$$$

 POVESTEA CELOR TREI MAGI

În fiecare an, cu ocazia Nașterii Domnului, ne amintim de momentele petrecute la Betleem acum mai bine de două mii de ani. Ieslea, păstorii și îngerii completează imaginea noastră despre acel eveniment - nașterea Domnului Iisus Hristos. Mai puțin prezenți sunt însă cei trei magi care au venit să se închine pruncului Iisus. În afară de câteva colinde vechi, ei nu sunt atât de prezenți în relatările de Crăciun. Aceasta face ca ei să pară învesmântați oarecum într-o aură de mister. Cred că acum, în preajma sărbătorii Nașterii Domnului, sunt binevenite câteva informații menite a întregi tabloul acestui eveniment.

Tradiții

Majoritatea informațiilor pe care le avem despre magi provin din vremurile străvechi. Majoritatea au presupus că ei erau trei la număr, din moment ce darurile aduse de ei au fost trei. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură nu spune că ei ar fi fost trei la număr.

Ei sunt denumiți „magi”, cuvânt grecesc provenit dintr-un cuvânt persan care desemnează o castă preoțească.

Cu trecerea timpului, tradițiile au devenit tot mai elaborate. În veacul al treilea, de pildă, cei trei magi deveniseră regi. În veacul al șaselea, aveau și nume: Bithisarea, Melichior și Gathaspa, pentru ca o tradiție armeană din veacul al paisprezecelea să afirme că ei erau Baltazar, rege din Arabia, Melchior, rege din Persia, și Gaspar, rege din India.

O legendă rusească vorbește chiar și de un al patrulea mag, ajuns la Ierusalim după primii trei magi. Scriitorul și academicianul francez Michel Tournier preia această legendă și o dezvoltă în a sa carte „Gaspar, Balthazar și Melchior”, pe care v-o recomand.

Toate aceste tradiții sunt interesante și frumoase, însă ce știm cu adevărat despre acești magi?

Preoția mezilor

Vechii magi reprezentau o preoție ereditară a mezilor, creditați cu extraordinare și profunde cunoștințe religioase. După ce unii magi de pe lângă curtea regelui mezilor și-au dovedit abilitatea în interpretarea viselor, Darius cel Mare le-a dat pe mână treburile religioase ale Persiei. Din noua postură, în care se combinau puteri civile cu cele religioase, magii au ajuns să constituie casta preoțească supremă a Imperiului Persan, continuând să joace acest rol și în perioadele următoare - seleucidă, partă și sasanidă.

Rolul lui Daniel

Unul dintre titlurile date Sfântului Proroc Daniel din Vechiul Testament a fost acela de rab-mag, ceea ce înseamnă Șef al Magilor. Dumnezeu a făcut ca el să fie administrator principal la curtea a două imperii mondiale: cel babilonian și urmașul acestuia, cel persan. Când Darius l-a numit pe el, un evreu, șef peste preoția medă care până atunci fusese ereditară, reacțiile de la curte nu au întârziat ducând în cele din urmă la aruncarea lui Daniel în groapa cu lei. Se pare că Daniel a transmis o profeție mesianică (care avea să fie vestită la timpul ei de către o stea) unui anumit grup de magi, pentru îndeplinirea ei.

Din zilele prorocului Daniel, destinele popoarelor persan și evreu s-au întrepătruns. Ambele popoare au căzut, pe rând, sub ocupația Seleucizilor înainte de ridicarea lui Alexandru cel Mare. Ulterior ele și-au recăpătat independența: evreii prin răscoala Macabeilor, iar persanii ca grup conducător în Imperiul Parților.

Ridicarea Romei

Pompei, primul cuceritor roman al Ierusalimului, a atacat granița armeană a parților în anul 63 îH. În 55 îH, Carssus a condus legiunile romane împotriva Ierusalimului și, într-un alt atac, împotriva parților. Romanii au fost învinși decisiv în bătăliile de la Carrhae, iar parții au contra-atacat luând Armenia, Siria și Israelul. Stăpânirea romană a revenit în timpul lui Antipater, tatăl regelui Irod, care s-a retras înaintea unei alte invazii a parților, în 40 îH.

Marc Antoniu a readus suveranitatea romană în anul 37 îH, dar s-a și aventurat într-o nesăbuită expediție împotriva parților. După retragerea lui dezastruoasă, parții au atacat din nou, măturând orice opoziție romană (inclusiv pe Irod, care a fugit la Alexandria și apoi la Roma). Cu ajutorul parților, evreii și-au redobândit suveranitatea, iar Ierusalimul a fost dotat cu o garnizoană evreiască. Între timp, Irod a reușit să obțină de la Augustus Caesar titlul de „rege al iudeilor”. Totuși, abia după trei ani (incluzând un asediu de cinci luni) a reușit el să intre în capitala sa. Irod a dobândit astfel tronul unei țări care tocmai încheiase o revoltă națională și care se situa între două imperii rivale. Oricând supușii lui puteau conspira împotriva lui, apelând la ajutorul parților.

Călătoria la Ierusalim

La Ierusalim, apariția bruscă a magilor, care foarte probabil călătoreau însoțiți de o suită care atrăgea privirile, l-a alarmat pe Irod și de altfel întreaga cetate. Întrebarea pe care i-au pus-o magii lui Irod, despre „împăratul născut al iudeilor”, a reprezentat o insultă la adresa lui, un neevreu care trăsese sfori și își cumpărase scaunul. Întrebându-și învățații de la curte, Irod află din profeții că Mesia, cel promis, avea să se nască la Betleem. Ascunzându-și îngrijorarea și manifestând un fals interes, Irod le cere magilor să-i trimită vesti.

După ce găsesc pruncul și își aduc darurile profetice, magii - „înștiințați în vis” (o formă de comunicare acceptabilă pentru ei) - pleacă pe alt drum către țara lor, ignorând cererea lui Irod.

Darurile de Crăciun

Darurile în aur, tămâie și mir sunt daruri profetice, fiind legate de calitatea Domnului Hristos de împărat, preot și mântuitor. Aurul este pentru împărați; tămâia este un condiment folosit de către preoți; mirul este un ulei parfumat folosit la îngroparea morților, vestind astfel moartea Sa.

Din cartea Apocalipsei, la a doua Sa venire, știm că va primi din nou aur și tămâie, dar nu și mir, întrucât El a murit o singură dată, pentru toate și pentru toată lumea.

Noi ce daruri îi vom aduce Lui anul acesta?

$$$

 LALIBELA - ETIOPIA - ORAȘUL CU BISERICI SUBTERANE

Teritoriul modern al Etiopiei (Republica Federală Democrată Etiopia) aparține Africii de Est - una dintre cele mai vechi zone de dezvoltare umană. Vârsta unor descoperiri paleontologice de resturi de Australopithecus și de Homo Sapiens descoperite pe teritoriul etiopian este estimată la 2,5 - 2,1 milioane de ani.

Etiopia este una dintre cele mai vechi țări creștine și unul dintre cele mai vechi state din lume. Dinastia etiopiană a condus Kush, Nubia, Egipt și Canaan până la înfrângerea imperiului asirian în secolul al VII-lea î.Hr.

Etiopia este un membru de lungă durată al diferitelor organizații internaționale: a fost membru al Ligii Națiunilor și a devenit unul dintre primii membri ai ONU. Etiopia este, de asemenea, un membru fondator al Uniunii Africane, parte a organizației internaționale a țărilor ACP. Alături de Liberia, nu a fost niciodată o colonie, dar au avut o perioadă comunistă și ei.

Interesante lucruri, nu-i așa ? Încă mai sunt : este singurul stat creștin din Africa - și, mai interesant, pentru noi, creștinii ortodocși, etiopienii țin de Biserica de Răsărit - adică, cei mai mulți dintrei ei sunt ortodocși aprox. 62,8% din populația din zilele noastre.

Capitala Etiopiei este orașul Addis Ababa dar eu vî voi vorbi astăzi despre orașul Lalibela - care este un site protejat UNESCO - deci, face parte din patrimoniul istoric universal al lumii noastre - și veți vedea de ce - eu am fost foarte impresionată de ce am aflat. Acest oraș are o biserică - de rit ortodox - subterană, așa cum vedeți în prima imagine postată.

Lalibela este un mic oraș fondat în secolul al XII-lea A.D., în centrul lanțului muntos Lasta, în Etiopia Centrală. La început a fost numit Roha, iar mai târziu a fost numit după cel mai important împărat al dinastiei Zague, regele Lalibela. Am să vă mai vorbesc despre acest rege.

 Biserica etiopiană aderă la miafizitism care este o formulă hristologică a ortodocșilor orientali, potrivit căreia, în Hristos, divinitatea și umanitatea erau unite într-o singură fire. Luteranismul s-a răspândit în mod activ printre etiopieni în ultimele decenii, ca urmare, biserica etiopiană Mekane Jesus este denumirea luterană cu cea mai rapidă creștere din lume. Alte grupuri protestante includ presbiterieni, baptiști, adventiști și credincioși în Adunările lui Dumnezeu. 

Și religia islamică sunt destul de puternic reprezentată, mai ales în regiunile perifericea ale țării - vă vorbesc mult despre religia acestei țări pentru că vă voi arăta niște biserici și veți înșelege mai bine - recunosc, nu am știut până acum, că în inima Africii există un stat cu un popor preponderent de religie creștin ortodoxă. 

În prezent, majoritatea monumentelor arhitecturale ale Etiopiei medievale au fost păstrate în Lalibel, motiv pentru care acest oraș este recunoscut de Asociația UNESCO drept a opta minune a lumii și un simbol al religiei creștine, atât de răspândit în țară. Atracția principală a Lalibelei este complexul de biserici care au fost construite chiar în interiorul stâncilor.

Potrivit istoricilor, 11 temple subterane au fost sculptate în tuf vulcanic la sfârșitul secolului al XII-lea A.D., în timpul domniei împăratului mai sus menționat - Lalibela. A fost nevoie de aproximativ 23 de ani pentru a le crea ! Conform tradițiilor locale, înainte de aderarea la tron, împăratul Lalibela se afla la Ierusalim, unde a fost urcat la cer, a văzut temple cerești și a primit sarcina (sau a vrut) să le creeze copii în țara lui. Conform legendei, el a decis să-și creeze propriul oraș sfânt, retras, în munți.

Acest oraș din nordul Etiopiei, situat la o altitudine de doi mii și jumătate de metri deasupra nivelului mării - este unul dintre locurile sfinte principale și, în consecință, locurile de pelerinaj din țară. Aproape întreaga populație a orașului profesează versiunea etiopiană a creștinismului ortodox, întrucât Lalibela urma să devină Noul Ierusalim după capturarea „originalului” de către musulmani în 1187 - un astfel de rol a fost atribuit cetății de către conducătorul Etiopiei, Secolele XII-XIII - Sf. Gebre Mesqel Lalibela.

Mii de pelerini vizitează aceste locuri sfinte - mănăstirile din Lalibela

Prin urmare, locația și numele multor monumente istorice din Lalibela repetă locația și numele clădirilor corespunzătoare ale Ierusalimului - și chiar râul local este numit Iordan (apropo, această idee, precum aspectul orașului, aparține tot regelui Lalibela).

Primul navigator european (portughez) a văzut templele lui Lalibela sculptate în stânci în anii 1520. și a fost șocat de ele, al doilea - în 1544 și al treilea - abia la sfârșitul secolului al XIX-lea. Desigur, turiștii, atrași de atunci de cele 13 biserici ale orașului, împărțite în 4 grupuri - pe punctele cardinale.

După căderea imperiului cândva prosper - regatul Aksum, cauzată în principal de expansiunea islamică pe scară largă, ce a subjugat Iranul, Siria și toată Africa de Nord, a fost o lovitură teribilă pentru relațiile comerciale ale lui Aksum, conducătorii etiopieni cu supușii lor creștini s-au retras într-o poiană abruptă în zonele înalte de la mijlocul ținutului.

Terasa naturală de 2.600 de metri, protejată din toate părțile de munți de netrecut. Se știe puțin despre ce s-a întâmplat cu regatul între secolele al VIII-lea și al XI-lea, dar la mijlocul secolului al XI-lea reapare statul etiopian, condus de regii dinastiei Zagwe și centrul orașului Roha din regiunea Amhara din ținuturile muntoase etiopiene.

Dinastia Zagwe, care a cuprins unsprezece regi, a guvernat până în secolul al XIII-lea, ultimul rege al dinastiei a renunțat la putere în favoarea unui descendent al vechii dinastii.

Cel mai cunoscut dintre conducătorii dinastiei Zagwe a fost regele Lalibela,despre care am tot vorbit și care a condus din 1167 până în 1207. Realizarea strălucită a domniei sale este frumoasa biserică sculptată în piatră. Un total de unsprezece sau treisprezece biserici, dar nu toate au fost create sub Lalibel, unele după moartea sa.

Conform legendei, un nor dens de albine îl înconjura pe prințul Lalibela în momentul nașterii sale. Mama sa a susținut că albinele reprezentau războinici care îi vor servi fiul în viitor și au ales numele „Lalibela” pentru el, ceea ce înseamnă că „albinele îi recunosc autoritatea”. Fratele mai mare al lui Lalibela, regele Harbey, a fost gelos pe profețiile corespunzătoare și chiar a încercat să-l otrăvească.

Timp de trei nopți, îngerii au venit la Lalibela și l-au dus în diverse ceruri, unde Dumnezeu i-a dat instrucțiuni pentru a construi un Nou Ierusalim, întrucât Ierusalimul a căzut în mâinile musulmanilor și a devenit al treilea oraș sfânt (după Mecca și Medina) cu biserici într-un stil unic. Dumnezeu i-a spus lui Lalibela că nu ar trebui să-i fie frică pentru viața și suveranitatea sa, din moment ce i s-a atribuit o misiune sfântă.

După părtășia divină, Lalibela a revenit la existența pământească și a luat tronul de la fratele său, care a fost vizitat și de mesagerii lui Dumnezeu și a transmis instrucțiunile lui Dumnezeu ca Harbey să renunțe la putere în favoarea fratelui său. Ambii frați au călătorit în orașul Roha, unde au început construcția biserici. Cu ajutorul îngerilor, și în special a Sfântului Arhanghel Gabriel, s-au creat structuri arhitecturale excepționale de-a lungul a douăzeci și cinci de ani.

Biserica numită ”Calvarul”

Această biserică a Calvarului este cunoscută pentru decorațiunile interioare, și se spune că acolo se află mormântul regelui Lalibela.

După ce a creat un loc sfânt de o frumusețe uimitoare, Lalibela a abdicat și a devenit pustnic. A trăit într-o peșteră și a mâncat doar rădăcini și legume. Pentru creștinii etiopieni, el este unul dintre cei mai mari sfinți.

Biserica Ortodoxă Etiopiană a canonizat pe bună dreptate numele regelui Lalibela și a redenumit orașul în onoarea sa.

Bisericile din Lalibela nu au fost construite, au fost săpate și sculptate fiecare dintr-un singur bloc de granit, a cărui suprafață este la nivelul solului. Pentru fiecare biserică, inițial, a fost săpat un șanț lat din toate cele patru părți ale secțiunii stâncoase, iar apoi au sculptat cu atenție și au cizelat în piatră toate detaliile, sculptând literalmente întreaga clădire - uluitor, nu ?

În Etiopia, există și alte exemple ale acestui stil arhitectonic care datează din perioade anterioare, dar creațiile dinastiei Zagwe au luat o formă artistică completă. Tunelurile înguste din labirintic conectează mai multe biserici, zidurile de tranșee și curți conțin goluri și camere pline cu mumii de călugări și de pelerini pioși.

Biserica din Medhane Alem

Beth Medhane Alem sau Biserica Mântuitorului Hristos, unde se află Crucea Lalibela, este considerată cea mai mare biserică sculptată din piatră solidă din lume. Templul cu 28 de coloane este sculptat în stil grecesc. Poate că aceasta este o copie a Bisericii Sf. Maria a Sionului.

Cea mai remarcabilă biserică este Bethe Giorgis, este închinată Sfântului Gheorghe, patronul Etiopiei. Legenda spune că atunci când Lalibela aproape că a terminat grupul de biserici, într-o ținută militară completă și pe un cal alb a apărut Sfântul Gheorghe și l-a mustrat tăios că a uitat să construiască o casă sfântă pentru Sfântul Gheorghe. Lalibela i-a promis că pentru el va construi cel mai frumos altar, mai frumos decât toate celelalte biserici.

$$$

 LANCEA DESTINULUI

 

Originile legendei despre Lancea Destinului se află în Biblie. În Evanghelia după Ioan există câteva paragrafe care descriu împrejurările de după moartea Mântuitorului. Fiindcă în ziua de sâmbătă seara, pentru evrei începea stricta sărbătoare a Sabatului, preoţii lor i-au cerut lui Pilat să le zdrobeas­că crucificaţilor fluierele picioa­relor, ca să nu le rămână trupurile pe cruce într-o zi atât de însemnată pentru iudei. Odată porunca rostită, soldaţii au mutilat membrele celor doi tâlhari răstigniţi împreună cu Iisus, dar – fiindcă Mântuitorul murise – supliciul nu i-a mai fost aplicat şi Lui. „Ostaşii au venit, deci, şi au zdrobit fluierele picioarelor celui dintâi, apoi pe ale celuilalt, care fusese răstignit împreună cu El. Când au venit la Iisus şi au văzut că murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul din ostaşi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă”. (Ioan 19, 31-34)

 

Preluând şi amplificând legendele biblice, imaginaţia populară a creat numeroase poveşti despre lancea care l-a străpuns pe Iisus. Scrise, majoritatea, în perioada cruciadelor, ele susţin că soldatul roman care împiedicase mutilarea picioarelor lui Iisus (pentru ca profeţia Scripturii să se împlinească: „Niciunul din oasele lui nu va fi sfărâmat”) o făcuse din milă, profund impresionat de curajul şi demnitatea crucificatului. Dovedind că murise, prin împlântarea suliţei, el voise de fapt să-l ferească pe Iisus de umilinţa zdrobirii trupului. De altfel, centurionul Gaius Cassius s-a convertit ulterior la creştinism, devenind celebru prin numele de Longinus (omul cu lancea). Arma lui, botezată „Lancea Destinului”, va cunoaşte de-a lungul timpului o existenţă aventuroasă, trecând din mână în mână, dintr-o epocă istorică în alta. Cu timpul, legenda a făcut din ea un soi de talisman fermecat; cel care o poseda, cunoscându-i puterea, putea să stăpânească destinul lumii.

 

Dar Lancea Destinului n-a fost singurul obiect investit cu puteri uriaşe prin atingerea trupului lui Iisus. Primele scrieri creştine afirmă că toate relicvele răstignirii au fost dotate cu forţe miraculoase. Cămaşa lui Christos îi vindeca pe bolnavi şi-i învia pe cei decedaţi; lemnul din crucea pe care fusese martirizat avea puterea să oprească orice rău şi să înfrângă duşmanul, în vreme ce cununa cu spini provoca o umilinţă profundă, anulând cea mai acerbă dintre trufiile omeneşti. Faptul că, dintre toate aceste relicve, cea mai râvnită (mai ales de către căpeteniile militare ale lumii) a fost Lancea Destinului nu este de mirare: forţa ei asigura su­premaţia istorică.

 

Drumul lăncii de-a lungul secolelor istorice rămâne un subiect extrem de pasionant. Cele mai vechi informaţii coboară în anul 285 (era noastră), când Mauricius – comandantul creştin al le­giunii tebane – a dorit să moară cu lancea în mână, alături de cei 6666 de soldaţi ai săi, din ordinul tiranului roman Maximian. Mai târziu, ea l-a însoţit permanent pe împăratul Constantin cel Mare, în timpul luptelor pe care le-a dus pentru a-şi asigura suveranitatea asupra Imperiului Roman de Răsărit, pe care l-a convertit la creştinism. Aceeaşi lance pare să-i fi fost de folos şi împăratului Teodosie, care s-a slujit de ea pentru a-i înfrânge pe goţi.

 

Lancea a părăsit Roma în anul 410, după ce ora­şul a fost prădat de către Alaric I, ajungând în mâna germanilor. Din acest moment, ea va apărea în mod regulat de-a lungul istoriei, la barbarii şi războinicii din Europa de Nord. Generalul franc Charles Martel (poreclit „Ciocanul lui Dumnezeu”) o avea atunci când a vrut să impună credinţa creştină în toată Europa occidentală, după ce i-a zdrobit pe arabi la Poitiers, în anul 733. Apoi, relicva a rămas la franci (care erau convinşi că le-a întărit dominaţia militară) până la domnia lui Carol cel Mare, primul împărat al Sfântului imperiu roman, la începutul secolului al IX-lea.

 

Deţinerea lăncii asigurase întemeierea dinastiei carolingiene. În patruzeci şi şapte de campanii victorioase, ea nu l-a părăsit niciodată pe Carol cel Mare. Dar acesta a pierdut-o din greşeală, la întoarcerea din ultima sa bătălie, murind în zilele care au urmat. Ulterior, lancea reapare în poveştile medievale, devenind un însemn al puterii pentru o lungă succesiune de sfinţi împăraţi (majoritatea germanici), ajungând în final la Francisc I, împăratul Austriei. Lancea a rămas la Viena până în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial, când fascinaţia ei s-a extins asupra unui personaj diabolic: Adolf Hitler.

 

Drumul lui Hitler s-a întretăiat pentru prima dată cu acela al lăncii în anul 1912, când viitorul führer nu era decât un amărât de student sărac, care studia belle-artele în capitala austriacă. Acolo s-a petrecut seducţia fulgerătoare pentru relicva sfântă. La muzeul „Hofburg”, unde era expusă lancea, tânărul Hitler petrecea ore întregi, contemplând-o.

 

Conform relatărilor lui Walter Joannes Stein, un matematician şi ocultist austriac care l-a întâlnit pe Hitler chiar înainte de începutul Primului Război Mondial, viitorul führer era deja un expert al legendelor legate de lancea sfântă şi capacitatea ei de a conferi putere supremă. De altfel, unul dintre primele acte ale lui Hitler, în noua sa calitate de führer al Reichului, a fost să fure comorile coroanei de Habsburg, pentru a le aduce în Germania. Printre ele se afla, fireşte, şi Lancea Destinului.

 

Acelaşi Stein relatează că Hitler nu ascundea niciodată efectul produs de lance asupra sa: „Încet-încet, mi-am dat seama că lancea emană o prezenţă fantastică, aceeaşi prezenţă terifiantă pe care o simţisem şi în adâncul eului meu, în rarele clipe ale vieţii când avusesem premoniţia marelui destin care mă aştepta”, spunea viitorul conducător. Ajunsă în Germania, lancea a fost păzită foarte bine – la fel ca şi celelalte piese ale comorii habsburgilor – în biserica Sfânta Ecaterina din Nürnberg. Dacă Hitler era aşa de convins de puterea lăncii, după cum spunea Stein, fără nicio îndoială că el credea cu aceeaşi convingere că pierderea ei ar fi atras după sine prăbuşirea stăpânirii sale dictatoriale. Posesia asupra Lăncii Destinului i-a întărit convingerea că îşi va îndeplini menirea, devenind unicul stăpân al lumii.

 

În acest punct, raportul dintre Hitler şi lance devine exemplul bizarei simbioze care se produce atunci când legendele se amestecă în mod concret cu viaţa muritorilor. Presupunând că lancea nu ar fi avut niciun fel de putere, cei care au intrat în posesia ei erau atât de convinşi că ea există cu adevărat, încât i-au dat o semnificaţie mistică, care a avut un impact concret asupra istoriei.

 

Întorcându-ne la legendă, se spune că momentul în care Hitler s-a despărţit de lance a coincis cu prăbuşirea celui de-al treilea Reich. În octombrie 1944, oraşul Nürnberg a fost lovit de bombardamentele aliaţilor. Hitler a hotărât ca atât lancea, cât şi comoara Habsburgilor să fie îngropate într-un cavou special construit. Şase luni mai târziu, oraşul era asediat. Trupele americane s-au luptat din greu cu formaţiunile SS şi cu detaşamentele de artilerie pe care Hitler le dispusese pentru apărarea Nürnbergului. După câteva zile, oraşul a fost cucerit. Era 20 aprilie 1945, ziua celei de-a 56-a aniversări a lui Hitler.Un oarecare locotenent William Horn, aparţinând armatei a şaptea americane, a primit misiunea de a găsi comoara Habsburgilor. Intrarea în cavoul secret, scoasă la lumina zilei de către o bombă, a fost descoperită din întâmplare pe 30 aprilie 1945, iar locotenentul Horn a intrat în posesia lăncii, în contul guvernului american. În aceeaşi zi, Hitler – care era ascuns în buncărul său din Berlin – s-a sinucis. Nu s-a aflat niciodată dacă ştiuse sau nu că lancea căzuse în mâinile duşmanilor săi. Dar multă lume a văzut în coincidenţa celor două evenimente confirmarea legendei. După război, Statele Unite au înapoiat lancea muzeului Hofburg de la Viena, unde poate fi văzută şi astăzi. Acesta este sfârşitul – provizoriu – al legendei despre Lancea Destinului.

$$$

 LAURA BASSI

Laura Bassi a fost o fiziciană și academiciană italiană pionieră în secolul al XVIII-lea, una dintre primele femei din lume care a atins o serie de repere în știință și educație.

Născută la Bologna în 1711, Bassi a primit meditații private în timpul copilăriei sale, beneficiind de educație în științe și matematică.

A urmat cursurile Universității din Bologna, unde a obținut titlul de doctor în 1732. A fost prima femeie din lume care a obținut un doctorat în știință și a doua femeie care a obținut un doctorat în filosofie (prima fiind Elena Cornaro Piscopia).

Apoi a început să lucreze la Universitatea din Bologna, devenind prima profesoară salariată din universitate și din lume.

Cu toate acestea, ca femeie, a fost mai restricționată în a ține prelegeri publice decât colegii ei de sex masculin, deoarece universitatea credea că femeile ar trebui să trăiască vieți private. De-a lungul timpului în care a lucrat la Universitatea din Bologna, ea a militat pentru un tratament egal cu lectorii de sex masculin ai universității, dar fără nici un rezultat.

Lucrările lui Bassi au avut un impact profund asupra domeniului fizicii, influențând activitatea multora dintre contemporanii și viitorii săi oameni de știință. Cercetările sale au deschis calea pentru noi descoperiri în domeniu și au ajutat la stabilirea acesteia ca disciplină separată. A scris în jur de 28 de lucrări diferite, dintre care majoritatea erau despre fizică și hidraulică.

Bassi a fost un susținător puternic al educației femeilor și a făcut eforturi pentru a le spori accesul la învățământul superior în domeniul științelor. Ca prima femeie din domeniul său, ea a devenit cunoscută și a fost descrisă în mod popular ca o „Minerva bologneză”, zeița romană a înțelepciunii și artelor.

Mai târziu în carieră, în anii 1750, i s-a acordat permisiunea de a începe lecții private și i s-a acordat finanțare pentru a face experimente de acasă. Acest lucru i-a permis să evite restricțiile impuse de reglementările universității. În același timp, era printre cei mai bine plătiți angajați ai universității.

Până la sfârșitul vieții sale, a fost, de asemenea, profesor în alte două instituții - Collegio Montalto și Academia Institutului de Științe din Bologna.

Bassi a murit în 1778, la vârsta de 66 de ani. Ea este menționată astăzi ca o figură de pionierat în fizică și un deschizător de drumuri pentru femeile din știință.

###

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1900: La această dată, s-a născut Lucreţiu Pătrăşcanu, jurist, sociolog şi om politic comunist, participant important la actul de la 23 august 1944, ministru al justiţiei între anii 1944 şi 1948; arestat în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, împreună cu pictoriţa Lena Constante, soţia sa, Elena Pătrăşcanu, filosoful Bellu Zilber, folcloristul Harry Brauner ş.a.

Lucrețiu Pătrășcau reprezintă o personalitate aparte în istoria modernă a României. Un intelectual cu studii în diferite domenii și un actor principal pe scena politică aflat în prima linie atunci când a venit vorba de luarea unei decizii care schimba radical cârmuirea ideologică a țării la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Pătrășcanu a fost un comunist convins însă a fost eliminat de propriul său partid pe care visa la un moment dat să îl conducă, printr-un proces stalinist de care nu era deloc străin.

Lucreţiu Pătrăşcanu s-a născut la Bacău. Tatăl său a fost scriitorul D.D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa, Lucreţia, provenea dintr-o veche familie boierească. Lucreţiu Pătrăşcanu a beneficiat de o educaţie aleasă şi a cunoscut în casa tatălui său personalităţi ale culturii române din acea vreme, precum C. Stere, I. Slavici, G. Galaction, M. Sadoveanu ş.a.Şcoala elementară a făcut-o la Bucureşti, apoi patru clase liceale la Iaşi, iar bacalaureatul l-a susţinut la Bucureşti, în 1919. A absolvit cu „magna cum laudae'' ştiinţele juridice la Universitatea din Bucureşti în 1922, iar în 1925 şi-a luat doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig, cu teza „Reforma agrară din România Mare şi urmările ei''. Este atras din tinereţe de doctrina socialistă, aderând la mişcarea socialistă în 1919, iar în Partidul Comunist Român se înscrie chiar de la înfiinţarea acestuia, în 1921. A participat la câteva congrese ale Partidului Comunist, printre care cel de la Moscova din 1931, când a fost ales şi în Comitetul Central. În perioada interbelică, ca activist comunist, este arestat şi încarcerat de câteva ori la Jilava, Văcăreşti, Târgu-Jiu. Ca avocat, s-a aflat pe banca apărării în procesele intentate comuniştilor.

A scris în publicaţii de orientare socialistă: „Tineretul socialist'', „Socialistul'', „Viaţa muncitoare'', precum şi lucrări şi studii politice, economice, sociale, dintre care: „Un veac de frământări sociale'', „Sub trei dictaturi'', „Probleme de bază ale României'', „Curente şi tendinţe în filosofia românească''. Ca reprezentant al Partidului Comunist, are câteva întrevederi, începând din 1943, cu Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, precum şi cu reprezentanţi ai Palatului Regal, în vederea răsturnării dictaturii antonesciene, a scoaterii României din război şi alăturării acesteia de partea Coaliţiei Naţiunilor Unite. A avut un rol important în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944. În noul guvern constituit în aceeaşi zi şi condus de generalul Constantin Sănătescu (23 aug. - 4 nov. 1944), Lucreţiu Pătrăşcanu deţine ad-interim portofoliul Justiţiei. Lucreţiu Pătrăşcanu s-a aflat în fruntea delegaţiei care a plecat la Moscova, la 29 august 1944, pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, şi a făcut parte din delegaţia oficială a României la Conferinţa de pace de la Paris din 1946, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Tătărescu, Florica Bagdasar, Ion Gheorghe Maurer. De asemenea, a condus delegaţia României la semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, la 10 februarie 1947.

Este ministru al Justiţiei în guvernul condus de dr. Petru Groza (6 mart.1945 - 30 dec. 1947). Între 1945-1948 a fost şi profesor de economie politică la Facultatea de Drept din Bucureşti. La Conferinţa PCR din octombrie 1945 a fost ales membru al CC al Partidului Comunist, iar în 1946 membru în Biroul Politic al CC, dar pentru scurt timp.Treptat poziţia sa în conducerea Partidului Comunist începe să slăbească. Lucreţiu Pătrăşcanu este perceput ca un contracandidat puternic pentru cei care doreau să obţină conducerea partidului, şi ca un redutabil adversar chiar de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al PCR, cu care avusese conflicte şi opinii politice divergente atât înainte cât şi după 23 august 1944.

La Conferinţa Partidului Comunist din 1945 i se aduc critici în legătură cu activitatea sa de la Ministerul Justiţiei. În 1946 susţine la Cluj un discurs, în cadrul căruia se spune că ar fi rostit fraza „Înainte de a fi comunist, sunt român'', motiv de a fi acuzat ulterior pentru „abateri în problema naţională''. Conflictul lui cu conducerea PCR de la acea vreme se adânceşte. În februarie 1948 nu mai este ales membru al CC al PCR, iar în martie 1948 este eliberat şi din funcţia de ministru al Justiţiei. Este arestat la 28 aprilie 1948, din dispoziţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dus într-o casă conspirativă a serviciilor speciale şi cercetat de către o comisie special alcătuită. La 24 august 1948 a fost emis şi mandatul de arestare, de către Parchetul Curţii Bucureşti, Lucreţiu Pătrăşcanu fiind acuzat că a fost „agent al Siguranţei burghezo-moşiereşti'' şi „agent al serviciului de spionaj englez'' şi că „a dus o activitate criminală pentru paralizarea acţiunilor PCR şi nimicirea din interiorul partidului''. În vara anului 1952 a fost constituit un colectiv special de anchetă, condus de Alexandru Drăghici, noul ministru de Interne, sprijinit şi de consilierii sovietici. Procesul, de tip stalinist, s-a desfăşurat între 6-13 aprilie 1954, în clădirea Tribunalului Militar Bucureşti. Sentinţa, dată la 14 aprilie 1954, a fost de condamnare la moarte. Ceilalţi inculpaţi în „procesul Pătrăşcanu'' au primit ani grei de închisoare, majoritatea fiind trimişi la Aiud.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat la închisoarea Jilava, la 16/17 aprilie 1954. A fost reabilitat politic la Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, împreună cu alţi lideri comunişti executaţi sau închişi în perioada în care în fruntea PCR şi a statului s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej. La 17 aprilie 1954, la numai trei zile de la pronunțarea sentinței, Lucrețiu Pătrășcanu a fost scos din celulă pe motiv că este dus la plimbare. A fost executat prin împușcare în ceafă în incinta pușcariei Jilava. Pentru el a fost finalul unei vieți curmate tragic, un destin care l-a purtat până în funcțiile de conducere a României. A fost un om foarte ambițios, un intelectual autentic care înțelegea doza de superioritate pe care o avea în fața celorlalți lideri de stânga ai PCR. Probabil nu a știut să și-o controleze în mod adecvat fapt ce i-a fost fatal. Pătrășcanu și-a acceptat onorabil verdictul, refuzând să solicite schimbarea sentinței în închisoare pe viață cu toate că știa că este nevinovat.  

Ironia istoriei face ca Lucrețiu Pătrășcanu să aibă parte de același tip de proces politic de care au avut parte opozanții PCR, procese de care el nu era deloc străin. Dimpotrivă...Acuzații false, dovezi fabricate și verdict stabilit încă din start. Paradoxul în cazul de față este că un om cu o inteligență peste medie așa cum a fost Lucrețiu Pătrășcanu a căzut în capcana unei doctrine politice în care el a crezut cu toată tăria. S-a înșelat și a sfârșit dramatic, executat de propria convingere ideologică.

Surse:

„Coposu-Confesiuni-Dialoguri cu Doina Alexandru”, Editura Vremea 2014

Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, București, Editura Curtea Veche, 2006

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/corneliu-coposu-despre-lucretiu-patrascanu

https://www.iiccr.ro/procesul-si-asasinarea-lui-lucretiu-patrascanu-aprilie-1954/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucretiu-patrascanu-destinul-fabulos-al-unui-om-asasinat-de-propria-convingere-politica

https://romanialibera.ro/aldine/history/cum-a-murit--in-realitate--lucretiu-patrascanu--223211

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/patrascanu-a-primit-un-glont-in-ceafa-71798.html

$$$

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1944: La această dată, avea loc instaurarea celui de–al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Anterior, data de 23 august 1944 a marcat răsturnarea guvernului condus de mareşal Ion Antonescu în România, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, în decursul căruia armata română se aliase cu Germania nazistă.România a întors armele împotriva fostului aliat şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei. Regele Mihai I l-a demis şi arestat pe mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului şi preşedintele Consiliului de Miniştri. Actul de la 23 august 1944 a fost realizat de către o coaliţie formată din regele Mihai I, partidele democratice interbelice, liberal, ţărănist şi social-democrat, dar şi comunişti, aliate în Blocul Naţional Democrat şi mai mulţi ofiţeri superiori ai armatei, precum generalul Constantin Sănătescu.

Scopul principal al înlăturării guvernului Antonescu de la putere era trecerea imediată a ţării de partea Aliaţilor şi încetarea războiului împotriva acestora.Spre seara zilei de 23 august, este emis decretul regal prin care Constantin Sănătescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant. Zilele următoare armata română a acţionat pentru oprirea ofensivei trupelor germane care primise ordin de la Hitler de a suprima puciul. 

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%. În perioada următoare, efortul principal a fost îndreptat spre eliberarea nord-vestului Transilvaniei, în timp ce tancurile sovietice pătrundeau în Bucureşti. Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR şi PSD au denunţat în mod oficial actul de colaborare cu PNL şi PNŢ în cadrul BND, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriaşă şi vehementă campanie împotriva partidelor istorice. 

Pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”, dar crizele provocate de comunişti şi socialişti au continuat. În acest context, Constantin Sănătescu şi-a depus mandatul pe 6 decembrie 1944.Două săptămâni mai târziu, este numit Şef al Marelui Stat Major, poziţie pe care o va îndeplini până pe 19 iunie 1945. Din acest moment, va fi inspector general al Armatei Române. În ultimii ani de viaţă a fost martor al comunizării ţării. Generalul Constantin Sănătescu a decedat pe 8 noiembrie 1947, la vârsta de 62 de ani. În 6 decembrie 1944, după demisia lui Constantin Sănătescu, generalul Nicolae Rădescu a fost numit prim-ministru de către Regele Mihai I.Generalul Nicolae Rădescu s-a opus comuniștilor și a ținut, în luna februarie 1945, un discurs în care denunța tentativele comuniștilor de a instaura un regim totalitar. În cele din urmă Nicolae Rădescu a fost nevoit să demisioneze, ca urmare a presiunilor sovietice. S-a refugiat la Legația Marii Britanii și a reușit să fugă cladestin în Occident.

Surse:

Jurnalul generalului Sănătescu, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

http://www.humanitas.ro/constantin-sanatescu

https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/istoria-comunismului/istoria-comunismului-agonia-opozitiei-democratice-30306.html

$$$

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1946: La această dată, începea să funcţioneze oficial UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, instituţie specializată a ONU, cu sediul la Paris; la această dată a intrat în vigoare actul de constituire a Organizaţiei, semnat la 16.XI.1945, la Londra (România este membră a UNESCO din 27.VII.1956).La originea înfiinţării UNESCO se află dorinţa unor ţări de a restabili sistemul lor de educaţie, încă înainte de încheierea primului război mondial.

Astfel, în anul 1942, în plin război mondial, guvernele unor ţări europene care s-au confruntat cu Germania nazistă şi aliaţii săi s-au reunit, în Marea Britanie, la Conferinţa Miniştrilor Educaţiei.Aceste ţări căutau metode şi mijloace pentru reconstruirea sistemului lor de educaţie grav afectat de război, de îndată ce pacea urma să fie restabilită. După această conferinţă, proiectul a luat amploare în scurt timp, căpătând practic expunere universală, inclusiv prin aderarea SUA la acest demers. Conferinţa Miniştrilor Educaţiei a convocat, pentru perioada 1-16 noiembrie 1945, la Londra, după sfârşitul războiului, o reuniune la care au participat reprezentanţii a 44 de state, tocmai pentru a crea o organizaţie pentru educaţie şi cultură, dar mai ales pentru o cultură comună a păcii, care să le reunească interesele. Impulsionate mai ales de Franţa şi Regatul Unit, grav afectate de război, delegaţiile statelor participante au decis crearea unei organizaţii care trebuia să stabilească „solidaritatea intelectuală şi morală a umanităţii” şi, în acest mod, să prevină, pe viitor izbucnirea unui nou război mondial.

La sfârşitul conferinţei, la 16 noiembrie 1945, 37 de ţări au semnat Actul Constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, documentul intrând în vigoare în anul următor, la 4 noiembrie 1946, fiind ratificat de 20 de state: Africa de Sud, Arabia Saudită, Australia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Danemarca, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Dominicană, Turcia şi Statele Unite ale Americii.Prima sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO s-a desfăşurat la Paris, în perioada 19 noiembrie – 10 decembrie 1946, cu participarea reprezentanţilor a 30 de ţări cu drept de vot. În anul 1948, UNESCO recomandă Statelor Membre să declare învăţământul primar gratuit, obligatoriu şi universal.În anul 1951 au aderat la organizaţie Japonia şi Republica Federală Germană, doi ani mai târziu şi Spania a devenit membru, iar URSS a aderat la UNESCO în 1954.În anul 1960 a avut loc lansarea „expediţiei” din Nubia, Egipt, pentru a muta Marele Templu de la Abu Simbel pentru a se evita ca râul Nil să inunde situl după construirea barajului de la Aswan, una din marile realizări ale organizaţiei în domeniul patrimoniului universal. Au urmat 20 de ani de campanie susţinută a UNESCO, perioadă în care 22 de monumente şi complexuri arhitecturale de o valoare inestimabilă pentru umanitate sunt mutate – vorbim despre Moenjodaro (Pakistan), Fez (Maroc), Kathmandu (Nepal), Borobudur (Indonezia) sau Acropolis (Grecia).

De asemenea, în anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, organizaţia a lucrat la extinderea protecţiei drepturilor de autor în numeroase state care nu erau atunci părţi ale Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice – încheiată în 1886, astfel că în anul 1952 a fost semnată Convenţia Universală privind Dreptul de Autor, sub egida UNESCO, adoptată la Geneva şi revizuită, la Paris, în anul 1971.În anul 1956 Republica Africa de Sud s-a retras din UNESCO susţinând că unele dintre publicaţiile organizaţiei intervin în „problemele rasiale” ale ţării, iar în 1960, nu mai puţin de nouăsprezece state africane au devenit membre ale organizaţiei.

În anul 1968, UNESCO a organizat prima conferinţă interguvernamentală care a avut ca scop o conciliere între mediul înconjurător şi dezvoltare, ceea ce în prezent numim „dezvoltare durabilă”, o iniţiativă care a dus la crearea Programului „Omul şi biosfera”.La 16 noiembrie 1972, la Paris, a fost semnată Convenţia privind Protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, un document important privind aprecierea şi protejarea unor opere create la nivel mondial. În anul 1975, este înfiinţată, sub auspiciile Naţiunilor Unite şi UNESCO, la Tokio, Universitatea Naţiunilor Unite.

Comitetul Patrimoniului Mondial UNESCO a fost creat în anul 1976, iar primele situri au fost înscrise pe lista Patrimoniului Mondial al organizaţiei în anul 1978.Tot în anul 1978, la 27 noiembrie, a fost adoptată Declaraţia privind rasele şi prejudecăţile de rasă, în cadrul Conferinţei Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul învăţământului, ştiinţei şi culturii la sesiunea a douăzecea. În anul 1972, Republica Democrată Germană a devenit nou membru, iar în 1984 SUA se retrag din UNESCO, din cauza dezacordurilor majore cu conducerea organizaţiei. Un an mai târziu Regatul Unit al Marii Britanii şi Singapore se retrag şi ele din organizaţie, iar bugetul UNESCO cunoaşte o prăbuşire considerabilă, dat fiind faptul că atât SUA cât şi Marea Britanie erau contributori importanţi. În anul 1980 au fost publicate primele două volume ale UNESCO privind „Istoria generală a Africii”, urmată şi de alte serii similare dedicate alte regiuni, îndeosebi din Asia Centrală şi Caraibe.Conferinţa Mondială privind Educaţia pentru Toţi, care a avut loc în anul 1990, la Jomtiem, Thailanda, lansează o mişcare globală pentru asigurarea educaţiei de bază pentru toţi copiii, tinerii şi adultii.În perioada 1991-1993 douăsprezece republici din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat UNESCO, Federaţia Rusă fiind membru din 1992.Tot în anul 1992, a fost creat, sub egida UNESCO, programul „Memoria lumii”, care cuprinde arhive audio, cinematografice şi de televiziune.Africa de Sud, aflată sub conducerea lui Nelson Mandela, revine în componenţa organizaţiei în anul 1994, iar Regatul Unit al Marii Britanii redevine membru în 1997, urmată şi de revenirea SUA, în anul 2003.

Declaraţia Generală privind genomul uman şi drepturile omului, a fost adoptată şi proclamată la Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 11 noiembrie 1997, iar în anul 2001 a fost adoptată Declaraţia Universală privind Diversitatea Culturală, în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO.În anul 2000, la Dakar, în Senegal, Forumul Mondial pentru Educaţie a solicitat statelor să asigure educaţia de bază pentru toţi până în anul 2015.În anul 2005, sultanatul Brunei a devenit al 191-lea Stat Membru al UNESCO, în 2007 Muntenegru este al 192-lea, Singapore – al 193-lea, din 8 octombrie 2007.În 27 octombrie 2011, Sudanul de Sud este al 194-lea membru, iar ultimul stat care a aderat la organizaţie este Palestina, din 23 noiembrie 2011.În prezent UNESCO are, deci, 195 de state membre organizate în 5 grupuri regionale – Africa, Statele Arabe, Asia şi Pacific, Europa şi America de Nord, America Latină şi Caraibele.

UNESCO are şi zece state asociate, primul teritoriu cu această calitate fiind Insulele Virgine Britanice, la 24 noiembrie 1983, iar ultimul stat asociat fiind Montserrat, la 3 noiembrie 2015. De asemenea, organizaţia are 55 de birouri regionale, prin intermediul cărora elaborează strategii, programe și activităţi în consultare cu autorităţile naţionale și alţi parteneri.UNESCO operează o serie de institute şi centre de specialitate, are 184 de delegaţii permanente, care reprezintă guvernele Statelor Membre la UNESCO şi are 199 de Comisii Naţionale în toată lumea, fiind singura agenţie ONU care are o reţea globală de organisme de cooperare naţionale, cunoscute drept Comisiile Naţionale pentru UNESCO, instituite de guvernele statelor membre, în conformitate cu articolul VII al Constituţiei UNESCO.

România a aderat la UNESCO la data de 27 iulie 1956, tot de la acel moment fiind constituită şi Comisia Naţională a României pentru UNESCO (CNR UNESCO).Prin H.G. 624/1995 Comisia a fost reorganizată, actul normativ stabilind caracterul Comisiei de instituţie publică cu personalitate juridică în coordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, precum şi rolul Comisiei de asigurare a legăturii României cu UNESCO şi de organism multidisciplinar de analiză, sinteză şi coordonare a programelor, proiectelor şi activităţilor din România ce decurg din Constituţia, rezoluţiile, programele/bugetele bi/multianuale elaborate de UNESCO.Comisia colaborează cu Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Academia Română şi cu alte instituţii şi organisme centrale.

CNR UNESCO este alcătuită din 70 de membri, numiţi prin ordin al Ministrului Educaţiei din rândul personalităţilor marcante ale învăţământului, vieţii cultural-artistice şi ştiinţifice româneşti. Preşedintele şi secretarul general al Comisiei sunt numiţi prin decizia primului – ministru, la propunerea Ministerului Educaţiei.Comisia este instituţia prin care se realizează relaţiile cu UNESCO – Paris şi cu alte instituţii UNESCO din străinătate, sub directa coordonare a Ministerului Afacerilor Externe şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice. De asemenea, Comisia conlucrează cu Delegaţia permanentă a României la UNESCO, care este organismul Ministerului Afacerilor Externe care ţine legătura şi rezolvă direct problemele României la UNESCO – Paris. Unul dintre cele mai interesante aspecte ale relaţiei ţării noastre cu UNESCO îl reprezintă siturile din România aflate pe lista Patrimoniului Monidal al organizaţiei. Astfel, ţara noastră are incluse în patrimoniul UNESCO 32 de obiective.

Dobrogea se înscrie pe lista patrimoniului mondial UNESCO cu Delta Dunării, începând cu anul 1992, fiind cel mai nou şi mai jos teritoriu al României, cu un relief în continuă formare şi remodelare. Este a doua deltă ca mărime din Europa. În anul 1993 au fost incluse în patrimoniul universal mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei, lăcaşe de cult care se remarcă în primul rând prin vechime dar şi prin arhitectură, decoraţiuni şi pictură.

– Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ din comuna Arbore, judeţul Suceava, a fost ridicată în anul 1503, iar pictura care mai există şi astăzi a fost realizată la 1541.

– Mănăstirea Humor, cu hramul „Sfântul Gheorghe“, a fost ridicată în anul 1530, pe locul unei aşezări anterioare din secolul al XIV-lea. Mănăstirea se remarcă prin arhitectura armonioasă, fiind prima biserică din arhitectura moldovenească cu pridvor deschis.

– Mănăstirea Moldoviţa cu hramul „Buna Vestire“ este unul dintre cele mai importante monumente de artă veche românească, care prezintă, atât la interior, cât şi la exterior, picturi murale realizate în anul 1537

– Biserica Mănăstirii Pătrăuţi cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“ a fost construită în anul 1487 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, fiind o biserică de dimensiuni mici, dar foarte armonios proporţionată. Aici se remarcă tabloul votiv cu scena „Plângerii“ şi „Cavalcada sfinţilor militari“

– Mănăstirea „Sf. Nicolae“Probota a fost ctitorită în anul 1530, arhitectura ei fiind reprezentativă pentru Moldova secolului al XVI-lea.

– Biserica „Sf. Gheorghe“ din Suceava a fost ridicată între anii 1514-1522, iar picturile murale sunt remarcabile

– Biserica „Sf. Gheorghe“ a Mănăstirii Voroneţ, ridicată în anul 1488 de Sf. Voievod Ştefan cel Mare, se remarcă prin pictura exterioară, reprezentând „Judecata de apoi“, în care predomină un albastru unic, rămas celebru sub denumirea de „albastru de Voroneţ“.

Tot în anul 1993, pe lista patrimoniului universal UNESCO a fost înscrisă Mănăstirea Horezu din judeţul Vâlcea, ctitorită în anul 1690 de către Constantin Brâncoveanu. Construită în binecunoscutul stil brâncovenesc, mănăstirea este remarcabilă prin puritatea sa arhitecturală, prin echilibrul şi bogaţia detaliilor sculpturale, prin compoziţiile religioase care decorează lăcaşul, prin portretele votive şi prin picturile decorative. Şcoala de pictură murală şi iconografică înfiinţată aici în secolul al 18-lea este recunoscută pe plan mondial. În anii 1993 respectiv 1999, din Transilvania au fost înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO cu o serie de situri săseşti, cu biserici fortificate:

– Biertan este primul loc din Transilvania, considerat a fi foarte important pentru comunitatea internaţională, iar biserica de aici a fost construită între anii 1492-1515 şi este un rezultat al goticului târziu, cu elemente renascentiste la unele portale. Uşa sacristiei este considerată o capodoperă a genului.

– Câlnic a fost atestată pentru prima dată în secolul al XIII-lea

– Dârjiu cu biserica unitariană datează din secolele al XIV-XV-lea

– Prejmer, este cea mai puternică cetate ţărănească din Transilvania, un monument de valoare inestimabilă, biserica evanghelică, operă a goticului timpuriu cu influenţe cisterciene, a fost ridicată la anul 1250

– Biserica evanghelică de la Saschiz a fost ridicată între anii 1493-1496 şi se remarcă prin modul de fortificare a construcţiei

– Biserica „Sf. Petru“ din Valea Viilor datează din secolul al XIII-lea şi are aspectul unui turn puternic, fortificat, fiind înconjurată de ziduri puternic fortificate

– Biserica evanghelică de la Viscri, a fost ridicată spre sfârşitul secolului al XVI-lea în stil gotic.

În anul 1999, opt biserici din lemn din Maramureş intrau pe lista patrimoniului mondial UNESCO:

– Biserica Mănăstirii Bârsana cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“, care a fost construită în anul 1720

– Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ din Ieud (biserica din vale), care datează din anul 1717

– Biserica din Budeşti cu hramul „Sf. Nicolae“, construită în 1643, care păstrează şi astăzi picturi murale populare din anul 1762

– Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Rogoz, construită în anul 1633, a fost incendiată de tătari şi refăcută în anul 1717 şi se remarcă prin frumuseţea deosebită a decoraţiunilor

– Biserica „Sfânta Parascheva“ din Deseşti, atestată documentar în anul 1360 şi care deţine o colecţie de icoane pe lemn din secolul al XVII-lea şi pe sticlă din secolul al XIX-lea

– Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Plopiş datează din anul 1796

– Biserica din Poienile Izei cu hramul „Sf. Parascheva“ a fost construită în anul 1604 şi păstrează încă pictura murală în stil popular de la 1794

– Biserica din Surdeşti cu hramul „Sfinţii Arhangheli“, care a fost construită în anul 1767.

Tot în anul 1999, pe lista patrimoniului UNESCO intrau şi şase cetăţi dacice din Munţii Orăştiei:

– Sarmizegetusa Regia, fostul centru politic, administrativ şi militar al statului dac la finalul secolului I î.Hr. şi începutul secolului I d.Hr., este una dintre cele mai mari cetăţi de refugiu din Transilvania

– Băniţa se află pe un colţ de stâncă izolat, numit Dealul Bolii sau Piatra Cetăţii (902 m), la câţiva kilometri vest de oraşul Petroşani

– Costeşti-Blidaru este o cetate care datează din secolul al II-lea î.Hr şi a fost reşedinţă permanentă a regelui dac Burebista

– Cetatea dacică de la Căpâlna este amplasată pe culmea „La Cetate“, la 610 m altitudine

– Costeşti-Cetăţuie, o cetate cu turnuri de apărare, este amplasată pe Dealul Cetăţuia, la 561 m altitudine

– Luncani-Piatra Roşie, din satul Boşorod, cetate dacică de piatră cu cinci turnuri şi poartă, care datează din secolul I î.Hr.

Cetatea Sighişoara, este obiectiv UNESCO din anul 1999, fiind considerat cel mai atrăgător şi mai complet ansamblu urban medieval din România. Cetatea datează din secolele al XIV-XVII-lea, în interiorul ei întretăindu-se străzi înguste şi pavate, pe marginea cărora sunt aşezate case masive din cărămidă. În fine, în anul 2010 a fost înscrisă pe lista patrimoniului universal UNESCO, o altă mănăstire din nordul Moldovei, Suceviţa. Situată la 18 km de Rădăuţi, în judeţul Suceava, Suceviţa este atestată la începutul veacului al XVI-lea, pe valea râului Suceviţa, între dealuri, unde existau o biserică din lemn şi o schivnicie.

Surse:

https://whc.unesco.org

http://www.cultura.ro/unesco

https://radioromaniacultural.ro/documentar-70-de-ani-de-la-constituirea-organizatiei-natiunilor-unite-pentru-educatie-stiinta-si-cultura-unesco/

https://ccunb.ro/unesco/

http://www.rador.ro/2015/11/16/documentar-organizatia-natiunilor-unite-pentru-educatie-stiinta-si-cultura-unesco-70-de-ani-de-existenta-obiective-romanesti-in-patrimoniul-universal/