$$$

 S-a întâmplat în 8 ianuarie1935: În această zi, s-a născut cântăreţul de muzică rock american Elvis Presley, supranumit „regele rock-ului”. Elvis Aaron Presley (n. Tupelo, Mississippi - d. 16 august 1977, Memphis, Tennessee) a fost un cântăreț și actor american, cunoscut frecvent ca Regele Rock 'n' Roll-ului sau simplu, The King, cu toate ca a obținut și trei premii Grammy pentru muzică Gospel.

În ziua de 8 ianuarie 1935, în Tupelo, un mic orășel din statul american Mississippi, într-o casă modestă, Gladys Presley aduce pe lume doi gemeni. Primul, Jesse Garon s-a născut mort, dar cel de-al doilea, Elvis Aaron Presley, s-a născut fără probleme, devenind singurul copil al familiei. Copilul a crescut în mijlocul familiei, alături de rudele care locuiau în aceeași zonă a orașului Tupelo. Deși trăiau în condiții grele, totuși Vernon și Gladys Presley se străduiau să-i asigure cele necesare micului Elvis, care devenise acum centrul atenției celor doi. În Tupelo, Elvis are și primele contacte cu muzica. De mic cânta în corul bisericii împreună cu familia, muzica și predicile înrădăcinându-se adânc în modul de a gândi al muzicianului. Tot în orașul natal are pentru prima dată ocazia de a-i asculta pe blues-manii negri, care vor avea o mare influență asupra tânărului, alături de muzica country din programele radio pe care le asculta întreaga familie.

Prima apariție pe scenă are loc la vârsta de doar zece ani, când cântă Old Shep în cadrul unui concurs de tinere talente organizat în Tupelo, cu ocazia târgului Mississippi-Alabama Fair and Diary Show, câștigând premiul al doilea (cinci dolari și posibilitatea de a intra gratis la toate atracțiile târgului). La această vârstă, primește în dar și prima chitară, părinții neputându-și permite bicicleta mult dorită de fiu. În 1948, cu ocazia serbării de final a anului școlar, micul Elvis cânta la chitară și voce piesa Leaf on a Tree (O frunză într-un copac).Nu după mult timp se mută în nordul orașului Memphis, în încercarea părinților săi de a-și croi o viață mai bună. Aici muncește în diferite locuri pentru a sprijinii financiar familia, în paralel urmând liceul și continuând să cânte la chitară. Își lasă părul lung (în comparație cu standardele vremii) și perciunii să crească, ceea ce îl face să se distingă de ceilalți adolescenți. Participă la un concurs de talente, unde, cântând la chitară într-un stil considerat dur și agresiv, primește mai multe aplauze decât toți ceilalți, câștigând premiul întâi.

După absolvirea liceului, muncește în diferite fabrici din oraș, iar în 1953 înregistrează primul demo la Memphis Recording Service (mai târziu cunoscut sub numele de Sun Studio) contra sumei de patru dolari. Acesta conține piesele My Happiness (Bucuria mea) și That's When Your Heartaches Begin (Atunci încep durerile tale de inimă) și este făcut cadou mamei sale. La începutul anului 1954 înregistrează un al doilea demo la același studio, iar în vară la sugestia patronului - Sam Phillips - înregistrează o serie de cinci single-uri printre care și celebrul That's All Right alături de Scotty Moore (chitară) și Bill Black (bas). Alături de aceștia obține contracte în mici cluburi din Sud continuând totodată să lucreze și la Crown Electric. După ce este respins la preselecția pentru Grand Ole Opry fiind îndrumat de organizatori să se întoarcă la slujba sa de conducător de camioane, i se oferă un contract pe un an de zile pentru a cânta în fiecare săptămână în cadrul programului Louisiana Hayride realizat de KWKH Radio, principalul concurent al Grand Ole Opry. Aici îl întâlnește pe Tom Parker (care se autointitula „Colonelul"), promotor și manager cu care în 1955 va semna un contract.

În noiembrie 1955, Elvis semnează cu RCA Records, Colonelul Parker negociind vânzarea tuturor înregistrărilor făcute la Sun Studio de către interpret contra imensei (în acele vremuri) sume de 40.000 de dolari plus un bonus de 5.000 de dolari pentru Presley. Cele cinci single-uri au fost relansate de către RCA, Elvis devenind cel mai mediatizat nou interpret din industria muzicală. Pe 10 ianuarie 1956, Elvis participa la o sesiune de înregistrări în studioul RCA din Nashville alături de grupul back in vocals Jordanaires, unde printre alte piese va înregistra și Heartbreak Hotel. Single-ul Heartbreak Hotel / I Was The One este promovat de RCA și a fost vândut în peste 300.000 de exemplare numai în primele trei săptămâni, fiind și primul single al lui Elvis ce va înregistra vânzări de peste un milion de exemplare, aducându-i interpretului primul disc de aur.

28 ianuarie 1956 este momentul primei sale apariții într-o emisiune de televiziune Stage Show la CBS. Tot în acest an îi apare și primul album intitulat Elvis Presley, care a ajuns foarte repede pe prima poziție în Billboard 200 și a rămas acolo timp de zece săptămâni. Semnează un contract pe șapte ani cu Paramount Pictures, apare la The Steve Allen Show la NBC unde cântă Hound Dog, continuă să concerteze în toată America, lansează single după single și semnează un contract pentru o serie de trei apariții la Ed Sullivan Show contra sumei record, în acel moment, de 50.000 de dolari. Pe 26 septembrie este proclamată Ziua Elvis Presley în orașul natal Tupelo, iar la mijlocul lui noiembrie are loc premiera primului său film - Love Me Tender. Pelicula are un succes imens, iar Elvis primește recenzii favorabile din partea criticilor. A fost un an extraordinar pentru copilul minune al Americii, vânzările de pe urma numelui lui Elvis ajungând la un total de 22 de milioane de dolari, nemaivorbind de avântul pe care cariera sa l-a luat atât din punct de vedere muzical cât și actoricesc. Începutul anului 1957 îl găsește lucrând la al doilea său film - Loving You. În martie cumpără Graceland, atât pentru el cât și pentru familia sa, iar în mai începe lucrul la filmul Jailhouse Rock. Totodată cântă pentru prima data în Canada și Hawaii, filmează King Creole la începutul anului 1958, apoi este recrutat în armata Statelor Unite pentru satisfacerea stagiului militar.

Pe 14 august 1958, Gladys Presley moare de hepatită, la doar 46 de ani. Elvis rămâne profund îndurerat. În noiembrie 1959 o cunoaște pe Priscilla Ann Beaulieu, fată vitregă a căpitanului Joseph Beaulieu, ce tocmai fusese transferat din Texas la Weisenbadem Air Force Base unde Elvis fusese repartizat. Aceasta, în vârstă de 14 ani și jumătate îi va deveni mai târziu soție. La începutul lui martie 1960 este lăsat la vatră și începe să lucreze la noul album întitulat Elvis is Back (Elvis s-a întors). începe filmările la GI Blues iar mai târziu la Flaming Star și Wild in the Country. În 1961 filmează Blue Hawaii, în 1962 Follow that Dream, Kid Gallahad și Girls! Girls! Girls!, în 1963 It Happened at the World's Fair. Până în 1969 mai joacă în multe filme.În toată această perioadă, Elvis continuă să lanseze single-uri și albume ce ating primele zece poziții in topul Billboard. Pe 1 mai 1967 Elvis se căsătorește cu Priscilla Beaulieu în Las Vegas, iar pe 1 februarie 1968 se naște Lisa Marie Presley, singurul lor copil. La începutul anului 1969 revine în Memphis unde înregistrează două albume - From Elvis in Memphis și From Memphis to Vegas, From Vegas to Memphis - ce vor conține printre altele marile hituri In the Ghetto, Suspicious Minds, Don't Cry Daddy și Kentucky Rain. În martie 1969, Presley se reîntoarce pe platourile de filmare pentru ceea ce va fi ultimul său film - Change Of Habit.În august susține în Las Vegas o serie de spectacole ce va stabili un nou record în ceea ce privește audiența concertelor ce aveau loc în orașul cazinourilor. La sfârșitul anului 1969 este lansat single-ul Suspicious Minds care devine primul lui single ce ajunge pe locul întâi în topul Billboard de la Good Luck Charm în 1962. În februarie 1970 înregistrează un album live în Las Vegas ce poartă numele On Stage. În noiembrie, același an, apare documentarul That's The Way It Is ce are un mare succes atât din punctul de vedere al criticilor cât și al încasărilor.

Din acest moment și până în august 1977, viața lui Elvis este un șir nesfârșit de concerte și turnee, apariții la emisiuni de televiziune, înregistrări de albume, atât de studio cât și live, și de single-uri. În iunie 1972 stabilește un record de audienţă, reușind să susțină patru show-uri consecutive, cu casa plină,la celebra arenă Madison Square Garden. În ianuarie 1973, în premieră, este transmis prin satelit show-ul Aloha from Hawaii, fiind vizionat în direct în 36 de ţări de pe toate continentele, audienţa estimată fiind de 1,5 miliarde telespectatori. Singurul lucru notabil este divorțul de Priscilla în octombrie 1973, care s-a mutat după scurt timp din reședința de la Graceland împreună cu fiica lor, Lisa Marie. Stresul turneelor și lipsa de odihnă încep să-și spună cuvântul, Elvis având nevoie de mai multe spitalizări. Tot în această perioadă începe să ia diverse pastile energizante și tot felul de alte droguri. Pe 16 august 1977, întors la Graceland, Elvis pregătește ultimele detalii în legătură cu spectacolul ce avea să-l susțină în Portland (Maine) a doua zi și apoi se retrage pentru a se odihni. Este găsit mort a doua zi dimineața în urma unui infarct miocardic. Vestea se răspândește cu rapiditate, întreaga lume fiind în stare de șoc.

Timp de 22 de ani, „regele Rock-and-Roll”-ului s-a pus în slujba muzicii și a celor din jurul său. 31 de filme și 2 documentare, 64 de albume de studio sau live, 149 de single-uri și nenumărate concerte; acestea sunt doar câteva din cifrele ce pot caracteriza o carieră fantastică, din care puține realizări lipsesc. Poate doar un turneu în Europa, Asia sau Australia dar până la urmă și acestea au fost realizate: în 1997, cu ajutorul tehnologiei s-a pus în scena un concert extraordinar numit Elvis in Concert '97 în Memphis la Mid-South Colloseum. Elvis a fost acompaniat de peste 30 dintre foștii săi colegi de turnee împreuna cu Orchestra Simfonica din Memphis. Ulterior, în 1999 a avut loc un turneu și în Europa.Sute de discuri de aur sau platină primite pentru numărul record de discuri vândute (peste un miliard), 14 nominalizări la premiile Grammy, dintre care trei câștigate (pentru albumul How Great Thou Art - 1967, albumul He Touched Me - 1972 și pentru înregistrarea live a cântecului How Great Thou Art - 1974), premiul pentru întreaga carieră decernat la vârsta de numai 36 de ani sau primirea din partea United States Junior Chamber of Commerce în 1971 a titlului de Unul dintre cei zece cei mai merituoși tineri ai națiunii sunt numai câteva din onorurile pe care le-a primit Elvis Presley.

Post-mortem, în 1984 i s-a decernat de către Blues Fundation din Memphis premiul W.C. Handy pentru păstrarea în viață a blues-ului în muzica sa. În 1986 a fost în primul grup de cântăreți ce a intrat în Rock-and-Roll Hall of Fame, iar în 1998 a fost introdus în Country Music Hall of Fame. În 2001, odată cu intrarea sa în Gospel Music Hall of Fame, Presley a devenit singurul interpret membru al tuturor celor trei anuale. În 1992, Serviciul Poștal American a anunțat că imaginea lui Elvis va apărea pe un timbru poștal comemorativ. Acesta a fost lansat pe 8 ianuarie 1993 și îl înfățișează pe Regele Rock-and-Roll-ului în postura tânărului cântăreț de la mijlocul anilor 1950. Este știut faptul că acesta avea obiceiul de a dărui Cadillac-uri, bani și bijuterii, de multe ori sub impulsul momentului. Ceea ce este mai puțin știut este faptul că pe lângă concertele de caritate pe care le dădea periodic, mai avea obiceiul de a-i întreține pe cei din jurul lui: prieteni, familie, chiar și oameni străini, plătindu-le facturile și datoriile, spitalizările, cumpărându-le case sau întreținându-le familiile. Mulți ani de zile acesta a dăruit mai mult de o mie de dolari pe an fiecăruia dintre chitariștii ce locuiau în Memphis, iar activitatea caritabilă a acestuia continuă și în zilele noastre prin intermediul Elvis Presley Charitable Foundation.

Surse:

https://elvisthemusic.com/

https://www.biography.com/musician/elvis-presley

https://www.britannica.com/biography/Elvis-Presley

https://www.europafm.ro/in-memoriam-elvis-presley-1935-1977/

https://www.rockhall.com/inductees/elvis-presley

https://www.ro.biography.name/cantareti/24-sua/310-elvis-presley-1935-1977

http://www.elvisromania.ro/biografie.html

$$$

 S-a întâmplat în 8 ianuarie1942: În această zi, s-a născut Stephen W. Hawking, matematician şi fizician englez, profesor la Universitatea din Cambridge; autor al cărţilor „Scurtă istorie a timpului” (A Brief History of Time – 1988) şi „Găurile negre şi copilăria universurilor” (Black Holes and Baby Universes – 1993); imobilizat într-un scaun cu rotile, din cauza unei boli degenerative, vorbeşte studenţilor prin intermediul computerului (n. Oxford, Marea Britanie– d. 14 martie 2018,Cambridge, Marea Britanie). Fizicianul Stephen Hawking a fost cel mai cunoscut om de ştiinţă britanic al timpurilor noastre, un geniu care şi-a dedicat viaţa descoperirii secretelor Universului.

Este autorul popularelor cărţi „O scurtă istorie a timpului“ (1988) şi „Universul într-o coajă de nucă“ (2001). Cea mai mare parte a vieţii sale a fost profesor la Cambridge, iar în comunitatea ştiinţifică era cunoscut mai ales pentru teoriile sale legate de mecanica găurilor negre, gravitaţie şi relativitate. Geniul său a fost comparat cu Albert Eistein şi cu Isaac Newton. Născut pe 8 ianuarie 1942, omul de ştiinţă Stephen William Hawking şi-a canalizat activitatea pe alăturarea relativităţii - natura spaţiului şi a timpului - şi teoria cuantică - cum cele mai mici particule s-au născut în Univers - pentru a demonstra crearea şi funcţionare Universului.În 1964, la vârsta de 22 de ani, a fost diagnosticat cu o boală progresivă de neuron motor, afecţiune cunoscută sub numele de scleroză laterală amiotrofică. I-a fost prezis că va mai trăi doar câţiva ani. Boala sa a evoluat gradual şi l-a lăsat în imposibilitatea de a se mişca, ţintuit într-un scaun cu rotile, aproape paralizat şi neputând să vorbească decât cu ajutorul unui dispozitiv-sintetizator de voce.    

În 1974, la vârsta de 32 de ani, a devenit unul dintre cei mai tineri membri ai prestigiosului for de ştiinţă britanic Royal Society. Cinci ani mai târziu, a devenit Lucasian Professor la Universitatea Cambridge, unde se mutase de la Oxford, pentru a studia astronomia teoretică şi cosmologia. Acest titlul fusese deţinut de Newton ultima dată.„Scopul meu este simplu”, a spus el la un moment dat. „Este completa înţelegere a universului, de ce este cum este şi de ce există”. Stephen Hawking afirma despre viaţa lui: „Încerc să duc un trai cât mai normal posibil şi să nu mă gândesc la starea mea sau să regret lucrurile pe care mă împiedică să le fac, care nu sunt atât de multe”.Geniul lui i-a adus celebritate la nivel global.Cartea lui din 1988 a căutat să explice oamenilor din afara zonei ştiinţifice teoriile fundamentale ale universului şi a devenit un bestseller.A fost urmată de „Universul într-o coajă de nucă”, în 2001.În 2007, Hawking a publicat cartea pentru copii „George şi cheia secretă a universului”, împreună cu fiica lui Lucy, prin care a încercat să explice cum funcţionează sistemul solar, asteroizii, găurile negre şi alte corpuri cereşti.   

A avut apariţii scurte în „Star Trek: The Next Generation" şi „The Simpsons”, iar vocea a apărut pe înregistrări ale trupei Pink Floyd. Dincolo de ştiinţă, Hawking a fost un activist politic. Înainte de cele mai recente alegeri prezidenţiale din SUA, l-a descris pe Donald Trump ca „un demagog care pare să conteste cel mai comun numitor”.În plus, el a prevenit Marea Britanie - înainte de referendumul din 2016 privind părăsirea Uniunii Europene: „Sunt duse zilele când puteam să stăm singuri împotriva lumii”.Stephen Hawking s-a căsătorit cu Jane Wilde în 1965, iar împreună au avut trei copii. Cuplul s-a despărţit după 25 de ani, iar el s-a căsătorit cu asistenta sa Elaine Mason, însă mariajul s-a destrămat după ce el a fost acuzat de abuz. Povestea de dragoste dintre Hawking şi Wilde a fost spusă în filmul „The Theory of Everything”, apărut în 2014, care i-a adus actorului britanic Eddie Redmayne un trofeu Oscar la categoria „cel mai bun actor în rol principal”.Triumful la Oscar a fost sărbătorit de Hawking, care a declarat că au fost mai multe momente când, vizionând filmul, avea senzaţia că se vede pe el. Omul de ştiinţă a fost subiectul unui documentar, „Hawking”, în care vorbeşte despre propria viaţă: „Pentru că fiecare zi poate fi ultima pentru mine, vreau să profit de fiecare minut”.

Surse:

https://www.cam.ac.uk/stephenhawking

http://www.humanitas.ro/stephen-hawking

https://www.britannica.com/biography/Stephen-Hawking

https://www.ro.biography.name/fizicieni/53-anglia-uk/496-stephen-hawking-1942-2018

https://www.go4it.ro/stiinta/stephen-hawking-a-murit.-scurta-biografie-a-geniului-care-ne-a-prevenit-in-legatura-cu-pericolul-reprezentat-de-inteligenta-artificiala-17063588/

https://www.news.ro/cultura-media/biografie-stephen-hawking-un-geniu-care-si-a-dedicat-viata-descoperirii-secretelor-universului-1922400514002018030817955502

$$$

 S-a întâmplat în 8 ianuarie…

- 1324, 8 sau 9: A murit Marco Polo, celebru călător veneţian; a făcut o lungă călătorie (1271-1275) din Veneţia (străbătând Asia) până în China; relatările sale au constituit cea mai importantă sursă documentară medievală asupra Asiei (n. 1254)

– 1337: A murit pictorul, sculptorul şi arhitectul italian Giotto di Bondone, principal precursor al Renaşterii (n. 1266 sau 1276)

 – 1392: Prima menţiune documentară a funcţiilor de „stolnic” şi de „paharnic” în Ţara Românească. În Moldova, acestea apar atestate la data de 18 noiembrie 1393

– 1642: A murit Galileo Galilei, matematician, astronom şi fizician renascentist italian; întemeietorul mecanicii clasice şi al metodei experimentale în ştiinţă; în 1609 a construit o lunetă cu care a descoperit munţii de pe Lună, natura stelară a Căii Lactee, patru sateliţi ai lui Jupiter, petele solare (n. 1564)

– 1705: S-a născut arhitectul şi urbanistul francez Jacques François Blondel, personalitate a arhitecturii din perioada regilor Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea (m. 1774)

– 1713: A murit Arcangelo Corelli, compozitor, pedagog şi dirijor italian (n. 1653)

–1864: Deschiderea Şcolii PreparandIale din Iaşi, sub conducerea lui Titu Maiorescu. Printre cursanţii înscrişi în anul întâi se afla şi Ion Creangă

– 1873: S-a născut Iuliu Maniu, jurist şi om politic, unul dintre artizanii unirii Transilvaniei cu România; preşedinte al Partidului Naţional Român (1918-1926), apoi, după fuziunea PNR cu Partidul Ţărănesc/Mihalache, preşedinte al PNŢ (1926-1933; 1937-1947); prim-ministru (1928-1930, iunie-octombrie 1930, 1932-1933); membru de onoare al Academiei Române din 1919; după 1944 a încercat să se opună sovietizării ţării; implicat într-un proces de trădare înscenat (1947), devenit şi pretext al desfiinţării PNŢ, a fost condamnat la detenţie pe viaţă (m. 1953, în închisoarea de la Sighet, corpul fiindu-i aruncat într-o groapă comună, în fostul cimitir al săracilor)

– 1891: A murit Fredrik Pacius, compozitor finlandez de origine germană, considerat părintele şcolii naţionale muzicale finlandeze; este autorul imnului naţional al ţării sale (n. 1809)

– 1892: La Sibiu avea loc o conferinţă extraordinară a Partidului Naţional Român, care hotăra alcătuirea unui „Memorandum” către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând revendicările celor trei milioane de români din monarhia austro-ungară, precum şi o critică a politicii naţionale intolerante a guvernului ungar; preşedinte al PNR este ales dr. Ioan Raţiu (8/20 – 9/21)

– 1896: A murit poetul francez Paul Verlaine, unul dintre precursorii simbolismului (n. 1844)

– 1899: S-a născut Ion Jovin, medic și profesor; întemeietorul oncologiei şi radioterapiei româneşti; deţinut politic (1947-1952); membru post-mortem al Academiei Române din 2017 (m. 1994)

– 1902: S-a născut arhitectul şi profesorul Octav Doicescu, realizator al unor ansambluri arhitectonice de mare amploare (Casa Română de la Expoziţia internaţională de la New York, Complexul de pe malul lacului Snagov, Opera Română, Institutul Politehnic din Bucureşti ş.a.); membru titular al Academiei Române din 1974 (m. 1981)

– 1910: S-a născut renumita balerină rusă Galina Ulanova; impactul ei asupra baletului rusesc, dar şi al celui vest-european, a fost impresionant (m. 1998)

– 1912: S-a născut regizorul japonez de film Tadashi Imai (m. 1991)

– 1912: Era creată, în Uniunea Sud-Africană, Congresul Naţional African (ANC), prima mare organizaţie politică a populaţiei băştinaşe din Africa

– 1920: S-a născut actorul britanic Douglas Wilmer, care l-a întruchipat pe detectivul Sherlock Holmes din serialul televizat cu același nume difuzat în anii ’60 (m. 2016)

– 1921: S-a născut geofizicianul şi profesorul Radu Botezatu; cercetări în domeniul prospecţiunilor şi cercetărilor geofizice aplicate în geologie, urmate de elaborarea unor noi metode şi procedee de analiză şi interpretare fizică a anomaliilor câmpurilor potenţiale; membru corespondent al Academiei Române din 1974 (m. 1988)

– 1924: S-a născut actorul britanic Ron Moody (m. 2015)

– 1928: A murit Dumitru Georgescu-Kiriac, profesor, compozitor, dirijor de cor şi folclorist, unul dintre precursorii şcolii moderne de compoziţie din România (n. 1866)

- 1926: S-a născut Evelyn Lear, soprană americană (m. 2012)

– 1928: S-a născut regizorul de film Manole Marcus (m. 1994)

– 1932: A murit juristul Constantin Hamangiu; şi-a legat numele mai ales de publicarea tuturor actelor legislative emise în România de la începutul secolului al XIX-lea până în primele decenii ale secolului al XX-lea („Codul general al României”, în 30 de volume); membru de onoare al Academiei Române din 1930 (n. 1869)

– 1934: S-a născut Roy Kinnear, actor englez (m. 1988)  

– 1934: S-a născut Alexandra Ripley, scriitoare americană, cunoscută mai ales pentru romanul „Scarlett” (m. 2004)  

– 1934: A murit Boris Nikolaevici Bugaev, cunoscut mai mult sub numele de Andrei Bely, romancier, poet, teoretician şi critic literar; reprezentant de seamă al mişcării simboliste ruse (n. 1880)  

– 1935: S-a născut cântăreţul de muzică rock american Elvis Presley, supranumit „regele rock-ului” (m. 1977)

– 1942: S-a născut Stephen W. Hawking, matematician şi fizician englez, profesor la Universitatea din Cambridge; autor al cărţilor „Scurtă istorie a timpului” (A Brief History of Time – 1988) şi „Găurile negre şi copilăria universurilor” (Black Holes and Baby Universes – 1993); imobilizat într-un scaun cu rotile, din cauza unei boli degenerative, vorbeşte studenţilor prin intermediul computerului (m. 2018)

– 1944: S-a născut Terence Dean „Terry” Brooks, scriitor american de ficţiune fantastică; de-a lungul carierei sale, a scris 23 de cărţi considerate bestseller de publicaţia „New York Times”; are peste 21 milioane de cărţi vândute în lumea întreagă, fiind unul dintre scriitorii în viaţă cu cele mai mari vânzări de cărţi de literatură fantastică

 – 1944: S-a născut Dan Ştefănică, compozitor, instrumentist, orchestrator şi dirijor (m. 2010) 

– 1947: S-a născut David Bowie (nume real: David Robert Jones), cântăreţ, compozitor, producător muzical, chitarist, saxofonist, pianist, actor de film şi pictor englez (m. 2016)

– 1948: A murit Kurt Schwitters, artist plastic şi poet dadaist german, cunoscut în special datorită colajelor sale şi a construcţiilor în relief (n. 1887)

 – 1954: S-a născut poetul și publicistul Lucian Vasiliu 

– 1967: A murit actorul polonez de film Zbigniew Cybulski, figură emblematică a cinematografului polonez al anilor ’50-’60 (n. 1927)

– 1976: A murit Ciu En-Lai (Zhou Enlai), om politic comunist chinez; personalitate de seamă a Chinei, a acţionat, de-a lungul celor cinci decenii de activitate, pentru transformarea acesteia într-o ţară modernă; în anii ‘70 ai secolului XX a fost iniţiatorul restabilirii relaţiilor R. P. Chineze cu ţările occidentale (n. 1898)

– 1978: A murit Sarina Cassvan, prozatoare (a scris multă literatură pentru copii, iar „30 de zile în studio” este unul dintre primele volume de reportaje româneşti) şi traducătoare (în 1931 a tradus antologia „Contes roumains d’écrivain contemporains”; autoare a numeroase traduceri din literatura universală); soţia scriitorului Ion Pas (n. 1894)

– 1986: A murit violoncelistul francez Pierre Fournier (n. 1906)

– 1992: A murit Anton Dumitriu, filosof şi logician (n. 1905)

– 1996: A murit François Mitterrand, om politic socialist francez; de mai multe ori ministru; preşedinte al Franţei între anii 1981 şi 1995; autor de memorii şi eseuri politice (n. 1916) 

– 1998: A murit istoricul Alexandru Elian; domeniile predilecte: relaţiile Ţărilor Române cu Bizanţul, istoria culturii româneşti medievale, precum şi momentele principale ale istoriei Bisericii Ortodoxe; membru titular al Academiei Române din (n. 1910). Unele surse dau moartea la 7.I.1998

– 2000: A murit mezzosoprana Martha Kessler (n. 1930)

– 2002: A murit fizicianul rus Aleksandr M. Prohorov; a realizat primul generator cuantic în domeniul frecvenţelor ultraînalte; această realizare a sa (alături de altele) a dus la apariţia unui nou domeniu al ştiinţei – electronica cuantică; Premiul Nobel pentru fizică pe 1964, împreună cu compatriotul său Nikolai Basov şi cu americanul Charles Townes, pentru punerea la punct a laserului; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1991 (n. 1916, în Australia)

– 2011: A murit Jiří Dienstbier, figură importantă a anti-comunismului, primul şef al diplomaţiei cehoslovace după „Revoluţia de catifea”, senator şi jurnalist; unul din „campionii” Primăverii de la Praga (n. 1937)

– 2012: A murit pianistul francez de origine bulgară Alexis Weissenberg (n. 1929)

– 2015: A murit cântăreţul, compozitorul şi pastorul american Andraé Crouch, considerat o legendă a muzicii gospel (n. 1942)

– 2016: A murit italianca Maria Teresa de Filippis, prima femeie pilot de Formula 1 (n. 1926)

– 2016: A murit regizorul, scenograful şi pictorul Sergiu Savin (n. 1941)

– 2017: A murit cantautorul şi compozitorul britanic Peter Sarstedt (n. 1941)

$$$

 VICTOR ION POPA

„... Marele meu sprijin în viaţă e tocmai ăsta: convingerea că ridicarea unui om este în munca şi strădania lui. În creşterea lui adevărată, iar nu în dărâmarea sau ponegrirea altora” (Victor Ion Pop                       

 La 29 iulie curent, s-au împlinit 130 de ani de la naşterea teatrologului Victor Ion Popa, cel care, prin opera sa scriitoricească, dramatică, regizorală şi pedagogică de mai târziu, avea să-şi aducă o contribuţie de seamă la evoluţa teatrului românesc în perioada interbelică.

Să mai fie, oare. cineva dintre mai vechii spectatori îm-pătimiţi ai spectacolelor desfăşurate de-a lungul timpului pe scenele teatrelor româneşti fără să fi văzut memorabila şi savuroasa comedie „.Take, Ianke şi Cadâr” şi, implicit, fără să nu şi-l amintească pe dramaturgul Victor Ion Popa, autorul acesteia? Chiar n-aş putea să cred contrariul, din moment ce, după fulminantul succes al premierei acesteia din 25 martie 1932, fiind pusă în scenă la Teatrul „Maria Ventura” din Bucureşti, într- o distribuţie remarcabilă, avându-i ca protagonişti pe actorii de mare prestigiu ai vremii, Alexandru Giugaru (Take), Gheorghe Timică (Ianke), Ion Sârbul (Cadâr), de atunci încoace, de-a lungul celor peste 90 de ani trecuţi, piesa lui Victor Ion Popa „Take, Ianke şi Kadâr”, nepierzându-şi actualitatea mesajului ei de bună înţelegere interetnică, este inclusă în repertoriul permanent al teatrelor din toată ţara, bucurându-se mereu şi mereu de o aceeaşi caldă apreciere în rândul spectatorilor.

Şi nici n-ar putea să fie altfel, din moment ce Victor Ion Popa, celebrul autor al piesei, cu umor fin, cu dialoguri comice şi vivace, reuşeşte să redea atmosfera provincială a unui târg românesc din perioada interbelică, în care cei „trei fraţi” de negoţ, un român, un evreu şi un turc, fiecare în parte reprezentând un „tipar” caracteristic grupului său etnic, având trăsături şi accente specifice, ce produc un pitoresc comic de situaţii, reuşesc să trăiască într-o armonie prietenească şi o remarcabilă toleranţă reciprocă. A fost suficientă apariţia neaşteptată a doamnei Otilia, ca armonia lor să se transforme într-o rivalitate reciprocă, plină de momente hazlii, pentru a-i atrage simpatia. Totul se termină printr-o „simplă floare”, cu care Ianke îi câştigă inima doamnei.

În precizarea unor reputaţi critici teatrali aflăm că sursa de inspiraţie a scrierii piesei „Take, Ianke şi Cadâr” a fost pentru Victor Ion Popa tocmai zona de negoţ a Podului Pescăriei din oraşul Bârlad, acolo unde, în vieţuirea autorului, „se înghesuiau multe şi mărunte dughene de peşte, coloniale, lumânări, săpun, fierărie şi alte articole necesare traiului”, iar cei trei negustori chiar au trăit aici; Cadâr fiind identificat în persoana negustorului român, Gheorghe Bizim, „care vindea gaz, borş şi mărunţişuri”, fiind poreclit „Turcu”, deoarece numele de Bizim în limba turcă avea corespondentul românesc: „al meu”, adică „om de încredere”. Ianke era de fapt negustorul evreu, Iţic Pincu Finkelstein, „care avea o tinichigerie, de unde se puteau cumpăra şi alte lucruri trebuincioase în gospodărie”, iar Take i-a fost sugerat autorului de un alt negustor român, pe nume Peiu, „care vindea mărfuri de încălţăminte, ghete, bocanci şi cizme”.

Peste ani, cuprins de nostalgia trăitoare în pitoreasca atmosferă bârlădeană de atunci, Victor Ion Popa o va reînvia cu un talent desăvârşit în celebra sa piesă.   

Fără tăgadă, cu un puternic mesaj al convieţuirii interetnice, bazat pe o prietenie trainică şi un respect reciproc, rezultat direct al schimbărilor petrecute în societatea românească interbelică, piesa „Take, Ianke şi Cadâr” a lui Victor Ion Popa reprezintă şi astăzi o valoroasă contribuţie românească adusă actualului context european.

Dar chemarea lui Victor Ion Popa înspre dramaturgie s-a făcut mult mai devreme, astfel că un alt mare „succes de scenă şi public” autorul l-a avut cu trei ani mai devreme, cu piesa „Muşcata din fereastră”, o spumoasă comedie în 3 acte, a cărei premieră. din 4 octombrie 1929, a inaugurat sala Studio a Teatrului Naţional, director în vremea aceea fiind Liviu Rebreanu. Sub regia lui Paul Gusty şi cu o însemnată distribuţie actoricească, cuprinzând pe: Ion Sârbul, Grigore Mărculescu, Ion Cernea, Ionescu Ulmeni, Toto Ionescu şi Irina Nădejde, comedia lui Victor Ion Popa, redând o frumoasă poveste de dragoste dintre doi tineri, ce se petrece într-un sat din zona Călmăţuiului (locul copilăriei autorului), în finalul căreia iubirea lor reuşeşte să învingă mentalitatea părinţilor aflată sub imperiul învechitelor prejudecăţi ale începutului de secol al XX-lea.

Desigur, opera dramatică şi scriitoricească a lui Victor Ion Popa, n-avea cum să-i scape ilustrului critic literar Eugen Lovinescu, astfel că, în volumul său de „Memorii”, îl va portretiza în chip strălucit, ca fiind „printre ultimii povestitori sămănătorişti moldoveni de mare talent”, căruia îi acordă calificativul de „om al Renaşterii”.

Despre scriitorul şi teatrologul Victor Ion Popa şi-au exprimat valoroase „păreri critice” numeroşi istorici, critici literari şi de artă ai vremii, între care, Tudor Vianu, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Tonitza, G.Tutovanu, Tudor Pamfile, George Călinescu ş.a.

Peste ani, în 1995, la sărbătorirea centenarului naşterii lui Victor Ion Popa, preşedintele de onoare al Academiei Bărlădene, literatul academician C.D.Zeletin avea să-şi facă cunoscută poate cea mai completă apreciere asupra personalităţii acestuia, considerând-o: „cea mai fascinantă, cea mai sensibilă, cea mai fecundă şi cea mai felurită în manifestările artistice, fiind una dintre primele figuri renascentistice, în sensul universalităţii, ale artei româneşti – ca poet, prozator, dramaturg, biograf, desenator, pictor, sculptor, regizor şi actor, director de scenă şi profesor de conservator, director de teatru şi creator (unul dintre primii) de scenarii radiofonice, jurnalist, plăsmuitor de formule noi în teatru şi în exprimarea artistică a vieţii săteşti, dar şi tehnician multiplu obsedat de reveria leonardescă a <zborului>; el a uluit contemporanii săi prin câte a putut să înfăptuiască într-o viaţă de om şi aceea scurtă”.

Dar, ajuns la momentul când cititorul devine din ce în ce mai imteresat de cunoaşterea pe de-a-ntregul a complexei personalităţi a lui Victor Ion Popa, se cuvine să-i satisfacem curiozitatea, depămându-i pe îndelete „firul biografic” al vieţii şi creaţiei acesteia, îndeletnicire necesară, nu tocmai facilă, care determină o atentă aplecare peste informaţiile mai vechi sau mai noi ale biografilor şi exegeţilor care au făcut-o deja.

Potrivit acestor „surse” credibile, să pornim, dară, depănarea propusă a... firului , al cărui început porneşte de la momentul marcat pe „răbojul” timpului nestatornic, 29 iulie 1895, când s-a născut în familia de învăţători Ion şi Aspasia (născută Pavelescu) Popa, primul fiu al acesteia, ce a primit la botez prenumele de Victor  

Dacă asupra datei naşteriii lui Victor Ion Popa nu există niiciun dubiu între biografi, în ceea ce priveşte locul naşterii divergenţele continuă şi astăzi; cei mai mulţi susţin că această naştere a avut loc în oraşul Bârlad, însă alţii, e drept, mai puţini, afirmă că aceasta a avut loc în localitatea rurală Călmăţui, aparţinătoare astăzi comunei Griviţa din judeţul Galaţi. Putem trece peste această „incertitudine” parcrgându-i opera literară, din care se poate afla lesne că în copilărie Victor Ion Popa a fost impresionat, deopotrivă, atât de viaţa provincială a Bârladului, cât şi de locurile pitoreşti ale Călmăţuiului, care-i vor inspira scrierile de mai târziu.

Recent, însă, mai exact în 2022, graţie cercetărilor întreprinse de preotul dr. Florin Ţuşcanu de la Roman, putem afla din eseul acestuia „Dreptul la neuitare”, că în perioada 1897 – 1902 familia de invăţători Ion şi Aspasia Popa s-a aflat cinci ani în satul răzeşesc Porceşti, astăzi Moldoveni, din judeţul Neamţ, sat „cu oameni harnici şi gospodari”, ca urmare a transferului de la 1 septembrie 1897 la Şcoala din Porceşti, ridicată în 1882, „având două clase şi locuinţă pentru învăţătpri”. Ajuns la vremea primelor învăţături, Victor Ion Popa va urma aici cursurile clasei a I-a primară (1901-1902) , „treminată cu media 8,49 - locul I” şi cursurile clasei a II-a primară (1902-1903), „terminată cu media 7.96 - locul II”, În răstimpul trăitor de la Porceşti, familia Popa s-a mărit cu încă doi copii, Neculai şi Virginia. Pentru ca Victor să poată termina şcoala primară, familia de învîţători Popa se transferă din 1903 la Şcoala din Călmăţui, unde Victor a urmat cursurile ckaselor a III-a şi a IV-a primară, încheiate în vara lui 1905.

Era în perioada în care învăţământul şcolar românesc din mediul rural cunoştea o înflorire, după ce acesta fusese desfiinţat în 1872, din lipsa fondurilor. Cum în 1895 , din iniţiativa lui Spiru Haret, s-a înfiinţat la Iaşi „liceul model” cu denumirea Liceul Internat „C.Negruzzi”, propus anume ca aici să acceadă şcolarii merituoşi din mediul rural al ţării, iată că elevul sârguincios Victor Ion Popa din Călmăţui a devenit „bursierul” acestuia din toamna anului 1905, beneficiind aici de o instrucţie educativă „elitistă”.

Ca elev la Liceul Internat „C. Negruzzi”, până în 1912, Victor Ion Popa a urmat aici cursurile celor trei clase gimnaziale şi în continuare, cursurile primelor 2 clase de liceu, după care se transferă la secţia reală a Liceului Naţional, devenind absolvent „cu diplomă de bacalureat” în 1914. Ca elev „internatist”, încă din 1907, pe când era director Calistrat Hogaş, Victor Ion Popa „scrie prima sa încercare dramatică cu titlul «Tragedie cumplită , strict actuală»”, iar în 1912 „îşi face debutul literar cu poezia «Linişte», pe care o semnează cu pseudonimul G.A,Hamza”. Dovedind talent la desen, tot în etapa liceeană, „va debuta şi ca desenator, ilustrând revista ieşeană «Versuri şi proză»”.

În toamna lui 1914 Victor Ion Popa se înscrie la Conservatorul ieşean şi pentru scurt timp devine şi studentul Facultăţii de Drept al Universităţii. Pentru a se putea întreţine acceptă să fie şi pedagog la Liceul Internat, al cărui elev remarcabil fusese.

La Conservator, timp de doi ani, până în 1916, se va instrui în arta desenului, dar şi în arta actoriei, în care se va desăvârşi ulterior.

Fiind vreme de război, părăseşte viaţa universitară şi se înscrie la Şcoala de ofiţeri de rezervă de la Botoşani, „pe care a absolvit-o în jumătate de an”, devenind în martie 1917, sublocotenent al Regimentului 12 Infanterie de la Bârlat, „dizlocat în zona Soveja”, cu care se avântă în vâltoarea luptelor crâncene de pe aliniamentul Mărăşti - Oituz, „unde este rănit de o schijă”. Se reface repede şi se întoarce pe front „în mijlocul soldaţilor săi, ridicându-le moralul, dar este rănit şi a doua oară”.

Memoriile sale de război, „formate dint-o serie de scene bine închegate”, vor fi mărturisite mai târziu în volumul „Floare de oţel”, editat în 1930.

Din acest moment bioografic, viaţa lui Victor Ion Popa va urma un curs trepidant în toată desfăşurarea ei, pe care o sintetizăm:

1917-1918, paricipant activ la cenaclul literar al Academiei Bârlădene

1918, actor la Teatrul Naţional Iaşi

1919-1922, se stabileşte la Bârlad şi se căsătoreşte la Iaşi cu actriţa Getta Kernbach. Aici scrie piesa „Ciuta”, piesa de debut, a cărei premieră a avut loc pe 13 sept. 1922, la Teatrul Naţional Bucureşti, semnând regia împreună cu Vasile Enescu, fiind apoi reprezentată şi la Teatrul Naţional din Iaşi. Pentru această piesă primeşte Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici, însemnând consacrarea sa teatrală

1923-1924, părăseşte Bârladul şi devine ajutor de pictor la T.N. Bucureşti, dar şi secretar al Societăţii Scriitorilor Dramatici. Este şi redactor al Revistei copiilor şi tinerimii din Bucureşti. Activează în cadrul Grupării teatrale „Atelier”, unde predă cursul de Istorie a Costumului şi a Decorului. Devine director de scenă la Teatrul Popukar Bucureşti şi montează piese la Teatrele Naţionale din Craiova şi Cernăuţi.

1925-1926, pictor şi scenograf la T.N. Bucureşti, perioadă în care scrie piesele: Păpuşa cu piciorul rupt şi Pufuşor şi Mustăcioară, traduce şi pune în scenă piesa lui G.B.Shaw Profesiunea doamnei Warren.

1927-1929, director general al T.N. din Cernăuţi, unde montează peste 40 de premiere şi reluăări. Aici crează primul teatru românesc de păpuşi şi marionete şi deschide un ciclu de audiţii muzicale însoţite de conferinţe.

1929-1933, regizor la Teatrul „Maria Ventura”, perioadă în care scrie comedia de succes Muşcata din fereastră şi editează romanul Floare de oţel, amintite.

1933-1938, perioadă dedicată exclusiv scrisului, în care crează piesele Shakespeare în infern, Vicleimul, Acord familiar, Cuiul lui Pepelea, mai multe piese într-un act, legate de lumea satului, Mironosiţele, Apa vie, Take, Ianke şi Kadâr, cum şi romanele: Velerim şi Veler Doamne, pentru care primeşte Premiul Societăţii Scriitorilor Români, A fost odată un război, Sfîrlează cu fofează, Maistoraşul lui Aurel, ucenicul lui Dumnezeu şi volumele de nuvele: Poveste cu prunci şi moşnegi şi Ghiceşte-mi în cafea.

 

Pe lângă impusa „corvoadă” a scrisului, găseşte „resurse” să se mai ocupe şi de alte însărcinări, cum ar fi: inspector delegat cu organizarea teatrukui sătesc (1934), imple-, mentarea proiectului lui Dimitrie Gusti privind înfiinţarea Muzeului Naţional al Satului (1936), expune la Paris machete de decoruri de teatru, pentru care i s-a conferit Legiunea de onoare a statului francez (1937), înfiinţează Teatrul muncitoresc „Muncă şi voie bună”, fiind şi directorul acestuia (1938).

1939-1942, activează la Teatrul din Sărindar, perioadă în care scrie piesele de teatru: Veveriţa, Zece milioane, Cantonament buclucaş şi volumul de nuvele Bătaia.

1943, fiind atras de cinematografie, devine directorul Oficiului Naţional Cine-matografic (O.N.C.) şi în paralel activează ca profesor suplinitor la catedra de „Dicţiune, dramă şi comedie” a Conservatorului bucureştean. La 1 februarie 1943, pentru întreaga sa activitate polivalentă, teatrală şi scriitoricească, prin Decret regal, este distins cu Ordinul Meritul Cultural, în grad de Cavaler, clasa I.  

 1944, fiind vreme de război, demisionează de la Teatrul „Muncă şi voie bună” şi devine regizor la Teatrul „Comedia”, condus de Sică Alexandrescu (azi Odeon), Aici, timp de aproape doi ani, necruţându-se deloc, îşi pune în evidenţă remarcabilul său talent regizoral şi, printr-o muncă neobosită, reuşeşte să pună în scenă piese de mare succes la public şi foarte bine apreciate de cronicarii teatrali.

Dăruindu-se cu totul activităţii teatrale şi aflându-se într-un surmenaj accentuat, la 30 martie 1946, în vârstă de 50 de ani, Victor Ion Popa părăseşte prea devreme şi prea grăbit „scena” vieţii sale, îndurerând toată „suflarea” scenei româneşti şi nu numai.

Despre ceea ce a însemnat Victor Ion Popa în societatea şi teatrul românesc interbelic ne va destăinui mai târziu maestrul Radu Beligan, „unul dintre ucenicii săi”, în amintirile sale cuprinse în volumul „Note de insomniac” (Ed.Artprint, 2001), din care compilez succint: „ Mă consider şi eu un actor fericit, pentru că l-am cunoscut bine, mi-a îndrumat paşii spre teatru. (...) Mi-aduc aminte de acele repetiţii, cum nu mai întâlnisem pe atunci. Ştia să creeze o atmosferă caldă, prietenească, fără ţipete şi urlete, nu era niciodată panicard. Parcă te lua de mână şi te conducea la întâlnirea cu rolul. (...) Avea o figură prelungă, fruntea înaltă şi părul vâlvoi, gura mică. Figura emana blândeţe, ochii pătrunzători erau ajutaţi de un zâmbet şăgalnic. În timpul repetiţiei avea o măsuţă pe care trona o <stacană> de cafea de la Cofetăria Nestor, de jos, şi alături două-trei pachete de ţigări; prietenii glumeau spunând că face economie de chibrituri şi d-aia aprinde ţigară de laţigară.”

N-a fost de mirare că şi după sfârşitul autorului celebrei piese „Take, Ianke şi Cadâr”, Radu Beligan a jucat stagiuni întregi la Naţionalul bucureştean în chip magistral rolul lui Take, avându-i alături pe celebrii actori, Marin Moraru şi Gheorghe Dinică, reuşind împreună un spectacol de răsunet, intrat definitiv în „videoteca de aur” a teatrului românesc. Mai mult ca sigur, maestrul Radu Beligan, având un acelaşi „spirit negruzzist”, ca şi Victor Ion Popa, fiindu-le insuflat pe Marin Moraru, R. Beligan şi Gh.Dinică rând din perioada Liceului Internat ieşean, între cei doi teatrologi s-a legat o strânsă comuniune sufletească, rămasă neştearsă în timp.

Fără îndoială, după cum afirmă cei mai mulţi biografi şi exegeţi, sfârşitul prematur al renumitului teatrolog Victor Ion Popa, s-a datorat uriaşei sale dăruiri complexei activităţi teatrale, întreţimută în extremis prin viciile dăunătoare, cafeaua şi ţigara.

Mult regretat, în chiar anul 1946. cel al sfârşitului său neaşteptat, Editura bucu-reşteană Boema îi scoate primul volum postum, intitulat „Cântecele mele”.

Cu o posteritate mereu luminoasă, neatinsă de convulsiunile regimurilor politice care s-au tot succedat în România de după cel de al 2-lea război mondial, seria reeditărilor scrierilor lui Victor Ion Popa a tot fost continuată de-a lungul anilor, fiind îngrijită de redutabili exegeţi, care s-au aplecat sub semn rememorator peste strălucita-i operă: Teatru (1958), Velerim şi Veler Doamne şi Floare de oţel (1958 şi 1985), Scrieri deapre teatru, cu prefaţa lui Radu Beligan (1969), Ghiceşte-mi în cafea (1972),, Un om îndurerat (1973), Mic îndreptar de teatru (1977), Muşcata din fereastră, cu prefaţa lui Valeriu Râpeanu (1984).

 Mai mult, în 1977, renumitul regizor Sergiu Nicolaescu îi ecranizează romanul Velerim şi Veler Doamne în filmul - dramă, denumit „Osânda”, avându-i în distribuţie ca protagonişti pe redutabilii actori ai timpului: Amza Pellea şi Ioana Pavelescu; film ce a repurtat de-a lungul anilor un mare succes de public, cum şi cronici favorabile primite din partea comentatorilor filmologi.

Cum era şi normal, numele lui Victor Ion Popa, eminentul om de cultură şi fiu al Bârladului, va apare în 1956, ca strălucită efigie, pe frontispiciul Teatrului de la Bârlad, a cărei primă atestare în documentele vremii este făcută, undeva pe la 1890. Şi tot ca o normalitate firească, evenimentul noii denumiri primite a fost marcat pe scena Teatrului Victor Ion Popa de la Bârlad cu spectacolul inaugural „Take, Ianke şi Cadâr”. De atunci şi până astăzi, la cei 130 de ani ai naşterii autorului teatrolog, Victor Ion Popa, acest spectacol de mare succes, „făcând parte din repertoriul permanent, a avut peste 600 de reprezentaţii, în cinci variante de montări scenice”, precum se menţionează în istoricul teatrului.

Nu mai departe, în acelaşi firesc al normalităţii, nici Academia Bârlădeană , fondată în 1915, nu se lasă mai prejos întru cinstirea lui Victor Ion Popa şi, astfel. în 21 mai 2015, la sărbătorirea centenarului acesteia, lansează, în Sala Mare a Teatrului Victor Ion Popa, deosebitul album: „Victor Ion Popa. Artistul şi criticul plastic”, realizat la Editura Sfera Bârlad în condiţii grafice excelente de către autorul - exeget bârlădean Cătălin Andrei Teodoru. Tomul de aproape 800 de pagini, „structurat cum şi-ar fi dorit şi artistul”, cuprinde însemnate note biografice, aprecieri exprimate de-a lungul vremii, portrete, desene, caricaturi, sculpturi şi variate informaţii, care întregesc cum nu se poate mai bine personalitatea polivalentă a lui Victor Ion Popa.

Vorbind despre personalitatea „rar întâlnită” a lui Victor Ion Popa, găsesc ca binevenită şi aprecierea exegetului Ştefan Cristea, exprimată în monografia ce i-a fost dedicată (Ed. Minerva, 1973):: „Victor Ion Popa şi-a dăltuit în cultura românească un profil fascinant în care laturile personalităţii sale artistice s-au manifestat într-un echilibru rar întâlnit”.

N-aş putea să închei această scriere fără „să dau cuvântul” şi celui omagiat la 130 de ani de la naştere, Victor Ion Popa: „A cântat în mine o pasăre. Dar a cântat nelămurit. Aşa de nelămurit încât

$$$

 VIAȚA AMOROASĂ A LUI AUDREY HEPBURN

Atât în timpul vieţii ei, cât şi post mortem, legendarul star de cinema a fost un model demn de urmat pentru generaţii întregi de actriţe şi, de fapt, pentru restul populaţiei feminine din lume. Însă diva supremă a Hollywoodului a fost om ca noi toţi şi a comis, drept urmare, câteva greşeli răsunătoare în viaţa ei sentimentală.

Una dintre cele mai frumoase şi mai curtate femei din Cetatea Filmului l-a cunoscut pe William Holden pe platourile de filmare pentru Sabrina (1954) şi, îndrăgostită nebuneşte de el, a început o relaţie amoroasă cu el. Şi asta în ciuda faptului că actorul era bine-mersi însurat cu altcineva.

Nu remuşcările că strica un mariaj au determinat-o, într-un final, pe vedeta din Mic dejun la Tiffani (1961) să încheie idila cu el, ci a deranjat-o faptul că acesta făcuse, fără să-i spună, o vasectomie. Să înţelegem că ar fi făcut un copil cu cineva care era deja căsătorit cu altcineva? Hm!

Răzbunare la altar

Dezamăgită de eşecul amoros, Audrey şi-a îndreptat atenţia către Mel Ferrer, cu care s-a şi măritat, de altfel. Şi-a dorit mult să devină mamă, însă a suferit două avorturi înainte de-a cunoaşte maternitatea. L-a născut pe Sean Ferrer în 1960, dar şi-a dorit mai mulţi copii. A rămas din nou însărcinată, însă a pierdut sarcina. După o vreme, a îndurat încă un avort.

Pierderile suferite i-au distanţat pe cei doi soţi, care şi-au găsit amândoi consolarea în braţele altor parteneri de sex. După o infidelitate reciprocă repetată şi multe reproşuri şi discuţii în contradictoriu, cuplul Hepburn-Ferrer s-a destrămat, în 1968.

Ultimul mariaj

Cei doi foşti soţi au ţinut legătura datorită fiului lor, însă nu şi-au mai vorbit faţă în faţă decât de două ori în toată viaţa lor. Ca să uite de toată această poveste neplăcută, actriţa s-a măritat rapid cu psihologul italian Andrea Dotti, cu care a avut un fiu, pe Lucca Dotti, în 1970.

Căsnicia lor a durat până în 1982, după care Audrey n-a mai ajuns niciodată în faţa altarului. A fost implicată într-o idilă frumoasă cu actorul Robert Wolders, alături de care a trăit până la sfârşitul vieţii ei, în 1993. Dar cei doi nu şi-au oficializat niciodată relaţia.

$$$

 În 1628, Suedia a lansat Vasa, cea mai puternică și magnifică navă de război construită vreodată până atunci. A navigat fix 1.300 de metri, a prins o rafală ușoară de vânt și s-a răsturnat, scufundându-se în port sub privirile îngrozite ale mulțimii. De ce? Regele Gustav al II-lea Adolf a tot schimbat planurile în timpul construcției, cerând un al doilea rând de tunuri grele, împotriva sfaturilor inginerilor. Acest lucru a ridicat centrul de greutate periculos de mult. Mai mult, nava era plină de statui sculptate grele, pentru prestigiu. Inginerii știau că nava e instabilă (la un test, 30 de marinari alergând dintr-o parte în alta au făcut-o să se legene atât de tare încât au oprit testul de frică să nu se răstoarne la chei), dar nimeni nu a îndrăznit să-i spună regelui „Nu”. Vasa este exemplul istoric perfect al „managementului defectuos”: când dorința șefului ignoră legile fizicii.

Problemele structurale au început chiar de la șantierul naval din Stockholm, unde coordonarea a fost haotică. Maestrul constructor, Henrik Hybertsson, s-a îmbolnăvit grav și a decedat cu un an înainte de finalizare, lăsând proiectul pe mâna unor secunzi care nu aveau autoritatea de a contesta ordinele regale. Regele trimitea scrisori cu noi dimensiuni și cerințe de pe frontul din Polonia, iar constructorii, prinși între loialitate și realitatea tehnică, au încercat să adapteze o chilă proiectată pentru o navă mai mică la o suprastructură mult prea masivă.

Configurația finală a navei prezenta un dezechilibru critic între partea superioară și cea inferioară. Pentru a acomoda cele două punți de artilerie cerute, corpul navei a fost înălțat considerabil, dar nu a fost lățit proporțional pentru a oferi stabilitate pe apă. În cală, muncitorii au îngrămădit cât de mult balast de piatră au putut (aproximativ 120 de tone), dar spațiul era limitat. Calculele moderne arată că ar fi fost nevoie de o cantitate dublă de balast pentru a contrabalansa greutatea enormă de deasupra liniei de plutire.

Pe lângă instabilitatea cauzată de artilerie, Vasa a fost împodobită cu sute de sculpturi din lemn de stejar, menite să glorifice puterea monarhiei suedeze. Acestea reprezentau eroi biblici, împărați romani, creaturi mitice și lei, toate pictate în culori vii și poleite cu aur. Deși impresionante vizual, aceste decorațiuni au adăugat o greutate inutilă în partea de sus a navei, contribuind decisiv la ridicarea centrului de greutate și la reducerea capacității navei de a se redresa.

În ziua lansării, pe 10 august 1628, condițiile meteo erau calme, cu doar o briză ușoară care abia umfla pânzele. Căpitanul Söfring Hansson a ordonat deschiderea hublourilor de la puntea inferioară pentru a saluta mulțimea cu o salvă festivă. Această decizie s-a dovedit fatală. Când rafala de vânt a înclinat nava spre babord, pragul hublourilor deschise a ajuns sub nivelul apei. Marea a năvălit în interior cu o viteză uluitoare, anulând orice șansă de redresare.

Scufundarea a fost rapidă și tragică, nava așezându-se pe fundul mării la o adâncime de 32 de metri, la doar câțiva pași de țărm. Catastrofa a fost urmată imediat de o anchetă regală pentru a găsi vinovații. Căpitanul și echipajul au fost interogați, dar toți au depus mărturie că au respectat procedurile standard. Constructorii au arătat că au urmat întocmai specificațiile aprobate de rege. Deoarece nimeni nu putea să-l acuze pe monarh de incompetență tehnică, ancheta s-a încheiat fără nicio condamnare, concluzionând că a fost voința divină.

Timp de 333 de ani, Vasa a zăcut în întunericul și frigul Mării Baltice. Ceea ce a salvat epava de la dezintegrare a fost salinitatea scăzută a apei din portul Stockholm. Această condiție a împiedicat proliferarea viermelui de navă (Teredo navalis), o moluscă ce devorează lemnul în oceanele sărate. Astfel, structura de stejar a rămas aproape intactă, păstrând în ea o capsulă a timpului din secolul al XVII-lea.

În anii 1950, arheologul amator Anders Franzén, convins că documentele istorice indicau o locație precisă, a început să caute epava. Folosind un dispozitiv simplu de carotaj făcut chiar de el, a reușit în 1956 să scoată la suprafață o bucată de stejar negru, vechi. Descoperirea a electrizat națiunea și a demarat una dintre cele mai complexe operațiuni de salvare marină din istorie. Scafandrii au săpat tuneluri pe sub carenă pentru a trece cabluri de oțel, pregătind ridicarea gigantului adormit.

Momentul ridicării la suprafață, pe 24 aprilie 1961, a fost un eveniment mediatic global. Încet, din apele tulburi, a emergem lemnul sculptat, încă recognoscibil, al navei regale. După recuperare, a urmat o provocare și mai mare: conservarea. Lemnul îmbibat cu apă risca să crape și să se micșoreze pe măsură ce se usca. Timp de 17 ani, nava a fost stropită continuu cu polietilenglicol (PEG), o substanță ceroasă care a înlocuit apa din celulele lemnului, stabilizând structura.

Astăzi, Vasa tronează în propriul său muzeu din Stockholm, fiind singura navă din secolul al XVII-lea conservată aproape integral (peste 98% din structură este originală). Nu mai este un simbol al puterii militare, ci un monument al istoriei sociale și tehnologice. Vizitatorii pot vedea nu doar tunurile și sculpturile, ci și obiectele personale ale echipajului, hainele, uneltele și chiar proviziile, oferind o privire unică asupra vieții de zi cu zi dintr-o epocă apusă, păstrată paradoxal de chiar eșecul care a trimis-o la fund.

$$$

 

Despre Hachiko...🐕

  - Cine nu cunoaște încă povestea lui Hachiko, câinele devotat, care aproape un deceniu și-a așteptat stăpânul să coboare din trenul în care urca în fiecare dimineață, călătorind spre serviciu?

 Hachi s-a născut pe 10 noiembrie 1923, în apropierea orasului Ōdate din Prefectura Akita, Japonia. Începând din 1924 Hidesaburō Ueno, profesor la catedra de agricultură a Universitatii din Tokio, l-a tinut pe Hachikō ca animal de companie. Pe durata vieții stăpânului său, Hachikō îl însoțea dimineața la Gara Shibuya, iar la întoarcerea acestuia de la serviciu, îl aștepta în același loc din apropierea gării. Cei doi și-au continuat rutina zilnică până pe 21 mai 1925, cand Ueno nu s-a mai întors seara din obișnuita sa călătorie cu trenul, deoarece suferise un atac cerebral. Profesorul a murit și nu s-a mai întors niciodată în gara unde prietenul său îl aștepta și unde a continuat să-l astepte, prin mulțimea călătorilor, timp de nouă ani. Hachikō a intrat în posesia altor proprietari, dar a evadat, apărând mereu la vechea sa casă unde fusese crescut de profesorul Ueno.

 În cele din urmă, a realizat că profesorul Ueno nu mai locuia acolo așa că s-a dus să îl caute în gara unde îl însoțise de atâtea ori înainte. În fiecare zi, Hachikō a așteptat întoarcerea stăpânului său, dar niciodată nu și-a mai văzut prietenul printre călătorii coborâți din tren.  

 Prezența sa zilnică și privirea fixă asupra trenului a atras atenția celor care călătoreau frecvent (navetiști) și care văzuseră anterior câinele alături de profesorul Ueno. Aceștia i-au adus alimente si l-au hrănit pe durata așteptării sale. Hachikō și-a așteptat stăpânul timp de nouă ani.

 În 1925, un student al profesorului Ueno a văzut câinele în Gara Shibuya și l-a urmărit până la casa lui Kikuzaboro Kobayashi, fostul gradinar al lui Ueno, unde a aflat informații despre istoria vieții lui Hachikō. La scurt timp dupa această întâlnire, fostul student a publicat un recensământ documentat al rasei Akita din Japonia. Din cercetările sale a rezultat faptul că existau doar 30 de exemplare de rasă pură, printre acestea aflându-se și Hachikō din Gara Shibuya. Studentul s-a întors frecvent să-l viziteze pe Hachikō și a publicat de-a lungul anilor o serie de articole referitoare la remarcabilul său devotament. În 1932, unul dintre articolele publicate în unul dintre cele mai mari ziare din Tokio (Tokyo Asahi Shimbun) a plasat câinele în centrul atenției publice.  

 Hachikō a devenit rapid un simbol național, impresia asupra societății japoneze fiind atât de mare încât profesorii și părinții îl foloseau drept exemplu de urmat copiilor cultivând astfel spiritul loialității familiale. Un binecunoscut artist japonez a executat o statuie a lui Hachikō, iar dezvoltarea rasei Akita a cunoscut un avânt printre crescătorii de animale.

 Hachikō a murit pe 8 martie 1935. Trupul său a fost găsit pe o stradă din Shibuya. 

 Corpul său împăiat și zgarda sunt păstrate la

Muzeul Național de Științe al Japoniei din Ueno, Tokio.