugăr. Parte a unei Biserici în slujba interesului națiunii, asemenea contemporanului săi, Chesarie Căpățînă, episcopul Buzăului sau a purtătorilor mesajului Școlii Ardelene, parte dintre ei aduși la Iași pentru a preda la Academia Mihăileană. De aceea, de folos are a ne fi la împlinirea a 170 de ani de la adormirea sa cuvântul diatei ce ne-a lăsat-o: ”Totul ce mi-a stat prin putință am făcut, și cu sfatul și cu fapta, ca să sporesc și sufletește și materialicește, înflorirea sfintei Biserici și a Patriei”.

$$_

 VASILE LUCACIU

Născut la 21 ianuarie 1852, în comuna Apa, Comitatul Sătmar, a fost una dintre cele mai importante personalități politice, culturale și istorice ale românilor ardeleni din perioada dualismului Austro-Ungar, militant pentru drepturile românilor din Transilvania.

În anul 1868, este trimis de ierarhia Bisericii Greco-Catolice la Institutul de Teologie şi Filozofie din Roma, unde în anul 1874 îl termină cu "Magna cum laude", obţi­nând titlul de doctor în filozofie şi teologie. Reîntors acasă în anul 1875, dr. Vasile Lucaciu se căsătoreşte cu fata preo­tului din Potău (jud. Satu Mare), Paulina Serbac, fiind numit preot în Sîncraiul de pe Gruiu (jud. Sălaj). În anul 1878 devine profesor de teologie şi limba română la Gimnaziul din Satu Mare.

Din anul 1885 a activat ca preot paroh greco-catolic în Șișești, unde a ridicat o biserică monumentală sfințită la 15 august 1890. 

Activând ca scriitor politic, printre altele în „Gazeta de Transilvania” și „Observatorul”, inițiator și semnatar al Memorandumului, și lider al Partidului Național Român, a avut de suferit în repetate rânduri represiunea autorităților de la Budapesta. În perioadele în care a fost deținut politic, românii ardeleni i-au dedicat în semn de prețuire și solidaritate un cântec: Doina lui Lucaciu.

Dr. Vasile Lucaciu a fost unul dintre românii care au semnat Memorandumul din 1892. Procesul în care semnatarii Memorandumului au fost acuzați de negarea autorității maghiare și de solicitarea independenței Transilvaniei, i-a adus cei mai mulți ani de închisoare dintre toți condamnații, 5. Prin intervenția directă a lui Carol I, ei vor fi eliberați, după un an de temniță, în 1895. În anul 1905 a fost ales cu mare majoritate de voturi deputat de Beiuș în parlamentul de la Budapesta, din partea PNR. Venit în Regatul României după începutul Primului Război Mondial, a militat intens pentru alierea țării cu Puterile Antantei, pentru se putea realiza reîntregirea României. Tot în acest scop a îndeplinit, - trimis de guvernul român - misiuni de prezentare a poziției române în privința situației inacceptabile a românilor majoritari din Transilvania, inclusă în statul austro-ungar.

În anul 1918 a fost unul din membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei. La alegerile din 1919 a fost ales deputat în Parlamentul României din partea PNȚ.

A trecut la cele veșnice în 29 noiembrie 1922, la Satu Mare. La înmormântarea lui din 1 decembrie 1922 au participat cele mai de seamă personalităţi, în frunte cu primul ministru Brătianu şi bunul său prieten Octavian Goga. Au participat Arhiepiscopul dr. Valeriu Traian Frenţiu, cu un sobor de preoţi de la Oradea, Episcopul dr. Iuliu Hossu de la Gherla şi Episcopul Niculescu de la Lugoj.

Convoiul mortuar a pornit în ziua de 1 decembrie din Satu Mare spre Şişeşti, însoţit şi întâmpinat pe drum de o mulţime impresionantă. Majestatea Sa, Regele Ferdinand I, decretase doliu naţional.

Primul ministru Ion I. C. Brătianu a decorat sicriul în care se afla corpul neînsufleţit al lui Vasile Lucaciu cu Ordinul “Steaua României” în grad de Mare Comandor.

Din discursul emoţionant rostit de Octavian Goga redăm un scurt fragment: “s-a dus din mijlocul nostru părintele Vasile Lucaciu, închizând în sicriul lui protestarea istoriei Ardealului românesc de o jumătate de veac. Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletele lor aspiraţiunile publice, oameni cari se ivesc pe toate câmpurile de luptă aducând parcă de sus mistica flacără a credinţei.

Sunt Tyrteii Eladei, proroci, cum le zice Vechiul Testament, Eroi, cum îi numeşte Carlyle. Fiinţa lor este un rezumativ al societăţii, o concretizare a operei. Vasile Lucaciu a fost zidit din acest rar aluat”.

 

***

 

Doina lui Lucaciu este o poezie lirică dedicată lui Vasile Lucaciu, luptător pentru drepturile naționale ale românilor din Transilvania. Pusă pe melodie a devenit unul dintre cele mai populare și însuflețite cântece de la sfârșitul secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului al XX-lea. În versuri rimate și pe melodie tradițională, doina lui Lucaciu i-a moblizat și solidarizat pe românii ardeleni în lupta pentru drepturi naționale.

A fost scrisă de învățătorul George Bocu din Șistaroveț, la sfârșitul lui iulie 1893 și a fost publicată mai întâi în „Foaia poporului”, fiind apoi preluată și popularizată și de alte publicații românești din Transilvania. Autorul versurilor a copiat și adaptat textul după „Hora lui Roman”, scrisă de Iosif Vulcan și publicată la Pesta în revista „Gura satului” în anul 1870. Hora era dedicată jurnalistului Alexandru Roman, predecesor al lui Vasile Lucaciu în lupta pentru drepturile românilor ardeleni.

 

Doina lui Lucaciu

„Cântă mierla prin păduri, of, of, of,

Robu-i Lucaciu la unguri

Pentru sfânta libertate

De care noi n-avem parte,

Pentru sfânta libertate

De care noi n-avem parte.

Nu fi mierlă supărată, of, of, of,

Nu-i robia ne-ncetată,

Vine dalba primăvară

Fi-va Lucaciu liber iară,

Vine dalba primăvară

Fi-va Lucaciu liber iară.

Nu suspina în zadar, of, of, of,

Du-mi-te pân-la Sătmar,

Unde-i Lucaciu la-nchisoare,

Nu vede nici cer, nici soare,

Unde-i Lucaciu la-nchisoare,

Nu vede nici cer, nici soare.

Vântul bate, frunza pică, of, of, of,

Inima mi se despică,

De durere și de chin

Că-i Lucaciu la Seghedin,

De durere și de chin

Că-i Lucaciu la Seghedin.

Seghedine, Seghedine, of, of, of,

Dumnezeu cum te mai ține?

Mureș, Tisa până când

Te mai ține pe pământ?

Mureș, Tisa până când

Te mai ține pe pământ?”

1893, George Bocu