$$$

 Italia are cea mai mare densitate de tuneluri rutiere și feroviare din Europa, o necesitate impusă de relieful său brutal. Aproximativ 10% din întreaga rețea de autostrăzi a Italiei trece prin tuneluri sau pe viaducte. Această infrastructură masivă, construită în mare parte în anii '60 și '70, necesită acum investiții de miliarde pentru consolidare, deoarece degradarea betonului sub presiunea tectonică a munților a devenit o problemă critică de siguranță națională (așa cum a demonstrat prăbușirea podului Morandi).

Geografia peninsulei este dominată de două lanțuri muntoase majore, Alpii în nord și Apeninii care străbat țara de la nord la sud ca o coloană vertebrală. Această morfologie a făcut imposibilă construirea unor drumuri drepte, obligând inginerii să perforeze stânca pentru a conecta orașele economice majore precum Milano, Bologna și Florența. Fără aceste lucrări de artă inginerească, transportul de mărfuri și persoane ar fi durat de trei ori mai mult, izolând regiuni întregi și blocând dezvoltarea economică postbelică.

Perioada de expansiune rapidă, cunoscută sub numele de „Miracolul Economic Italian”, a prioritizat viteza de execuție și conectivitatea imediată. Tehnologiile folosite atunci, deși avansate pentru epoca respectivă, nu au anticipat pe deplin efectele pe termen lung ale traficului greu intens și ale expunerii la agenții chimici. Sarea folosită pentru deszăpezire și aerul marin au pătruns în structurile de beton, provocând coroziunea barelor de oțel din interior și slăbind rezistența pilonilor și a bolților.

Un exemplu notabil al complexității acestei rețele este autostrada A1, „Autostrada del Sole”, în special secțiunea dintre Bologna și Florența. Aici, numărul tunelurilor este atât de mare încât șoferii petrec mai mult timp sub pământ decât la lumină naturală. Recent, a fost inaugurată „Variante di Valico”, o dublare a autostrăzii care include unele dintre cele mai largi tuneluri din lume, săpate cu utilaje gigantice pentru a evita zonele geologice instabile ale vechiului traseu.

Monitorizarea acestor mii de kilometri de infrastructură subterană a devenit o provocare tehnologică majoră. Metodele vizuale tradiționale sunt înlocuite treptat de scanarea cu laser și senzori IoT (Internet of Things) instalați direct în pereții tunelurilor. Acești senzori măsoară micro-mișcările și vibrațiile în timp real, alertând inginerii despre orice schimbare structurală înainte ca aceasta să devină vizibilă ochiului uman.

Riscul seismic este un alt factor critic care complică întreținerea tunelurilor italiene. Italia se află la zona de contact dintre plăci tectonice active, ceea ce înseamnă că pământul se mișcă lent, dar constant. Tunelurile, deși sunt considerate mai sigure decât podurile în caz de cutremur, pot suferi deformări ale căptușelii interioare, necesitând lucrări periodice de ranforsare și injectare de materiale stabilizante în solul din jur.

Pe lângă rețeaua rutieră, Italia investește masiv în tuneluri feroviare de mare viteză pentru a muta traficul de pe șosele pe calea ferată. Tunelul de bază Brenner, aflat în construcție, va lega Italia de Austria pe sub Alpi și va fi unul dintre cele mai lungi din lume. Acesta este proiectat pentru a reduce poluarea din văile alpine, permițând trenurilor de marfă să traverseze muntele la o altitudine joasă, fără a urca pante abrupte.

Gestionarea apelor subterane reprezintă o altă problemă tehnică vitală pentru aceste structuri. Multe tuneluri vechi nu au sisteme de drenaj performante, ceea ce duce la infiltrații care macină betonul și pot crea stalactite pe plafon. Modernizarea implică instalarea unor membrane impermeabile de nouă generație și sisteme de pompare care să direcționeze apa izvoarelor subterane departe de fundații.

Costurile pentru aducerea întregii rețele la standardele de siguranță moderne sunt astronomice, estimate la zeci de miliarde de euro în următoarele decenii. Acest efort necesită o planificare logistică atentă, deoarece închiderea unui tunel pentru reparații poate paraliza traficul într-o întreagă regiune. Adesea, se lucrează doar noaptea sau se construiesc rute provizorii complexe pentru a menține fluxul economic vital.

În ciuda problemelor, rețeaua de tuneluri a Italiei rămâne o realizare monumentală a ingineriei civile, permițând unitatea unei țări fragmentate geografic. Lecțiile învățate din degradarea structurilor vechi sunt aplicate acum în noile proiecte, care sunt construite să reziste peste 100 de ani. Italia continuă să fie un laborator global pentru construcția subterană, inovând mereu soluții pentru a trece prin inima muntelui în siguranță.

$$$

 În inima Londrei victoriene, un singur om a salvat orașul de la colaps biologic fără a folosi medicamente, ci prin inginerie pură. Joseph Bazalgette a proiectat un sistem uriaș de canalizare, lung de peste 2.000 de kilometri, într-o perioadă în care mirosul insuportabil al Tamisei oprea activitatea Parlamentului. El a insistat ca tunelurile să fie construite mult mai largi decât era necesar la acea vreme, anticipând creșterea populației, o decizie vizionară care face ca infrastructura sa de acum 150 de ani să susțină și astăzi metropola modernă, protejând-o de epidemii.

Criza a atins apogeul în vara anului 1858, un eveniment istoric cunoscut sub numele de „Marea Duhoare” (The Great Stink). Valul de căldură extremă a fermentat deșeurile organice deversate direct în râu, transformând Tamisa într-un focar de infecție fetid. Situația era atât de gravă încât legiuitorii din clădirea Parlamentului, situată pe malul apei, au încercat să acopere ferestrele cu pânze îmbibate în clorură de var pentru a putea respira, realizând în final că problema nu mai putea fi ignorată.

Planul inginerului șef a fost unul revoluționar prin simplitatea și scara sa: construirea unor canale colectoare imense, care să curgă paralel cu fluviul. Aceste artere subterane aveau rolul de a intercepta scurgerile de la rețelele locale existente înainte ca acestea să ajungă în apă, transportând conținutul mult în aval, spre estul orașului. Astfel, zona centrală locuită era ocolită complet, iar sursa de apă potabilă a orașului era protejată de contaminare.

Execuția proiectului a necesitat materiale de o calitate excepțională, Bazalgette fiind un pionier în utilizarea cimentului Portland, un material nou și extrem de rezistent la apă. El a instituit protocoale stricte de testare a rezistenței betonului, o practică rară la acea vreme, refuzând orice lot care nu îndeplinea standardele. Se estimează că au fost folosite peste 318 milioane de cărămizi, fiecare fiind așezată manual cu o precizie care rivaliza cu zidăria catedralelor.

Sistemul se baza în mare parte pe forța gravitațională, tunelurile având o înclinație calculată perfect pentru a permite scurgerea constantă. Totuși, în zonele joase unde gravitația nu era suficientă, au fost construite stații de pompare monumentale, precum Abbey Mills sau Crossness. Aceste clădiri industriale au fost decorate cu o opulență arhitecturală deosebită, fiind supranumite „Catedralele Apelor Uzate”, un omagiu adus importanței vitale a igienei publice.

O parte esențială a proiectului a implicat recuperarea terenului din albia râului prin construirea celebrelor cheiuri ale Londrei: Victoria, Albert și Chelsea Embankment. Aceste structuri masive de piatră nu doar că ascundeau tuburile gigantice de canalizare, dar au îngustat cursul apei pentru a-i mări viteza de curgere și au oferit spațiu pentru noi drumuri de suprafață și grădini publice. Mai mult, în interiorul acestor diguri a fost integrată și linia de metrou District Line, maximizând utilitatea spațiului.

Impactul asupra sănătății publice a fost imediat și miraculos. Deși Bazalgette credea, ca majoritatea contemporanilor săi, că mirosul (miasma) este cauza bolilor, soluția sa de a elimina apa contaminată a confirmat teoria medicului John Snow despre transmiterea holerei prin apă. După finalizarea sistemului, epidemiile majore de holeră nu au mai revenit niciodată în Londra, salvând zeci de mii de vieți în deceniile care au urmat.

Detaliul care definește geniul său constă într-un calcul simplu de previziune. Când a determinat diametrul necesar al conductelor, bazându-se pe populația de atunci, a decis în ultimul moment să dubleze dimensiunile, afirmând faimosul principiu: „Facem asta o singură dată și trebuie să ne gândim la viitor”. Dacă ar fi construit la dimensiunile standard de atunci, sistemul s-ar fi revărsat și ar fi cedat încă din anii 1960, paralizând orașul modern.

Această rețea subterană este adesea comparată cu marile lucrări de inginerie ale Romei antice prin durabilitate și impact social. Deși este invizibilă pentru pietonii de la suprafață, complexitatea și scara lucrării depășesc multe dintre monumentele vizibile ale epocii victoriene. Este o dovadă că adevărata civilizație se bazează pe infrastructură funcțională, nu doar pe estetică, punând bazele urbanismului modern în marile capitale ale lumii.

Astăzi, moștenirea lui Bazalgette continuă să funcționeze, deși populația Londrei a crescut de la 2 milioane la aproape 9 milioane. Deși în prezent se construiește un „super-canal” suplimentar (Thames Tideway) pentru a prelua surplusul cauzat de ploile torențiale moderne, acesta este conceput doar ca o extensie a sistemului original victorian. Coloana vertebrală a sanitației londoneze rămâne, după un secol și jumătate, viziunea curajoasă a unui singur inginer care a refuzat compromisul.

$$$

 Drumurile romane, construite acum două mii de ani, au fost proiectate cu o rigoare inginerească atât de mare încât multe dintre ele formează și astăzi fundația rețelelor rutiere europene moderne. Secretul longevității lor nu a fost doar grosimea straturilor de piatră, ci folosirea unui mortar special din cenușă vulcanică care „se repara” singur în contact cu apa. Această rețea de peste 400.000 de kilometri a fost primul „internet” fizic al lumii, permițând informațiilor, armatelor și mărfurilor să circule cu o viteză fără precedent, unificând continente întregi sub o singură administrație.

Structura standard a unui drum roman, cunoscută sub numele de „via munita”, era mult mai complexă decât o simplă potecă pietruită. Inginerii săpau un șanț adânc de aproximativ un metru, pe care îl umpleau cu patru straturi distincte de materiale. La bază se afla „statumen”, un strat de pietre mari care asigura o fundație solidă, urmat de „rudus”, un amestec de pietriș și ciment, apoi „nucleus”, un strat de nisip fin, și la final „summa crusta”, pavajul vizibil din lespezi poligonale de bazalt, îmbinate perfect.

O caracteristică definitorie a acestor drumuri era rectiliniaritatea lor absolută. Romanii preferau să taie direct prin dealuri, să construiască viaducte peste văi sau să asaneze mlaștini, decât să ocolească un obstacol natural. Pentru a trasa aceste linii drepte pe distanțe uriașe, foloseau un instrument de măsurare numit „groma”, un fel de cruce din lemn cu greutăți, care le permitea topografilor, numiți „gromatici”, să stabilească unghiuri drepte și aliniamente perfecte pe teren accidentat.

Gestionarea apei pluviale era o prioritate absolută, deoarece inginerii înțeleseseră că apa stagnantă este inamicul principal al infrastructurii. Drumurile erau construite cu o ușoară curbură la suprafață, fiind mai înalte în centru decât pe margini, pentru a permite apei să se scurgă rapid în șanțurile laterale de drenaj. Această formă convexă prevenea formarea bălților și infiltrarea apei în straturile inferioare, menținând drumul practicabil chiar și în timpul ploilor torențiale.

Betonul roman, „opus caementicium”, juca un rol crucial în această durabilitate extremă. Ingredientul secret era „pozzolana”, o cenușă vulcanică adusă din regiunea Pozzuoli, de lângă Napoli. Atunci când această cenușă era amestecată cu var și apă de mare, se declanșa o reacție chimică care forma cristale de tobermorit, un mineral rar care devine mai dur în timp și care are capacitatea de a sigila micro-fisurile apărute, prevenind degradarea structurală.

Rețeaua nu se oprea în fața cursurilor de apă, podurile romane fiind la fel de impresionante ca drumurile în sine. Construite pe arcuri semicirculare din piatră, acestea erau proiectate să reziste la viituri puternice, având piloni cu formă hidrodinamică ascuțită în amonte pentru a despica apa. Multe dintre aceste poduri, cum ar fi Podul Alcántara din Spania, sunt încă în picioare și funcționale după două milenii, demonstrând calitatea execuției.

Pentru a facilita navigația și logistica, drumurile erau marcate la fiecare mie de pași (aproximativ 1.480 de metri) cu pietre de hotar numite „miliarium”. Aceste coloane cilindrice de piatră funcționau ca un sistem GPS antic, oferind informații despre distanța până la cel mai apropiat oraș, numele împăratului care a construit drumul și anul construcției. Punctul zero al acestui sistem era „Milliarium Aureum”, situat în Forumul din Roma, de unde se măsurau toate distanțele imperiului.

Eficiența rețelei a permis crearea „Cursus Publicus”, serviciul poștal și de curierat de stat. De-a lungul drumurilor principale existau stații de schimb numite „mutationes” la fiecare 15-20 de kilometri, unde curierii puteau schimba caii obosiți cu unii proaspeți, și hanuri numite „mansiones” la distanțe mai mari, pentru odihnă. Acest sistem permitea unui mesaj urgent să parcurgă distanța de la Roma la Londra într-un timp record pentru antichitate.

Impactul economic al acestor artere a fost colosal, transformând economia locală într-una continentală. Mărfurile precum uleiul de măsline din Hispania, vinul din Italia sau grâul din Egipt puteau fi transportate în siguranță și rapid către piețele din nordul Europei. Drumurile au redus costurile de transport terestru și au permis o standardizare a prețurilor și a produselor în întregul bazin mediteranean.

Astăzi, multe șosele naționale din Italia, Franța, Anglia sau Spania urmează exact traseul trasat de inginerii antici, iar în unele locuri, asfaltul modern este turnat direct peste fundația romană originală. Această suprapunere istorică este dovada supremă a viziunii pragmatice romane: o infrastructură bine planificată nu servește doar o generație, ci devine coloana vertebrală a civilizației pentru milenii.

$$$

 Sub metropola Tokyo se află o structură gigantică ce pare desprinsă din romanele science-fiction, cunoscută sub numele de G-Cans . Este cel mai mare sistem de apărare împotriva inundațiilor din lume, o „catedrală subterană” format din 59 de stâlpi imenși de beton, fiecare cântărind 500 de tone, care susțin un rezervor principal masiv. Proiectat pentru a proteja capitala Japoniei de furia taifunurilor, acest sistem poate pompa până la 200 de tone de apă pe secundă în râul Edo, demonstrând cum tehnologia modernă poate crea un scut invizibil, dar vital, în calea dezastrelor naturale.

Situată în Kasukabe, prefectura Saitama, la periferia nordică a orașului Tokyo, facilitatea a fost o necesitate absolută din cauza geografiei specifice zonei. Regiunea este un bazin natural jos, în formă de bol, înconjurat de râuri mari, unde apele se acumulau rapid și stagnau, provocând daune imense locuințelor în fiecare sezon ploios. Proiectul conectează cinci râuri mai mici și medii, preluând excesul de debit înainte ca acesta să se reverse peste maluri și să inunde cartierele rezidențiale dense.

Construcția acestui colos a durat 13 ani, începând în 1993 și fiind finalizată complet în 2006, cu un cost total estimat la aproximativ 2 miliarde de dolari. Efortul ingineresc a fost monumental, necesitând tehnici avansate de excavare pentru a nu perturba fundațiile clădirilor de la suprafață. Este recunoscut oficial sub numele de Canalul de Descărcare Subteran din Zona Metropolitană Exterioară, fiind o capodoperă a infrastructurii civile moderne.

Sistemul începe cu cinci puțuri de stocare verticală uriașe, fiecare suficient de adânc pentru a găzdui Statuia Libertății sau o navetă spațială. Aceste silozuri cilindrice au rolul de a capta apa direct din râurile revărsate, funcționând ca niște pâlnii gigantice de beton. Ele sunt conectate între ele printr-o rețea de tuneluri, asigurând transferul fluid al apei dintr-o zonă în alta pentru a echilibra presiunea.

Tunelul de legătură, care unește aceste puțuri, se întinde pe o lungime de 6,3 kilometri și este situat la 50 de metri sub pământ. Are un diametru de peste 10 metri, permițând vehiculelor de întreținere să circule prin el atunci când este uscat pentru inspecții și reparații. Forma sa curbată și pereții netezi sunt proiectați pentru a minimiza frecarea apei, permițând un debit rapid către punctul final de colectare.

Piesa de rezistență vizuală este Rezervorul de Reglare a Presiunii, sala vastă susținută de cei 59 de piloni menționați, care are dimensiunile a două terenuri de fotbal. Rolul acestei camere imense nu este doar de stocare, ci de a reduce forța cinetică a apei care vine cu viteză din tuneluri, calmând fluxul înainte ca acesta să ajungă la pompe. Arhitectura sa solemnă și impunătoare i-a atras porecla de „Templul Subteran”, fiind un loc popular pentru filmări de filme și videoclipuri muzicale.

Inima mecanică a sistemului este sala turbinelor, echipată cu patru pompe gigantice acționate de motoare modificate din tehnologia aviatică. Aceste motoare generează o putere combinată de 14.000 de cai putere, necesară pentru a ridica apa și a o evacua în râul Edo, care este mult mai lat și poate gestiona volumul suplimentar. Viteza de evacuare este uluitoare, fiind capabilă să golească o piscină olimpică în doar câteva secunde.

Eficiența G-Cans a fost dovedită de nenumărate ori, reducând pagubele cauzate de inundații în zonă cu peste 90% față de anii anteriori construcției. În timpul taifunurilor majore care au lovit Japonia recent, sistemul a funcționat la capacitate maximă, salvând mii de case de la distrugere și prevenind pierderi economice uriașe. Este o poliță de asigurare fizică pentru milioane de oameni care trăiesc în bazinul hidrografic.

Atunci când nu este folosit pentru gestionarea apelor, complexul este deschis publicului pentru tururi ghidate, devenind o atracție turistică extrem de populară. Vizitatorii coboară sute de trepte pentru a se plimba printre pilonii uriași, experimentând o atmosferă rece și umedă, cu ecouri puternice. Totuși, siguranța este prioritară: dacă senzorii detectează ploaie în amonte, tururile sunt anulate imediat și sistemul intră în stare de alertă.

G-Cans reprezintă un model de referință global pentru adaptarea urbană la schimbările climatice, fiind studiat de delegații din întreaga lume. Pe măsură ce fenomenele meteorologice devin tot mai extreme, orașe precum New York sau Londra privesc spre soluția japoneză ca la un standard de aur. Această structură demonstrează că, prin planificare și investiții serioase, umanitatea poate conviețui cu forțele naturii, protejând viața urbană din adâncuri.

$$$

 Vanilia este originară din Mexic și, timp de secole, nu a putut fi cultivată nicăieri altundeva, deoarece depindea de o albină specifică pentru polenizare. Soluția globală nu a venit de la savanți, ci de la Edmond Albius, un sclav de 12 ani de pe insula Réunion. În 1841, copilul a descoperit o metodă simplă de a poleniza manual orhideea folosind un bețişor și o mișcare a degetului mare. Metoda sa este folosită și astăzi, neschimbată, pentru aproape fiecare păstaie de vanilie produsă în lume, o industrie de miliarde bazată pe ingeniozitatea unui copil care a murit sărac, dar a lăsat o moștenire în fiecare desert.

Înainte de descoperirea lui Edmond, botaniștii europeni erau nedumeriți de faptul că, deși planta de vanilie creștea viguros în serele din Paris sau Londra, aceasta nu producea niciodată fructe. Misterul a fost elucidat când s-a înțeles că anatomia florii este extrem de complexă, iar în mediul său natural, polenizarea era realizată exclusiv de albinele Melipona, o specie fără ac care trăiește doar în America Centrală. Fără această insectă, floarea se ofilea și cădea fără a lăsa în urmă prețioasa păstaie aromată.

Edmond trăia pe insula Bourbon (azi Réunion), o colonie franceză din Oceanul Indian, și lucra în grădina stăpânului său, Ferréol Bellier-Beaumont. Acesta din urmă era pasionat de botanică și i-a explicat băiatului mecanismele reproducerii plantelor, arătându-i cum să fertilizeze manual pepenii. Copilul, dotat cu un spirit de observație ieșit din comun, a studiat singur floarea de vanilie și a înțeles obstacolul fizic care împiedica auto-polenizarea.

Inovația lui Edmond a constat în identificarea unei membrane subțiri, numită rostellum, care separă organul masculin (antera cu polen) de cel feminin (stigmatul). Cu o dexteritate uimitoare, el a folosit un simplu spin sau un bețișor de bambus pentru a ridica această membrană, permițând apoi, printr-o presare ușoară cu degetul, ca polenul să intre în contact cu stigmatul. Această manevră, numită astăzi „căsătoria vaniliei”, a reușit acolo unde profesorii universitari eșuaseră.

Inițial, când primele păstăi au apărut în grădina lui Bellier-Beaumont, acesta nu a crezut că meritul îi aparține copilului. Însă, după ce Edmond a repetat demonstrația cu succes pe mai multe flori, stăpânul său a recunoscut genialitatea metodei și a început să promoveze tehnica în rândul celorlalți proprietari de plantații de pe insulă. Vestea s-a răspândit rapid, transformând agricultura locală aproape peste noapte.

Impactul economic a fost colosal pentru insula Réunion. Dacă în 1841 producția de vanilie era inexistentă, în doar câțiva ani insula a devenit principalul exportator mondial, depășind Mexicul. Datorită lui Edmond, cultura vaniliei s-a extins ulterior în Madagascar, care astăzi domină piața globală. Termenul „Vanilie Bourbon” provine chiar de la vechiul nume al insulei unde a avut loc descoperirea.

Procesul de polenizare rămâne și astăzi unul extrem de laborios, fiind motivul principal pentru care vanilia este al doilea cel mai scump condiment din lume, după șofran. Floarea de vanilie se deschide o singură dată pe an și trăiește doar câteva ore, de obicei dimineața. Fermierii trebuie să verifice zilnic plantația și să polenizeze manual fiecare floare individuală exact în acest interval scurt; dacă momentul este ratat, floarea moare și recolta este pierdută.

Deși a revoluționat o industrie globală, Edmond Albius nu a beneficiat financiar de pe urma invenției sale. Odată cu abolirea sclaviei în imperiul francez în 1848, a devenit un om liber și a primit numele de familie „Albius” (aluzie la culoarea albă a orhideei sau poate la statutul său nou), dar a trăit restul vieții în condiții modeste. A lucrat ca simplu ajutor de bucătar și muncitor, fără a primi redevențe pentru tehnica sa.

Mai mult, au existat încercări ale unor botaniști francezi, precum Jean Michel Claude Richard, de a-și aroga meritele descoperirii, susținând că ei l-ar fi învățat pe băiat. Totuși, fostul său stăpân, Bellier-Beaumont, a dat dovadă de integritate și a scris scrisori oficiale în apărarea lui Edmond, confirmând că ideea și execuția i-au aparținut exclusiv tânărului. Istoria i-a făcut în cele din urmă dreptate, recunoscându-l ca părintele industriei moderne a vaniliei.

Edmond Albius a murit în 1880, sărac și bolnav, dar numele său este acum onorat în Réunion prin statui și monumente. Povestea sa este o mărturie a faptului că geniul nu ține cont de statut social sau educație formală. De fiecare dată când savurăm o înghețată sau o prăjitură cu vanilie naturală, ne bucurăm, de fapt, de rezultatul muncii manuale inventate de un copil de 12 ani într-o grădină tropicală, acum aproape două secole.

$$$

 Astăzi, pe 6 ianuarie Biserica Ortodoxă prăznuiește Botezul Domnului, cunoscut în popor sub denumirea de Bobotează.

Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Iordan, poartă și denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greacă și desemnează "arătare", "descoperire".

 Acesta este practic momentul în care Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel și a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 17). 

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat".

Sărbătoarea Bobotezei este amintită din secolul al II-lea, la Sfântul Clement Alexandrinul.

Trebuie menționat faptul că în primele secole, Boboteaza era sărbătorită împreună cu Nașterea Domnului, pe 6 ianuarie. Începând cu secolul al IV-lea, cele două mari praznice au fost despărțite: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Nașterii Domnului și 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

"Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină pentru noi a binevoit a Se face ca noi. Și Se îmbracă astăzi cu apa Iordanului, nu El având trebuință de această spre curățire, ci lucrându-ne nouă în Iordan cea de a doua naștere. O, minune! Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor noastre, fără de foc topește și zidește din nou fără de sfărâmare și mântuieşte pe cei ce se luminează întru Dânsul" (alcătuirea lui Cosma Monahul de la slujba Litiei Bobotezei)

Boboteaza este ziua în care Iisus Hristos a primit botezul la 30 de ani, vârsta maturității la poporul evreu în vechime.

Mântuitorul vine din Galileea, din orașul Nazaret, în Iudeea, pe malul Iordanului, în locul în care boteza Sfântul Prooroc Ioan. La Iordan, Ioan îi boteza pe cei care au răspuns chemării sale la pocăință. Botezul lui Ioan era unul al pocăinței care îl prefigura pe cel adus de Hristos: "Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic să-i dezleg încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 11).

Astfel, Iisus a venit la proorocul Ioan și i-a cerut să-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curățire de păcate, deoarece era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinți creația.

Mântuitorul nu a venit să primească iertare de păcate de la Ioan. Acest adevăr reiese și din faptul că botezul lui Ioan îl ajută pe om să conștientizeze starea păcătoasă, însă, nu oferea iertarea. De aceea se și spune că era "spre iertarea păcatelor" (Sfântul Apostol și Evanghelist Luca Capitolul 3, versetul 3), pe care avea s-o aducă Hristos.

Deci a venit Iisus să Se boteze, deși nu Îi trebuia Botezul, ca Unul care era curat și fără de păcat. Si L-a cunoscut Ioan cu duhul și se smerea pe sine zicând : "Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?" (Matei 3, 14). Însă Hristos-Domnul a zis către Ioan: "Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15).

Fiind botezat Iisus în Iordan, ieșind Domnul din ape, I s-au deschis Lui cerurile, iar Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste El în chip de porumbel, iar din cer, glasul Tatălui s-a auzit zicând : "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 17) 

După cum am subliniat și arătat, Iisus Hristos primește botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfânt în creație. Prin căderea în păcat, omul Îl pierduse pe Sfântul Duh, așa cum ne mărturisește Sfântul Chiril al Alexandriei.

 Botezul Mântuitorului reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră închise pentru om și pentru întreaga creație. Prin cuvintele din rugăciunea citită la Bobotează: "Astăzi firea apelor se sfințește...", nu trebuie să înțelegem că harul lui Dumnezeu se pogoară în timpul slujbei de sfințire a apei peste toată apa care există în diverse locuri, ci doar peste apa pregătită din timp pentru acest lucru.

În rugăciunea de sfințire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curățirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea să devină , prin pogorârea deplină a Duhului, loc al nașterii omului nou în Hristos.

Astfel, ritualul Botezului creștin-ortodox repetă aceste momente, care semnifică trecerea dintr-o etapă existențială în alta: el se deschide cu lepădările, menite să alunge puterea satanei și se încheie cu primirea darului Sfântului Duh.

În ajunul și în ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt , la rugăciunile arhiereilor și preoților se sfințește Agheasma Mare.

Cuvantul „agheasmă“(limba greacă "aghios" -sfințire ) înseamnă sfințire și denumește atât apa sfințită, cât și slujba pentru sfințirea ei. Agheasma Mare se sfințește doar de două ori în cursul unui an: în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), dar și pe 6 ianuarie, cu ocazia sărbătorii Botezului Mântuitorului.

Apa la Bobotează este sfințită printr-o rânduială specială si de aceea consumul acesteia cunoaște o perioadă restrânsă . Astfel, Agheasma Mare se poate lua timp de 8 zile începând cu sărbătoarea Botezului Domnului.

Creștinii ortodocși pot consuma Agheasma Mare pe nemâncate în perioada 5 ianuarie - 14 ianuarie și la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosită în Ajunul Bobotezei la sfințirea caselor credincioșilor și a locuitorilor acestora. Tot cu ea se stropesc și lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfințite, cum ar fi: binecuvântarea și sfințirea prapurilor, sfințirea crucii și a troițelor, a clopotului, a vaselor și vesmintelor liturgice, sfințirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor și a Sfântului și Marelui Mir.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos acceptă botezul pentru mântuirea noastra. Luând fire omenească intră în apa Iordanului pentru a sfinți natura și pentru a ne descoperi că fiecare dintre noi trebuie să se boteze în numele Sfintei Treimi.

Prin Botezul Său, Mântuitorul pregătește botezul creștin

Sfantul Ioan Gura de Aur ne învață că ceea ce s-a întâmplat cu paștele iudaic, se întâmplă și cu botezul. "La Cina cea de Taină întâlnim și paștele iudaic și paștele nostru. Astfel, Hristos a pus capăt celui dintâi și i-a dat început celui de-al doilea." (Cuvinte de folos creștin ale Sfântului Ioan Gură de Aur) 

Și acum la râul Iordan a împlinit botezul iudaic, dar în același timp a deschis ușile botezului Bisericii. "Înainte de a se pune început nou vieții, trebuie sa se puna capăt celei vechi", ne spune Sfântul Vasile cel Mare. "Dacă Botezul lui Ioan reprezintă începutul botezului, botezul lui Iisus reprezintă desăvârșirea botezului. Hristos S-a botezat ca omul cel vechi al păcatului să moară și sa se poată naște cel nou, după chipul Său." (Omilie la Praznicul Botezului Domnului)

"Neprihănit și lipsit de orice păcat, și prin urmare și de păcatul lui Adam (Facere 3, 7-11), Hristos, noul Adam, S-a pogorât gol în acest "mormânt lichid" (Irmos al primului imn al celui de-al doilea Canon al Utreniei de la sărbătoarea Bobotezei), ca semn al viitoarei pogorâri în tenebrele morții și al șederii Sale în mormânt. 

 Se cufundă acum în apa și, după cum vestiseră prorocii, calcă în picioare puterea Satanei, care se retrăsese în străfundul apei (Psalmul 73,14): "Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă", apoi Se ridică din nou biruitor, vestind Învierea Sa cea de-a treia zi și înălțarea omenirii curățite de păcat.

Cerurile, zavorâte dupa caderea primului om, s-au deschis atunci deasupra Sa, iar glasul Tatălui a venit din înălțime, a dat mărturie în fața tuturor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3, 17). Sfântul Duh a dat de asemenea mărturie, apărând în chip de porumbel alb, ca semn al păcii și împăcării dintre Dumnezeu și om (Facere, cap. 8). "

Arătându-L(...) că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut din Tatăl (...), Mântuitorul pe care Îl făgăduise Dumnezeu. Prin Botezul Său în Iordan, Hristos vestea astfel ca avea să slobozească omenirea din robia morții și că avea să o ducă la cunoștința Sfintei Treimi prin moartea și Invierea Sa. (Ieromonahul Macarie Simonopetritul, Sinaxarul - Viețile Sfinților, volumul V, luna ianuarie).

Troparul

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Unule Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Care luminezi toate, Care nestricat Te-ai întrupat din Preasfânta Fecioară Maria și ai venit în lumea aceasta pentru mântuirea noastră. Tu însă nu ai răbdat să vezi neamul omenesc muncit de diavolul și pentru aceasta în luminata zi a dumnezeieștii Tale Arătări ai venit la Iordan, la păcătoși și la vameși, ca să Te botezi de la Ioan, fără de păcat fiind, ca să împlinești toată dreptatea și să speli în apele Iordanului păcatele întregii lumi, ca un Miel al lui Dumnezeu, să le iei asupra Ta și să ne mântuiești cu Cinstit Sângele Tău. Pentru aceasta Te-ai afundat în apele Iordanului, ai deschis cerul cel închis de Adam și Duhul Sfânt a venit peste Tine ca un porumbel. Tu ai luminat și ai îndumnezeit firea noastră și dumnezeiescul Tău Părinte Ți-a vestit bunăvoirea Sa, pentru că ai împlinit voia Lui și ca un om ai primit păcatele și prin junghiere Te-ai gătit, după cum Tu Însuți ai grăit: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l primesc”, și, astfel, în această prealuminată zi, Tu, Doamne, ai pus începutul mântuirii noastre. Pentru aceasta toate puterile cerești se bucură și toată făptura se veselește, așteptând slobozire din stricăciune, zicând:

„A venit luminarea, s-a arătat harul și izbăvirea, lumea se luminează și oamenii se umplu de bucurie. Să se veselească acum cerul, pământul și toată lumea să se bucure, râurile să salte, izvoarele, lacurile, adâncurile și mările să dănțuiască, că prin Dumnezeiescul Botez astăzi s-a sfințit firea lor. Să se bucure astăzi și adunarea oamenilor, că firea lor capătă astăzi starea cea dintâi, și toți să cânte cu bucurie: Este timpul Arătării lui Dumnezeu.

Veniți cu mintea la Iordan să vedem priveliște mare: Hristos vine spre Botez, Hristos vine la Iordan, Hristos îngroapă în apă păcatele noastre, Hristos merge să caute oaia cea rătăcită și o găsește și o duce în rai”. Această taină dumnezeiască păzind, iubitorule de oameni, Doamne, învrednicește-ne pe noi, cei ce însetăm după glasul Tău, să venim la Tine, Izvorul cel pururea dătător de viață, să scoatem apa harului Tău și iertarea păcatelor și să trăim în veacul de acum în curăție și feciorie, în dreptate și cucernicie, așteptând nădejdea cea fericită și arătarea slavei Tale, a Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, pentru că nu ne mântuiești numai după faptele noastre, ci cu marea Ta milostivire și cu înnoirea Sfântului Tău Duh, în baia nașterii din nou, ca îndreptați cu harul Tău să fim moștenitori ai vieții veșnice în Împărăția Ta, unde ne învrednicește să slăvim, împreună cu toți sfinții, Preasfântul Tău Nume cu Părintele Tău fără de început și cu Preasfântul și Bunul și de Viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Acest material a fost realizat și sintetizat de către Prof.Dr.Daniel Mihai redactor al BPNews. Toate drepturile rezervate

$$$

 Astăzi, pe 6 ianuarie Biserica Ortodoxă prăznuiește Botezul Domnului, cunoscut în popor sub denumirea de Bobotează.

Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Iordan, poartă și denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greacă și desemnează "arătare", "descoperire".

 Acesta este practic momentul în care Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel și a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 17). 

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat".

Sărbătoarea Bobotezei este amintită din secolul al II-lea, la Sfântul Clement Alexandrinul.

Trebuie menționat faptul că în primele secole, Boboteaza era sărbătorită împreună cu Nașterea Domnului, pe 6 ianuarie. Începând cu secolul al IV-lea, cele două mari praznice au fost despărțite: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Nașterii Domnului și 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

"Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină pentru noi a binevoit a Se face ca noi. Și Se îmbracă astăzi cu apa Iordanului, nu El având trebuință de această spre curățire, ci lucrându-ne nouă în Iordan cea de a doua naștere. O, minune! Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor noastre, fără de foc topește și zidește din nou fără de sfărâmare și mântuieşte pe cei ce se luminează întru Dânsul" (alcătuirea lui Cosma Monahul de la slujba Litiei Bobotezei)

Boboteaza este ziua în care Iisus Hristos a primit botezul la 30 de ani, vârsta maturității la poporul evreu în vechime.

Mântuitorul vine din Galileea, din orașul Nazaret, în Iudeea, pe malul Iordanului, în locul în care boteza Sfântul Prooroc Ioan. La Iordan, Ioan îi boteza pe cei care au răspuns chemării sale la pocăință. Botezul lui Ioan era unul al pocăinței care îl prefigura pe cel adus de Hristos: "Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic să-i dezleg încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 11).

Astfel, Iisus a venit la proorocul Ioan și i-a cerut să-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curățire de păcate, deoarece era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinți creația.

Mântuitorul nu a venit să primească iertare de păcate de la Ioan. Acest adevăr reiese și din faptul că botezul lui Ioan îl ajută pe om să conștientizeze starea păcătoasă, însă, nu oferea iertarea. De aceea se și spune că era "spre iertarea păcatelor" (Sfântul Apostol și Evanghelist Luca Capitolul 3, versetul 3), pe care avea s-o aducă Hristos.

Deci a venit Iisus să Se boteze, deși nu Îi trebuia Botezul, ca Unul care era curat și fără de păcat. Si L-a cunoscut Ioan cu duhul și se smerea pe sine zicând : "Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?" (Matei 3, 14). Însă Hristos-Domnul a zis către Ioan: "Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15).

Fiind botezat Iisus în Iordan, ieșind Domnul din ape, I s-au deschis Lui cerurile, iar Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste El în chip de porumbel, iar din cer, glasul Tatălui s-a auzit zicând : "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 17) 

După cum am subliniat și arătat, Iisus Hristos primește botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfânt în creație. Prin căderea în păcat, omul Îl pierduse pe Sfântul Duh, așa cum ne mărturisește Sfântul Chiril al Alexandriei.

 Botezul Mântuitorului reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră închise pentru om și pentru întreaga creație. Prin cuvintele din rugăciunea citită la Bobotează: "Astăzi firea apelor se sfințește...", nu trebuie să înțelegem că harul lui Dumnezeu se pogoară în timpul slujbei de sfințire a apei peste toată apa care există în diverse locuri, ci doar peste apa pregătită din timp pentru acest lucru.

În rugăciunea de sfințire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curățirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea să devină , prin pogorârea deplină a Duhului, loc al nașterii omului nou în Hristos.

Astfel, ritualul Botezului creștin-ortodox repetă aceste momente, care semnifică trecerea dintr-o etapă existențială în alta: el se deschide cu lepădările, menite să alunge puterea satanei și se încheie cu primirea darului Sfântului Duh.

În ajunul și în ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt , la rugăciunile arhiereilor și preoților se sfințește Agheasma Mare.

Cuvantul „agheasmă“(limba greacă "aghios" -sfințire ) înseamnă sfințire și denumește atât apa sfințită, cât și slujba pentru sfințirea ei. Agheasma Mare se sfințește doar de două ori în cursul unui an: în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), dar și pe 6 ianuarie, cu ocazia sărbătorii Botezului Mântuitorului.

Apa la Bobotează este sfințită printr-o rânduială specială si de aceea consumul acesteia cunoaște o perioadă restrânsă . Astfel, Agheasma Mare se poate lua timp de 8 zile începând cu sărbătoarea Botezului Domnului.

Creștinii ortodocși pot consuma Agheasma Mare pe nemâncate în perioada 5 ianuarie - 14 ianuarie și la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosită în Ajunul Bobotezei la sfințirea caselor credincioșilor și a locuitorilor acestora. Tot cu ea se stropesc și lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfințite, cum ar fi: binecuvântarea și sfințirea prapurilor, sfințirea crucii și a troițelor, a clopotului, a vaselor și vesmintelor liturgice, sfințirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor și a Sfântului și Marelui Mir.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos acceptă botezul pentru mântuirea noastra. Luând fire omenească intră în apa Iordanului pentru a sfinți natura și pentru a ne descoperi că fiecare dintre noi trebuie să se boteze în numele Sfintei Treimi.

Prin Botezul Său, Mântuitorul pregătește botezul creștin

Sfantul Ioan Gura de Aur ne învață că ceea ce s-a întâmplat cu paștele iudaic, se întâmplă și cu botezul. "La Cina cea de Taină întâlnim și paștele iudaic și paștele nostru. Astfel, Hristos a pus capăt celui dintâi și i-a dat început celui de-al doilea." (Cuvinte de folos creștin ale Sfântului Ioan Gură de Aur) 

Și acum la râul Iordan a împlinit botezul iudaic, dar în același timp a deschis ușile botezului Bisericii. "Înainte de a se pune început nou vieții, trebuie sa se puna capăt celei vechi", ne spune Sfântul Vasile cel Mare. "Dacă Botezul lui Ioan reprezintă începutul botezului, botezul lui Iisus reprezintă desăvârșirea botezului. Hristos S-a botezat ca omul cel vechi al păcatului să moară și sa se poată naște cel nou, după chipul Său." (Omilie la Praznicul Botezului Domnului)

"Neprihănit și lipsit de orice păcat, și prin urmare și de păcatul lui Adam (Facere 3, 7-11), Hristos, noul Adam, S-a pogorât gol în acest "mormânt lichid" (Irmos al primului imn al celui de-al doilea Canon al Utreniei de la sărbătoarea Bobotezei), ca semn al viitoarei pogorâri în tenebrele morții și al șederii Sale în mormânt. 

 Se cufundă acum în apa și, după cum vestiseră prorocii, calcă în picioare puterea Satanei, care se retrăsese în străfundul apei (Psalmul 73,14): "Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă", apoi Se ridică din nou biruitor, vestind Învierea Sa cea de-a treia zi și înălțarea omenirii curățite de păcat.

Cerurile, zavorâte dupa caderea primului om, s-au deschis atunci deasupra Sa, iar glasul Tatălui a venit din înălțime, a dat mărturie în fața tuturor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3, 17). Sfântul Duh a dat de asemenea mărturie, apărând în chip de porumbel alb, ca semn al păcii și împăcării dintre Dumnezeu și om (Facere, cap. 8). "

Arătându-L(...) că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut din Tatăl (...), Mântuitorul pe care Îl făgăduise Dumnezeu. Prin Botezul Său în Iordan, Hristos vestea astfel ca avea să slobozească omenirea din robia morții și că avea să o ducă la cunoștința Sfintei Treimi prin moartea și Invierea Sa. (Ieromonahul Macarie Simonopetritul, Sinaxarul - Viețile Sfinților, volumul V, luna ianuarie).

Troparul

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Unule Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Care luminezi toate, Care nestricat Te-ai întrupat din Preasfânta Fecioară Maria și ai venit în lumea aceasta pentru mântuirea noastră. Tu însă nu ai răbdat să vezi neamul omenesc muncit de diavolul și pentru aceasta în luminata zi a dumnezeieștii Tale Arătări ai venit la Iordan, la păcătoși și la vameși, ca să Te botezi de la Ioan, fără de păcat fiind, ca să împlinești toată dreptatea și să speli în apele Iordanului păcatele întregii lumi, ca un Miel al lui Dumnezeu, să le iei asupra Ta și să ne mântuiești cu Cinstit Sângele Tău. Pentru aceasta Te-ai afundat în apele Iordanului, ai deschis cerul cel închis de Adam și Duhul Sfânt a venit peste Tine ca un porumbel. Tu ai luminat și ai îndumnezeit firea noastră și dumnezeiescul Tău Părinte Ți-a vestit bunăvoirea Sa, pentru că ai împlinit voia Lui și ca un om ai primit păcatele și prin junghiere Te-ai gătit, după cum Tu Însuți ai grăit: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l primesc”, și, astfel, în această prealuminată zi, Tu, Doamne, ai pus începutul mântuirii noastre. Pentru aceasta toate puterile cerești se bucură și toată făptura se veselește, așteptând slobozire din stricăciune, zicând:

„A venit luminarea, s-a arătat harul și izbăvirea, lumea se luminează și oamenii se umplu de bucurie. Să se veselească acum cerul, pământul și toată lumea să se bucure, râurile să salte, izvoarele, lacurile, adâncurile și mările să dănțuiască, că prin Dumnezeiescul Botez astăzi s-a sfințit firea lor. Să se bucure astăzi și adunarea oamenilor, că firea lor capătă astăzi starea cea dintâi, și toți să cânte cu bucurie: Este timpul Arătării lui Dumnezeu.

Veniți cu mintea la Iordan să vedem priveliște mare: Hristos vine spre Botez, Hristos vine la Iordan, Hristos îngroapă în apă păcatele noastre, Hristos merge să caute oaia cea rătăcită și o găsește și o duce în rai”. Această taină dumnezeiască păzind, iubitorule de oameni, Doamne, învrednicește-ne pe noi, cei ce însetăm după glasul Tău, să venim la Tine, Izvorul cel pururea dătător de viață, să scoatem apa harului Tău și iertarea păcatelor și să trăim în veacul de acum în curăție și feciorie, în dreptate și cucernicie, așteptând nădejdea cea fericită și arătarea slavei Tale, a Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, pentru că nu ne mântuiești numai după faptele noastre, ci cu marea Ta milostivire și cu înnoirea Sfântului Tău Duh, în baia nașterii din nou, ca îndreptați cu harul Tău să fim moștenitori ai vieții veșnice în Împărăția Ta, unde ne învrednicește să slăvim, împreună cu toți sfinții, Preasfântul Tău Nume cu Părintele Tău fără de început și cu Preasfântul și Bunul și de Viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Acest material a fost realizat și sintetizat de către Prof.Dr.Daniel Mihai redactor al BPNews. Toate drepturile rezervate