$$$

 Soții Bailey au naufragiat în Oceanul Pacific și au supraviețuit timp de patru luni pe o plută pneumatică de salvare, înconjurați de sute de creaturi marine.

În dimineața zilei de 4 martie 1973, Marilyn și Maurice s-au trezit înainte de zori. Iahtul lor trecea pe lângă o navă ce lumina marea cu un reflector puternic. „Ce-or vrea?” întrebă Marilyn. „Probabil sunt pescari,” presupuse Maurice.

După ce vasul rămase în urmă, iahtul se zgudui din pricina unei lovituri năprasnice. „Ne-am privit și am fugit afară,” avea să scrie mai târziu Marilyn. „În apă se zărea un cașalot uriaș. Lângă el, albastrul întunecat al mării se făcuse roșu.”

Nu au observat imediat spărtura de jumătate de metru apărută în urma coliziunii cu balena. Prin ea, apa se scurgea încet în cală. Maurice încercă să astupe gaura cu o velă de rezervă, perne și alte lucruri. Zadarnic — apa continua să se adune.

La cincizeci de minute după impactul cu cașalotul, soții se mutară pe pluta de salvare. Iahtul, cu care legaseră atâtea planuri și speranțe, se pierdea înaintea ochilor lor. „Pescarii de dimineață erau vânători de balene,” rosti posomorât Maurice. „Iahtul nostru nu l-ar fi vătămat pe cașalot. Era deja rănit. Și ne-a atacat fiindcă ne-a confundat cu ei.”

Călătoria fusese ideea lui Marilyn. În 1966, la patru ani după căsătorie, îi propusese lui Maurice să vândă casa, să cumpere un iaht și să se mute pe el. La început, lui i se păruse o nebunie. Trăiau în Anglia. Maurice era culegător de litere la tipografie, iar Marilyn lucra la fisc. Dar entuziasmul ei s-a dovedit molipsitor și, în cele din urmă, a acceptat.

După doi ani au devenit proprietarii unui mic iaht. În următorii patru ani, aproape tot venitul se ducea pe pregătirile călătoriei. Hotărâseră să plece în Noua Zeelandă pentru a începe acolo o nouă viață.

În iunie 1972, iahtul a părăsit un port din sudul Marii Britanii, îndreptându-se spre vest. Maurice avea atunci 40 de ani, iar Marilyn 31. Au străbătut Marea Celtică, au vizitat Spania și Portugalia, au poposit în Madeira și în Insulele Canare. Din fiecare port, Marilyn trimitea o carte poștală mamei sale rămase în Anglia.

Le-au trebuit nouă luni să traverseze Oceanul Atlantic și să ajungă în America de Nord. Apoi au pornit spre Panama, de unde Marilyn a expediat ultima carte poștală acasă.

După ce au trecut prin Canalul Panama, s-au aflat în Pacific.

Dezastrul s-a produs după o săptămână. Iahtul s-a lovit de un cașalot muribund, s-a scufundat, iar soților nu le-a mai rămas decât o plută minusculă. „Totul s-a dus — visurile noastre, marea noastră aventură,” scria Maurice. „Viața parcă se oprise.”

De pe iahtul ce se scufunda, Marilyn reușise să salveze un mic aragaz, o cutie de chibrituri, o hartă, o busolă, lipici, câteva cuțite, căni din plastic, două găleți, o lanternă, o foarfecă, un binoclu și șase rachete de semnalizare. Pe plută au mai adus aproape patruzeci de litri de apă potabilă și o rezervă de conserve suficientă pentru câteva săptămâni.

Pluta era acoperită cu un prelat, însă doar unul dintre ei putea sta întins dedesubt; celuilalt pur și simplu nu-i rămânea loc. Maurice reușise să umfle o barcă pneumatică, luată în călătorie „pentru orice eventualitate”. Au legat-o de plută cu o frânghie. Epava se produsese într-o zonă cu trafic maritim intens, astfel că Maurice și Marilyn erau convinși că vor fi salvați repede. Își omorau timpul jucând cărți și domino improvizate. Maurice citea ultima carte pe care o compusese la tipografie. Marilyn ținea jurnal, desena pisici și rochii, iar pe o pagină schițase planul unui nou iaht. Hotărâseră că îl vor cumpăra după întoarcere.

După opt zile, Marilyn și Maurice zăriră prima navă. Strigau, făceau semne cu mâinile și consumară toate rachetele de semnalizare, dar vasul nu se opri. Câteva zile mai târziu, un altul apăru la orizont. Ca să-i atragă atenția echipajului, au fost nevoiți să ardă hainele de prisos, însă nici de data aceasta nu fură observați.

După o lună, Maurice începu să-și piardă speranța. I se părea că vor pluti astfel la nesfârșit, fără să mai vadă vreodată altceva decât valuri și cer. Marilyn avea credință în destin și îl asigura că nu li-e scris să moară pe mare, atâta vreme cât supraviețuiseră atât. Maurice nu mai credea în nimic, se ținea doar datorită soției sale.

După câteva zile, ajunseră într-un ținut rar călcat de oameni. Spre uimirea lor, oceanul mustea de viață. Pluta era înconjurată de sute de pești în toate culorile curcubeului, bancuri de delfini treceau pe lângă ei, din când în când apăreau rechini și orci. Unele făpturi se ascundeau sub plută de soare și de prădători, altele rodeau scoicile adunate pe fundul ei, iar pe altele le atrăgea aglomerația de pești.

Din când în când, se apropiau țestoase uriașe din Galápagos, iar în văzduh planau sule și fregate.

Noaptea se auzea cântul balenelor, iar într-o zi un cașalot apăru chiar lângă ei. Marilyn și Maurice încremeniră, ca să nu sperie uriașul capabil să răstoarne pluta. Priveau în ochiul său mare, nemișcat, iar el îi privea pe ei. Marilyn își mușcă buza ca să nu izbucnească în plâns.

„Părea că acel Leviatan stătea acolo o veșnicie,” își amintea Marilyn. „În realitate, cu greu trecuseră zece minute, dar tot timpul acela așteptam lovitura de coadă care să ne spintece în două.”

Când proviziile începuseră să se împuțineze, Marilyn meșteri niște undițe cu cârlige din ace de siguranță și începură să prindă pește. Atât de mulți pești-balon se învârteau în jurul plutei încât uneori îi puteai scoate cu mâna goală. Apoi, Marilyn învăță să prindă puii de rechin care dădeau târcoale. „Stătea lângă prelată și, din plictiseală, a atins botul unui rechin,” povestea Maurice. „Acesta înota pe lângă noi, așa că Marilyn și-a trecut degetul pe el din cap până în coadă. Apoi s-a săturat, l-a prins de coadă și l-a tras pe plută.”

Pe plută și pe barcă se așezau mereu păsări. Nu văzuseră niciodată oameni și nu se temeau deloc de ei. În cartea „A doua șansă”, Maurice scria despre prima sulă prinsă: „M-am strecurat foarte aproape, iar ea nu s-a mișcat deloc, doar mă privea cu ochii aceia mari, cu niște inele prostești în jur. M-a cercetat câteva secunde, apoi a început să-și curețe penele. Atunci am întins mâna și am apucat-o de gât.”

„Pe plută nu exista nici intimitate, nici secrete, nici complexe,” scria Marilyn. „Și totuși, într-un mod ciudat, în acea izolare desăvârșită am găsit liniștea. Ne-am lepădat de lanțurile așa-numitei civilizații și ne-am întors la un mod de viață simplu, preistoric.”

De două ori s-a iscat furtuna. A plouat necontenit o săptămână întreagă, peștele nu mai trăgea. Barca s-a răsturnat de trei ori, busola a fost luată de valuri, iar recipientele cu apă potabilă s-au pierdut. În toiul vijeliei, Maurice a căzut peste bord, iar când a reușit să se urce la loc, a descoperit că toate uneltele de pescuit se înecaseră.

În a patruzeci și cincea zi de derivă, pluta a început să se îndrepte spre Panama, însă după douăzeci de zile a fost prinsă de un alt curent și purtată din nou într-o zonă moartă din mijlocul Pacificului.

Atât pluta, cât și barca, neconcepute pentru o folosire îndelungată, trosneau din toate încheieturile. Ca să fie totul complet, în a cincizeci și una zi, barca pneumatică a fost găurită de un cârlig improvizat. Curând după aceea, s-a înțepat și pluta. Marilyn și Maurice erau nevoiți să scoată mereu apa și să pompeze aerul care se scurgea.

Spre sfârșitul călătoriei, abia se mai puteau ține pe picioare. Din cauza arsurilor solare și a contactului neîntrerupt cu apa sărată, pielea le era acoperită de răni dureroase. Maurice s-a îmbolnăvit grav și, într-o zi, din pricina febrei puternice, a zăcut aproape fără cunoștință mai multe zile.

„De cele mai multe ori nu purtam niciun fel de haine,” rememora Marilyn. „Ne rămăsese câte o cămașă fiecăruia, o pereche de pantaloni scurți și un pulover. Le păstram într-o geantă de pânză și îmbrăcam cămășile doar când ieșeam afară, ca să nu ne ardă soarele. Se îmbibase atât de tare cu sare, încât ne rodeau pielea.”

Pe 30 iunie, Marilyn îl trezi pe Maurice și îi spuse că aude zgomot de motor. El privi anevoie afară și văzu în apropiere o navă de pescari. Marilyn se cățără în barcă și începu să dea disperată din mâini. Nava nu se afla la mai mult de opt sute de metri, însă, ca toate celelalte, trecea mai departe.

Au fost observați de pe o navă coreeană care se întorcea la Busan după doi ani în Atlantic. Navigatorii sleiți de puteri fură trași la bord. „Nu au spus nimic, doar s-au lăsat pe punte și au izbucnit în hohote de fericire,” își amintea căpitanul. Pescarii coreeni i-au îngrijit, iar peste câteva săptămâni i-au debarcat în Hawaii.

După întoarcere, Maurice și Marilyn au scris o carte despre cele 117 zile petrecute pe plută. Onorariul le-a ajuns pentru un nou iaht.

În 1975, soții au pornit într-o nouă călătorie și au ajuns, în cele din urmă, în Patagonia. După cinci ani, Maurice și Marilyn s-au întors în Anglia și s-au stabilit în orășelul Lymington de pe malul Canalului Mânecii. Au continuat să călătorească, au străbătut toată Europa și s-au pasionat de alpinism.

În 2002, Marilyn a murit de cancer. După dispariția ei, Maurice evoca adesea acele zile în oceanul deschis. Fricile se estompaseră, și nu mai rămânea decât aventura fantastică trăită alături de femeia iubită. Puțin înainte de a muri, a dat un interviu în care a mărturisit că și-ar dori să se afle din nou pe acea plută. „A fost minunat,” spunea Maurice. „Niciodată nu am fost atât de aproape de natură.”

Maurice s-a stins din viață în 2019.

⚠️ Text bazat pe fapte reale. Descrierile interacțiunilor cu animalele sunt prezentate în contextul supraviețuirii și nu constituie un îndemn la cruzime.

 Preluat- Marcus de seară

$$$

 Sindromul Down este o afecțiune genetică produsă de o anomalie cromozomială: în loc de două copii ale cromozomului 21, există trei. Acest exces de material genetic influențează dezvoltarea fizică, cognitivă și uneori comportamentală a individului. Nu este o boală, nu se transmite de la o persoană la alta și nu este cauzată de ceva ce face sau nu face mama în timpul sarcinii. În majoritatea cazurilor, apare pur și simplu ca o eroare în diviziunea celulară, fără o cauză cunoscută.

Primul om care a identificat această condiție a fost un medic britanic, John Langdon Down. În 1866, el a observat că anumiți copii internați în instituțiile pentru persoane cu dizabilități mintale prezentau un set comun de trăsături faciale și comportamentale. A fost primul care a înțeles că nu e vorba doar de „retard mintal”, ci de un sindrom un set de semne și simptome recognoscibile. A folosit însă un termen profund greșit și jignitor: „mongolian idiocy”, deoarece considera că acești copii semănau cu populațiile din Asia Centrală. Acest limbaj a persistat aproape un secol și reflectă rasismul și ignoranța epocii.

Abia în 1958 s-a descoperit adevărata cauză: geneticianul francez Jérôme Lejeune, împreună cu Marthe Gautier și Raymond Turpin, a demonstrat că persoanele cu sindrom Down au trei cromozomi 21. A fost pentru prima dată când o tulburare era legată clar de un defect cromozomial, o descoperire colosală în genetică.

Înainte de această descoperire, copiii cu sindrom Down erau închiși în instituții, considerați irecuperabili. Nu mergeau la școală, nu primeau educație, nu aveau acces la viață în comunitate. Până prin anii 1960, în multe țări se recomanda ca bebelușii cu Down să fie abandonați sau puși în grija statului. Societatea îi trata ca pe niște „accidente biologice”. Mulți mureau devreme, înainte de adolescență, din cauza problemelor cardiace sau a infecțiilor netratate.

Azi, lucrurile s-au schimbat radical. Cu îngrijire medicală bună, terapie și educație personalizată, copiii cu Down pot merge la școală, pot vorbi două limbi, pot lucra, dansa, picta, iubi, glumi. Unii ajung actori, sportivi, activiști, modele. Au aceeași gamă de emoții ca oricine. Nu sunt mereu fericiți, nu sunt toți „drăgălași”, sunt oameni complecși, diferiți, dar valoroși. Trăiesc azi până la 60-70 de ani și pot avea o viață împlinită.

În timpul sarcinii, sindromul Down poate fi detectat prin teste genetice. Amniocenteza sau testele de sânge pot arăta dacă fătul are trisomia 21. Decizia de a păstra sau nu o sarcină cu diagnostic pozitiv e una personală, grea, și diferă de la caz la caz. Dar e esențial să fie luată în cunoștință de cauză, nu din frică sau dezinformare.

Sunt mai multe forme ale sindromului: forma clasică de trisomie 21, translocația (unde cromozomul 21 e atașat altuia) și mozaicismul (unde doar o parte din celule sunt afectate). Cea mai frecventă este forma completă, nedisjunctivă.

Sindromul nu este ereditar în cele mai multe cazuri. Se poate întâmpla oricui, în orice familie, indiferent de etnie, religie sau statut social. Riscul crește odată cu vârsta mamei o femeie de 40 de ani are un risc de aproape 1 la 100.

Mulți oameni cu Down au inimă mare, dar și inimi fragile problemele cardiace congenitale sunt frecvente. Alte complicații pot include hipoacuzia, problemele tiroidiene, refluxul gastroesofagian, și o sensibilitate mai mare la infecții.

Însă dacă sunt monitorizați medical, dacă primesc terapie de la vârste fragede, dacă sunt stimulați și înțeleși, pot înflori. Contează mediul, nu diagnosticul. Contează privirea părinților, nu eticheta medicilor.

Există mituri periculoase despre sindromul Down. Nu, nu înseamnă că persoana nu va vorbi niciodată. Nu, nu sunt „eterni copii”. Nu, nu trebuie protejați de tot și de toate. Nu, nu suferă de sindrom Down pentru că nu e o suferință, e o condiție genetică. Nu sunt o povară, ci o provocare care schimbă vieți și adesea trezește o iubire pe care puțini o cunosc.

În fiecare an, pe 21 martie, lumea celebrează Ziua Mondială a Sindromului Down. Se poartă șosete desperecheate pentru că așa sunt cromozomii 21 în acest sindrom: în număr impar. Oameni din toată lumea postează imagini, mesaje de susținere și povești care inspiră.

Sindromul Down este o lecție genetică despre cum o singură copie suplimentară de ADN poate schimba tot. Dar este și o lecție de umanitate despre cum o societate își poate judeca sau îmbrățișa membrii cei mai vulnerabili.

Vrei să înțelegi frumusețea lumii în toată diversitatea ei? Privește în ochii unui copil cu sindrom Down. Vei vedea acolo un univers care nu se învață din cărți, ci din trăire.

🎈 Cine ți-a spus că normalul are o singură formă?

Copiii cu Sindrom Down sunt aici. Nu pentru a fi „reparați”. Ci pentru a fi înțeleși.

$$$

 ISTORIA EXPANSIONISMULUI RUS (I)

Inceputul Romanovilor pana la Petru cel Mare

Vezi postarea preambul “Apariţia statelor slave: De la Cnezatul Moscovei la Rusia Imperială”. Din fericire pentru Rusia, la inceputurile dinastiei Romanov, marii ei duşmani Polonia şi Suedia au fost încleştaţi într-un război de durată. Această i-a permis Rusiei să facă pace cu Suedia în 1617 şi să semneze un armistiţiu cu Polonia în 1619. După încercarea eşuată de recucerire a Smolenskului din 1632, (Războiul Smolenskului), Rusia a făcut pace cu Polonia în 1634. Regele polonez Wladyslaw al IV-lea, a renunţat la toate pretenţiile asupra tronului Rusiei, ca parte a tratatului de pace. Primii Romanovi s-au dovedit monarhi slabi. În timpul ţarului Mihail, afacerile statului au fost conduse de tatăl său, Filaret, care a devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1619. Mai târziu, fiul lui Mihail Alexei (1645-1676), a apelat la sprijinul unui boier, Boris Morozov, să conducă ţara.

Morozov a abuzat de poziţia sa pentru a se îmbogăţi prin exploatarea maselor sărace, fiind demis în 1648 de ţar la izbucnirea răscoalei sării din Moscova. Autocraţia a supravieţuit “Timpurilor tulburi” (Smutnoie Vremia) şi ţarilor slabi şi corupţi. Funcţionarii statului au continuat să-şi facă datoria, indiferent de legitimitatea monarhului sau de facţiunea boierilor care controlau tronul. În secolul al XVII-lea, birocraţia s-a dezvoltat în mod dramatic. Numărul departamentelor guvernamentale (‘‘prikazuri” ) s-au înmulţit de la 22 în 1613, la 80 până la mijlocul aceluiaşi secol. Deşi aceste departamente aveau deseori jurisdicţii care se suprapuneau sau intrau în conflict, conducerea centrală, prin guvernatorii locali, erau capabili să conducă şi să controleze toate grupurile sociale, comerţul, manufacturile şi chiar şi biserica ortodoxă.

Cuprinzătorul cod de legi introdus în 1649 ilustra proporţiile controlului statului asupra întregii societăţi ruseşti. Din acel moment, boierii s-au transformat într-o nouă elită, dvorianstvo, slujitori necondiţionaţi ai statului. Statul pretindea servicii atât de la vechea cât şi de la noua nobilime, în primul rând în domeniul militar, datorită permanentei stări de război de la frontierele de sud şi de vest. În scmb, nobilii au primit moşii şi sate de iobagi. În secolele care trecuseră, statul restrânsese treptat dreptul ţăranilor de a se muta de la un stăpân la altul. Codul din 1649 lega în mod oficial ţaranii de moşia pe care îşi aveau domiciliul. Statul a legiferat iobăgia, ţăranii care încercau să-şi părăsească moşia devenind astfel fugari de stat. Proprietarii de pământ aveau puteri depline asupra tăranilor lor, putând să-i cumpere, vândă, dea la schimb sau să-i ipotecheze. Ţăranii care trăiau pe moşiile statului nu erau consideraţi iobagi. Ei erau organizaţi în comune, care erau responsabile pentru o diversitate de obligaţii în muncă, produse sau bani. La fel ca şi iobagii, ţăranii de pe moşiile statului erau legaţi de pământul pe care-l lucrau. Clasa urbană de mijloc a negustorilor şi meşteşugarilor trebuiau să plătească diferite taxe şi, la fel ca şerbii, nu aveau permisiunea să părăsească oraşul.

Toţi membrii societăţii trebuiau să plătească taxe şi puteau fi înrolaţi în armată. Prin legarea celor mai mulţi ruşi de domiciliile lor, codul de legi din 1649 îngrădea libertatea de mişcare şi subordona cetăţenii intereselor statului. Acest cod de legi a dus la limite greu de suportat obligaţiile cetăţeneşti şi taxele şi impozitele, ceea ce a provocat nemulţumiri şi revolte sociale care mocneau încă din timpul “Timpurilor tulburi“. În deceniile al şaselea şi al şaptelea al secolului al XVII-lea, numărul de ţărani care fugeau de pe moşii a crescut până la cote alarmante. O zonă principală de refugiu pentru fugari era ţinutul cazacilor de pe Don. În regiunea râului Volga, în 1670 şi 1671, cazacul Stenka Razin a condus o revoltă a unor largi pături de nemulţumiţi, de la cazaci bogaţi până la iobagi fugiţi în căutare de pământ. Neaşteptata revoltă s-a întins de-a lungul cursului râului Volga şi a ajuns să ameninţe Moscova. Trupele ţarului au reuşit în cele din urmă să-i invingă pe rebeli. Razin a fost capturat, torturat în piaţa publică şi executat.

Rusia şi-a continuat acapararea de noi teritorii în secolul al XVII-lea. În sud-vest a cucerit Ucraina răsăriteană, care fusese până atunci parte a statului polono-lituanian. Cazacii ucrainieni organizaţi în sate militare la frontiera polono-tătaro-rusească. Deşi serviseră ca mercenari în armata poloneză, cazacii din Armata Zaporojiană rămăseseră independenţi şi se răsculaseră de mai multe ori împotriva polonezilor. În 1648, ţăranii ucrainieni s-au alăturat cazacilor în timpul răscoalei conduse de Bogdan Hmelniţki, generată de opresiunile religioase şi naţionale suferite sub stăpânirea poloneză. La început, ucrainienii s-au aliat cu tătarii, care i-au ajutat să scuture jugul polonez.

Când au fost părăsiţi de tătari, care au schimbat alianţele pentru a se a alătura polonezilor, ucrainienii au trebuit să găsească o soluţie pentru a-şi menţine poziţiile câştigate prin luptă. Conducătorul lor, Bogdan Hmelniţki, s-a oferit în 1654 să plaseze Ucraina sub protecţia ţarului moscovit, Alexei I. Alexei i-a acceptat oferta, care a fost ratificată prin Tratatul de la Pereiaslav, şi care a dus la un război prelungit între Polonia şi Rusia. Prin Tratatul de la Andrusovo din 1667, Ucraina a fost împărţită de-a lungul râului Nipru, reunind partea vestică cu Polonia, (Ucraina de vest), lăsând sectorul răsăritean, (Ucraina de est), sub sezeranitatea ţarului ca un teritoriu autonom – Hetmanatul cazacilor.

În răsărit, Rusia a cucerit Siberia de vest în secolul al XVI-lea. De pe acestă bază, negustorii, meşteşugarii şi exploratorii au început să avanseze tot mai departe spre răsărit, de la râul Obi spre râurile Enisei şi Lena, până la tărmul Oceanului Pacific. În 1648, cazacul Semion Dejnev a deschis traversarea dintre Asia şi America. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea, Rusia atinsese malurile râului Amur, la graniţa Imperiului Chinez. După o perioadă de conflicte cu Dinastia Manciuriană, Rusia a făcut pace cu China în 1689. Prin Tratatul de la Nercinsk, Rusia a cedat în regiunea văii râiului Amur, dar a primit acces la regiunea de la răsărit de Lacul Baikal şi la drumul comercial către Beijing. Pacea cu China a întărit legătura cu ţărmul Oceanului Pacific care fusese deschisă la jumătatea secolului. Expansiunea către sud-vest, în mod special încorporarea estului Ucrainei, a avut urmări nebănuite. Cei mai mulţi ucrainieni erau ortodocşi, dar contactele lor îndelungate cu catolicismul şi Contrareforma poloneză au adus şi noi curente de gândire în ţarat. Prin Academia de la Kiev, Rusia a fost influenţată de lumea catolică poloneză şi central-europeană şi de cea ortodoxă din Europa de Sud-Est. Deşi legătura cu ucrainienii a stimulat creativitatea ruşilor în multe domenii, a subminat cultura şi practicile religioase tradiţionale ruseşti.

Biserica Ortodoxă Rusă a descoperit că izolarea de Constantinopole a introdus diferenţe majore în cărţile liturgice şi în practicile religioase. Patriarhul Moscovei Nikon a fost hotărât să realinieze textele sfinte ruseşti cu originalele greceşti. Dar Nikon a trebuit să facă faţa opoziţiei a numeroşi ruşi care vedeau în aceste corectări un amestec străin neavenit, sau chiar o lucrătură a diavolului. Când reformele lui Nikon au fost impuse cu forţa, a rezultat o primă schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Cei care nu au acceptat reformele au fost numiţi Credincioşii de rit vechi (staroveri), au fost consideraţi eretici şi au fost persecutaţi de stat şi de biserica oficială. Liderul opoziţiei religioase, arhiepiscopul Avvakum, a fost ars pe rug. Schisma a devenit permanentă, mulţi negustori şi ţărani alăturându-se “Credincioşilor de rit vechi”. Curtea tarului a resimţit de asemenea impactul Ucrainei şi a vestului european. Kievul a fost un canal major de transmitere a noilor idei prin intermediul academiei fondate în 1631 de Mitropolitul Petru Movilă. Printre rezultatele acestei infuzii de idei a fost stilul baroc în arhitectura, literatura şi şcoala de pictură rusă. Alte canale directe s-au deschis prin intermediul relaţiilor comerciale cu occidentul şi a călătorilor străini care vizitau Rusia. Curtea tarului a devenit interesată în tehnologiile vestice, mai ales atunci când era vorba de aplicaţii miltare. Până la sfârşitul secolului al XVII-lea, influenţele ucrainiene, poloneze şi occidentale subminaseră sistemul tradiţional cultural moscovit şi, cel puţin la nivelul elitelor, deschiseseră calea pentru transformări cu adevărat radicale.

$$$

 ION BARBU -DETALII DIN VIAȚA PERSONALĂ

Savantul matematician Dan Barbilian (cunoscut cu pseudonimul literar Ion Barbu, cel sub care a semnat şi poezia Riga Crypto si Lapona Enigel) şi ale cărui lucrări au inspirat o direcţie de cercetare în geometria inelelor, a avut în viaţa sa picantă, condimentată cu droguri şi femei, pusă pe tapet după moartea sa, cu toate detaliile sale scabroase, şi o scurtă activitate legionară de pe urma căreia a pătimit teribil în perioada comunistă.

Nepotul unuia dintre cei mai buni prieteni ai matematicianului povesteşte câteva episoade mai puţin cunoscute din viaţa lui Dan Barbilian.

“Eram copil când l-am întânit prima dată pe Dan Barbilian în casa unchiului meu, Gabriel Sudan, la rândul lui un mare matematician. Îl cunoaştea şi tatăl meu. Odată s-a întâlnit cu tata şi atunci m-a prezentat, dar eu nu prezentam niciun intereres pentru el, vă daţi seama…Era o fiinţă complet aparte faţă de ceea ce trăim noi zilnic aici, un om de o inteligenţă deosebită, care trăia într-o altă lume, care avea nişte concepţii filosofice teribile, adică filosofia clasică germană, dar nu aia comună. Era un om de o cultură vastă, care însă a fost persecutat pentru că a îmbrăcat cămaşa verde. A fost o scurtă perioadă de activitate legionară în viaţa lui. În 1940 ţinea cursuri la facultatea de matematică în cămaşă verde şi chiar începea orele cu rugăciunea. Dar niciodată n-a lovit niciun evreu, nu s-a purtat rău cu ei. Era un naţionalist exacerbat de formaţie germană, însă nu avea manifestări de duritate, nici gând de aşa ceva”, povesteşte, pentru "Adevărul", un alt cunoscut matematician argeşean, prof. univ. dr. Paul Radovici Mărculescu, fost decan al Facultăţii de Matematică a Universităţii din Piteşti, acum pensionar, nepotul lui Gabriel Sudan, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Dan Barbilian.

Din simpatia pentru Mişcarea Legionară, Dan Barbilian n-a făcut însă un secret. Savantul născut în 1895, la Câmpulung-Muscel.i-a închinat câteva ode chiar lui Corneliu Zelea Codreanu: „Ca matematician, socot că ştiinţa este aliata ordinii legionare", scria Barbilian, în 1940, în publicaţia Axa. Ce se cunoaşte mai puţin este motivul pentru care a îmbrăţişat această mişcare.

“Lumea nici nu ştie de ce a fost el legionar. În 1940 se făceau cursuri pentru ocuparea posturilor de profesori. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov, se desfiinţase Universitatea de la Cernăuţi care îi avea ca mari matematicieni pe Miron Nicolescu, pe Vrânceanu, mare geometru şi Simion Stoilov. Când la noi s-a organizat concursul, aceşti oameni, care erau personalităţi internaţionale, au venit de acolo, să ocupe posturi la Universitatea din Bucureşti. Atunci, Barbilian, ca să aibă atuuri în plus faţă de Vrânceanu, care şi ăsta era om de o valoare deosebită, s-a înscris la legionari”, explică prof. univ. dr. Paul Radovici Mărculescu.

“Se întâlnea cu câte un evreu pe stradă şi se îmbrăţişau”

N-a fost însă un legionar în adevăratul sens al cuvântului, după cum precizează profesorul. “Filosofia o avea oricum, fiindcă adoptase filosofia clasică germană, Kant în special, dar nu a marşat niciodată, nu a adresat nicio vorbă urâtă vreunui evreu, dimpotrivă se întâlnea cu unul dintre ei pe stradă şi se îmbrăţişau: <<Bine mă, tu eşti în cămaşă verde şi ne îmbrăţişezi?>>, iar el răspundea <<Nu are nicio importanţă>>. Avea inclusiv prieteni evrei. De fapt, după 1945, cel mai bun asistent al lui a fost un matematician evreu. Se vizitau şi erau foarte apropiaţi, iar Barbilian spunea că este cel mai bun produs al lui, chiar dacă era evreu. El nu era în gaşcă cu legionarii. A fost aşa doar pentru o scurtă perioadă, pentru postul scos la concurs”, mai spune fostul decan al Facultăţii de Matematică din Piteşti.

A plătit scump pentru această perioadă, iar cel mai mare preţ a fost activitatea sa literară, curmată abrupt. “I s-a tras de aici o persecuţie teribilă după 1945, care a fost o ofensivă generală contra lui şi mai ales contra poeziei lui, fiindcă el n-a mai scris poezie din tinereţe. Asta, pentru că s-a apucat un tâmpit şi i-a spus că el e întâi poet şi apoi matematician. S-a ambiţionat şi n-a mai făcut deloc versuri. Mai are vreo două poezii despre care se vorbeşte mai puţin: <<Odă lui Hitler>> şi <<Odă lui Stalin>>. Ele există doar în folclor. Nu mai există mărturiile, pentru că multe din manuscrise au fost distruse.”, mai spune Paul Radovici.

Prof. univ. dr. Paul Radovici

Iată cum sună versurile la care face referire profesorul: “Mărire ţie, Führer, veşnic ţie! / Legiunea-aşterne verdele covor, / Să merg în pas de altă-Alixăndrie / Spre Indii şi spre împăratul Por!", iar existenţa odei închinate lui Hitler a fost amintită şi de istoricul şi criticul Mihai Zamfir în “România literară”.

“Asul definiţiilor şi al unei limbi extrem de elevate”

Dincolo de acest episod legionar considerat de unii istorici şi critici literari doar un derapaj, stă geniul său de matematician, poet şi pedagog.

“Barbilian era, în matematică, asul definiţiilor şi al unei limbi extrem de elevate. De exemplu, la un curs predat de el, la un moment dat, fiindcă era frig afară, s-a întâmplat ca în amfiteatrul facultăţii să nimerească un biet om de pe stradă. S-a aşezat acolo doar ca să se încălzească. Barbilian avea obiceiul de a interoga studenţii şi, dintr-o dată, se opreşte în dreptul bietului om: <<Ia spune ce e grupul, defineşte noţiunea de grup!>>. Ăla, căzut din cer, nu ştia nici cum îl cheamă. Barbilian l-a dat afară, după care a spus întregii asistenţe: <<Chiar dacă nu e student, nu se poate să nu ştie ce e grupul. Orice om trebuie să ştie noţiunea de grup>>. Mai avea obiceiul ca la cursuri să vină cu un ciomag şi să mai altoiască, din când în când, pe câte unul. Dar era un profesor excepţional”, povesteşte matematicianul piteştean.

Arghezi l-a dat afară de pe proprietatea sa

Cariera literară începută în 1913, după un pariu cu Tudor Vianu, căruia i-a promis că va scrie un caiet de poezii, în încercarea de a demonstra că spiritul artistic se află în fiecare individ, l-a adus mai târziu şi în preajma lui Tudor Arghezi, la a cărui creaţie n-a rezonat decât foarte puţin.

“L-a înjurat o dată pe Arghezi la Capşa, fiindcă nu-i plăcea poezia aia a lui. Arghezi nu fusese de faţă dar auzise despre injuriile lui Barbilian. A trecut o bună bucată de vreme de la episodul cu înjurătura…Barbilian nici nu-şi amintea de cele rostite în episodul de la Capşa şi s-a întâmplat să se ducă la Arghezi acasă, acolo, la Mărţişor, ca să-i ceară un volum de poezii. Arghezi, care nu prea era dus la biserică, l-a înjurat de mamă şi l-a dat afară. <<Cum îţi permiţi să calci aici după ce m-ai înjurat la Capşa?>>”, povesteşte profesorul Paul Radovici Mărculescu.

De altfel, cafeneaua Capşa era locul preferat al lui Dan Barbilian, mai ales în perioada în care a încercat să schimbe dependenţa de eter şi cocaină, devenită notorie, cu cea de cafea.

Consumul de droguri pentru care era cunoscut matematicianul-poet, este însă viciul care i-a ispirat creaţia sa literară şi i-a condimentat relaţiile extraconjugale. După ce la vârsta de 26 de ani a plecat în Germania pentru a-şi susţine doctoratul în matematică, dar n-a mai făcut-o, poetul însuşi şi-a recunoscut dependenţa într-o scrisoare pe care i-a trimis-o amicului său Leo Defloss că: “Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări şi a interesului meu, mereu viu, pentru experienţele spirituale, am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter şi cocaină!”. De altfel, în Germania a lăsat matematica pentru poezie, iar cunoscuta poezie Ryga Crypto şi Lapona Enigel a fost creată sub inspiraţia drogurilor şi sub auspiciile unei iubiri neîmplinite pentru pictoriţa norvegiană Helga, pe care o cunoscuse la una din expoziţiile ei din Munchen.

 Corespondenţa cu detalii scabroase dintre Barbilian şi Sudan

Amănuntele tumultuoasei vieţi amoroase experimentate sub acest miraj sunt în detaliu descrise în corespondenţa purtată de-a lungul anilor de Dan Barbilian cu Gabriel Sudan, o corespondenţă care a fost parcursă şi de profesorul Radovici.

“A existat o corespondenţă între Dan Barbilian şi unchiul meu, Gabriel Sudan, niţel cam decoltată, iar la moartea lui Sudan, scrisorile s-au făcut pachet (eu le-am citit pe toate), iar mătuşa mea i le-a dat doamnei Gerda Barbilian. Soţia era în vârstă când a primit corespondenţa. Se întâmpla prin 1978. Un anumit personaj, care se dădea pe lângă văduvele matematicienilor şi umfla din manuscrise a escrocat-o pe doamna Barbilian şi i-a luat scrisorile. Aşa a fost publicată o carte, care se găseşte în biblioteca Facultatăţii de Matematică din Bucureşti. Nu-i ştiu tirajul, dar nu s-a făcut mare tam-tam pe seama ei, din fericire! E vorba de o corespondenţă cu amănunte foarte intime, scabroase chiar, unele dintre ele. Eu am pus mâna pe volumul ăsta, m-am uitat şi m-am crucit. Ştiu multe dintre ele pe dinafară… Erau nişte scrisori în care cei doi îşi permiteau absolut toate detaliile intime, ca între doi mari prieteni. Pentru că Sudan a fost confidentul lui. Au fost împreună la Göttingen, iar în perioada când Barbilian era interzis, singurele case în care era primit, erau cea a lui Sudan, care nu avea nicio treabă cu politica, şi cea a profesorului Onicescu (care reprezenta aripa de dreapta a italienilor, adică un fel de musolinism, cum considerau comuniştii)”, mai spune prof. univ. dr. Paul Radovici.

“Barbilian nu era deloc uşă de biserică”

Despre Dan Barbilian s-a spus că ar fi avut peste 4.000 de aventuri erotice. Pasiunea sa pentru femei a fost recunoscută chiar de soţia sa, într-un interviu acordat de Gerda Barbilian, în 1983: “Sigur c-am fost şi geloasă, dar nu să-i fac scene (…). Era într-adevăr un bărbat curtat oriunde îşi făcea apariţia. Normal că, atrăgând atenţia, nu putea rămâne în umbră. (...) Nu era un molâu, ştiam că trebuie să rezist. Am fost mândră de el”.

Gerda Barbilian a fost femeia pe care matematicianul-poet a preţuit-o până la moarte, deşi n-a fost marea lui iubire.

“La el, nu existau chestii d-astea cu marea iubire. La el erau impulsuri, iar Barbilian nu era deloc uşă de biserică. Dar cu femeia aceasta a trăit până la sfârşitul vieţii. A cunoscut-o în Germania. Într-una din vizitele lui acolo, când se dusese să facă doctoratul cu bursă de la Ţiţeica, însă doctoratul nu l-a mai dat atunci, ci mai târziu, în 1928. Era fata unui doctor german, profesoară de limbă germană, la Liceul Ion Kreţulescu, o femeie sobră, foarte bine aranjată şi care a păţit şi ea multe din cauza comuniştilor”, mai povesteşte prof. Paul Radovici Mărculescu.

“Trebuia să fii tâmpit să nu-l admiri”

Membru titular al Academiei de Ştiinţe din România începând cu 20 decembrie 1936, Dan Barbilian este matematicianul geniu care a inspirat o direcţie de cercetare în geometria inelelor, şi a definit o procedură de metrizare numită „spaţii Barbilian”.

“L-am admirat, dar cine putea să nu-l admire. Trebuia să fii tâmpit să nu-l admiri. Doar comuniştii nu-l agreau, dar el era genial. Era ceva ieşit din comun. Oameni ca el, de tipul ăsta, de inteligenţa asta, de cultura pe care o avea, se nasc doar trei sau patru într-un secol. În revista americană de referate Casopis Matematiky a Fysiky, are o rubrică specială, numită Spaţii Barbilian. Spaţiile Barbilian sunt nişte spaţii abstracte găsite de el, pentru că Barbilian a fost maestrul axiomelor. La el, toată matematica este axiomatizată, adică de o rigoare ieşită din comun. Aşa a descoperit aceste spaţii în geometrie, spaţii care îi poartă numele. Nu se pot explica pentru că sunt de un alt nivel (…). Iar aritmetica lui nu este asta pe care o învăţăm noi, ci o aritmetică abstractă în structuri. Şi nu întâmplător, pe parte artistică, multe dintre poeziile lui au un substrat geometric şi matematic. La început, comuniştii i-au reproşat că n-a scris o poezie consacrată clasei muncitoare. Şi nu numai asta. I-au făcut mizerii multe, pornind de la faptul că a avut activitatea aia legionară. Dar el a trecut peste toate. Iar până la urmă, valoarea lui ieşită din comun i-a fost recunoscută”, explică profesorul Radovici.

Cine a fost matematicianul Dan Barbilian (18 martie 1895, Câmpulung-Muscel – 11 august 1961, Bucureşti)

Fiul judecătorului Constantin Barbillian (care şi-a latinizat numele iniţial „Barbu”) şi al Smarandei Şoiculescu, a manifestat încă din liceu o pasiune pentru matematică, având contribuţii importante în revista Gazeta matematică. I-a avut ca profesori pe Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu, David Emmanuel, Traian Lalescu şi Anton Davidoglu. În perioada 1921-1924, şi-a continuat studiile la Göttingen, Tübingen şi Berlin.

A avut ca prieteni, printre alţii, pe matematicienii: Wilhelm Blaschke, Heinrich Grell, Helmut Hasse, Emil Artin şi alţii. Şi-a susţinit teza de doctorat în 1929 şi a participat la diferite conferinţe internaţionale de matematică, cum ar fi Congresele Internaţionale de Matematică la Hamburg (1936), Göttingen şi Viena (1938), Oslo (1936), Praga (1934). În 1942 a devenit profesor titular de algebră la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. O deosebită importanţă au câteva lucrări ale sale: una de două pagini apărută în Casopis Matematiky a Fysiky (1934-1935), în care defineşte o procedură de metrizare care va fi numită de Leonard M. Blumenthal „spaţii Barbilian”, şi alte două lucrări în Jber. Deutsch. Math. Verein, apărute în 1940 şi respectiv în 1941, intitulate Zur Axiomatik der Projectiven ebenen Ringgeometrien şi care au inspirat o direcţie de cercetare în geometria inelelor, direcţie asociată azi în literatura de specialitate cu numele său, al lui Hjelmslev şi al lui Klingenberg.

$$$

 IUBIREA, ETERNA POVESTE...

Dragostea a fost, este și va rămâne una din marile teme din istoria omenirii. Literatura, pictura, muzica, arta în general își găsesc în ea nesecate izvoare de inspirație. Însă iubirea și-a pus amprenta nu doar pe creația umană, ci și pe cursul istoriei, schimbându-l adesea. Întâmplări fascinante, trăite de cupluri celebre, personaje mitologice, împărați, regi și regine, artiști și oameni de seamă din diverse domenii sau simpli muritori au un numitor comun: dragostea. Unul din cuplurile a căror poveste a traversat veacurile, devenind tot mai captivantă cu fiecare generație, este cel alcătuit din generalul roman care a deținut, pentru o vreme, puterea militară a lumii și regina autoproclamată zeiță: Antoniu și Cleopatra.

În dragoste și în război totul e permis...

... pare să fie deviza sub care cei doi puternici ai lumii antice și-au trăit povestea de iubire. Ea, bogată, seducătoare, el, puternic, aflat în culmea gloriei. Vremurile, deși tulburi, păreau să le ofere celor doi aripa ocrotitoare a destinului favorabil. Întâlnirea lor memorabilă a dat naștere unei pasiuni mistuitoare care i-a purtat de la extaz la agonie, împreună cu lumile ale căror simboluri erau.

În anul 41 î.Chr., după ce războiul civil declanșat de asasinarea lui Cezar se încheiase, Marc Antoniu și Octavian, în calitate de câștigători, își împărțiseră stăpânirea asupra întinselor teritorii ale imperiului. Marc Antoniu urma să vegheze asupra teritoriilor din Orient, așa că și-a propus să analizeze îndeaproape cel mai important obiectiv financiar, politic și militar al zonei: regina Cleopatra a Egiptului.

Cleopatra nu era o figură nouă în peisajul roman, dimpotrivă. Legătura ei cu imperiul era veche și, mai cu seamă, controversată. Iulius Cezar însuși, care își cucerise cu sabia în mână faima de mare conducător, fusese cucerit cu arma mai sofisticată a seducției mânuită cu dibăcie de urmașa faraonilor. În anul 48 î.Chr., la numai 22 de ani, Cleopatra era o tânără speranță a monarhiei egiptene, ocupând tronul cu trei ani în urmă,. Diferența de vârstă dintre ea și Cezar (30 de ani) nu a constituit un impediment, la fel cum nici detaliul căsniciei valabile a generalului roman cu Calpurnia nu le-a stat în cale. Iubirea a înflorit, dovadă stând fiul lor, Ptolemeu al XV-lea Filopator Filometor Caesar, zis și Cezarion.

Complet fermecat de frumoasa regină. Cezar o invită la Roma, unde îi ridică o statuie în templul zeiței Venus, aceasta fiind singura muritoare imortalizată într-un spațiu sacru dedicat zeilor romani. Evident, soția en-titre și senatorii care își vedeau amenințată puterea nu au fost entuziasmați de pasiunea conducătorului.

Vestitul complot soldat cu moartea lui Cezar, în anul 44 î.Chr., pune capăt acestei povești de dragoste, însă pregătește terenul pentru noul capitol închinat iubirii de regina Egiptului.

Cum să îmbini utilul cu plăcutul

Marc Antoniu, proaspăt uns conducător al teritoriilor estice deținute de romani, lansează o invitație Cleopatrei, cu care urma să se întâlnească la Tarsus (în sudul Turciei de azi). Cleopatra era o femeie care știa ce înseamnă să îți faci o intrare în stil mare. Conștientă de atuurile sale, își planifică să ajungă la locul întâlnirii pe înserat, într-o corabie înmiresmată, luminată cu mult meșteșug, ale cărei pânze purpurii completau tabloul de grație și putere. Ea însăși era o prezență remarcabilă, înveșmântată asemeni zeiței Venus. Marc Antoniu, un bărbat care stătea bine la capitolul self-esteem, asemuindu-se el însuși cu Apolo, zeul Soarelui, a gustat din plin genul. Se spune că a fost, dacă nu dragoste, cel puțin o atracție irezistibilă, de la prima vedere. Părea că lumea întreagă li se așterne la picioare. Alături de Cleopatra, Antoniu vedea noua formulă a ordinii mondiale, cu două centre de putere: la Roma și la Alexandria. Puterea militară și capacitățile administrative ale Romei, susținute de bogăția Egiptului, se împleteau cu societatea și cultura elenistică, în care își afla originile și Cleopatra, ultima descendentă a dinastiei ptolemeice, din care au făcut parte cei care au condus Egiptul după moartea lui Alexandru cel Mare.

O femeie fatală și o atracție la fel

Contrar opiniei populare, transpusă ulterior într-o serie de ecranizări, regina Cleopatra a Egiptului nu era de o frumusețe răpitoare. Reprezentările vremii o arată cu un nas pronunțat și buze subțiri, trăsături mai masculinizate, dar poate exagerate intenționat pentru a-i crește autoritatea. Avea, însă, un șarm aparte, care vrăjea orice bărbat din jurul său.

Când relația ei cu Antoniu a devenit de notorietate, Octavian (cel care avea să devină primul împărat roman) apus în mișcare o întreagă mașină de propagandă pentru a o defăima pe regină. Acuzată de moravuri ușoare, practici oculte, desfrâu și dezmăț sub toate formele, imaginea ei a fost grav afectată. În realitate, Cleopatra a fost una din cele mai mari conducătoare ale Antichității, o femeie educată, care vorbea fluent șapte limbi. Avea aptitudini politice remarcabile, era apreciată de supuși și neîndurătoare cu dușmanii. Desigur, totul altoit pe fondul unei dorințe de putere, pentru care a sacrificat-o inclusiv pe propria sa soră, ca să înlăture orice potențial pericol de a pierde tronul. Acest „cadou” i-a fost oferit chiar de Antoniu, căruia Cleopatra îi ceruse serviciul de a o sacrifica pe Arsinoë, sora ei, consfințind astfel într-un mod sângeros proaspăt înfiripata idilă.

Ca iubiți și aliați, Antoniu și Cleopatra au revenit la Alexandria, unde au dus o viață dedicată în principal răsfățului și desfătărilor. Se pare că au constituit un cult închinat zeului Dionisos, fapt care a alimentat bârfele romane referitoarele la dezmățul ce domnea la curtea egipteană. Dragostea celor doi a dat roade, sub forma a doi gemeni, un băiat și o fetiță, care au primit nume ilustre, de la prea puțin modeștii lor părinți: Alexander Helios (în cinstea Zeului Soarelui) și Cleopatra Selene (în onoarea Lunii).

Toate drumurile duc la Roma

Deoarece această expresie era la fel de valabilă și atunci, Antoniu a fost silit să își întrerupă sejurul de vis alături de Cleopatra să revină în capitala imperiului, din cauze nu atât naturale, cât politice. Situația era complicată de luptele pentru putere, Octavian devenind tot mai influent. Pentru a rămâne în cărți, Antoniu a fost obligat să accepte căsătoria cu sora lui Octavian, Octavia. A fost despărțit de adevărata sa iubire vreme de 3 ani, până când a reușit, în sfârșit să o revadă pe Cleopatra, în orașul Antiohia (la actuala graniță dintre Turcia și Siria), deși în umbra puterii crescânde pe care o exercita Octavian. Întâlnirea s-a soldat cu încă un copil al cuplului, viitorul Ptolemeu Philadelphus dar și cu extinderea puterii Cleopatrei asupra unor teritorii romane din est.

În 34 î. Chr., în ciuda eșecului înregistrat de Antoniu în campania din Parthia (finanțată și de Cleopatra în bună măsură), cei doi au sărbătorit cu mare fast așa-zisa victorie romană, pe străzile din Alexandria. Un bun prilej pentru Marc Antoniu să dea o proclamație prin care „dona” teritorii romane către Cleopatra și copiii săi și îl recunoștea pe Cezarion ca fiu legitim al lui Cezar. Se zvonea inclusiv că Antoniu s-ar fi căsătorit cu Cleopatra, lucru interzis de legea romană, potrivit căreia romanii nu aveau voie să se căsătorească cu străini. Suficient pentru a stârni spiritele și așa încinse la Roma de această poveste de amor. Octavian a convins Senatul să îi retragă toate onorurile lui Antoniu și să declare război Cleopatrei, pentru a nu da impresia unui război civil între el și fostul său coleg de guvernare.

Dragostea învinge...

... doar timpul, nu neapărat și armatele după cum aveau curând să afle cei doi îndrăgostiți. Conflictul dintre cele două lumi - cea romană și cea egipteană - avea să culmineze cu bătălia navală de la Actium, în partea de nord-vest a Greciei. La 2 septembrie 31 î.Chr., forțele (compuse din peste 200 de corăbii și 50.000 de oameni) aruncate în joc de Antoniu și Cleopatra, în numele iubirii și puterii au fost zdrobite de flota lui Octavian, comandată de Marcus Vipsanius Agrippa.

La scurt timp, armata învingătorilor debarca pornind în marș triumfal spre Alexandria. Celor doi îndrăgostiți nu le rămâneau prea multe refugii. Cei doi discutaseră deja de varianta sinuciderii onorabile. Cleopatra, în încercarea de a-și deruta adversarii, se pare că a răspândit vestea propriei morți, știre ce a avut un efect exact opus celui scontat. Marc Antoniu, auzind zvonul și fiind, oricum, pe marginea prăpastiei după ce și oamenii lui se predaseră, a ales varianta onorabilă a morții romane, aruncându-se în tăișul propriei săbii. Cleopatra, amenințată de perspectiva de a fi târâtă la Roma și expusă oprobiului public, a ales o variantă mai specifică propriei culturi, lăsându-se mușcată de o cobră egipteană. Desigur, există și alte variante cu privire la modul în care s-a stins marea regină, inclusiv cele care afirmă că ar fi utilizat un amestec de otrăvuri pentru a-și pune capăt zilelor.

Povestea lor de dragoste, însă, nu s-a stins și a continuat să aprindă imaginația cuplurilor, să alimenteze creativitatea artiștilor și să umple călimara inspirației literare.

În funcție de epocă și mentalități, imaginea lor - mai ales a Cleopatrei - s-a transformat, dar nu s-a pierdut. În viziunea lui Chaucer, Cleopatra era o femeie virtuoasă, statornică și credincioasă iubirii, pentru care a făcut sacrificiul suprem. Dante a plasat‑o pe Cleopatra cea „desfrânată” în al doilea cerc al iadului, împreună cu alți păcătoși precum regina Didona din Cartagina sau Elena din Troia. Shakespeare a creat povestea unei iubiri obsesive, sortite pieirii, cu personaje complexe, umane și universale. Un profesor german care a avut răbdare să facă un inventar al operelor inspirate de cei doi îndrăgostiți a ajuns la concluzia că, între 1540 și 1905, au fost create 127 de lucrări dedicate acestui cuplu celebru (77 de piese de teatru, 45 de opere și 5 spectacole de balet). Desigur, azi, cel mai mare impact asupra noastră îl are cinematograful. De aceea, adesea asociem numele celor doi cu imaginea celor doi protagoniști din producția semnată de Wolf Mankiewicz în 1960, Richard Burton și Elizabeth Taylor. Și povestea lor din viața reală este la fel de antrenantă ca aceea a cuplului căruia i-au dat viață pe ecran, încă o dovadă că iubirea este combustibilul universal și inepuizabil care învârte roata lumii.

$$$

 IUDA

Iuda este numele la care se face cel mai adesea trimitere în momentul în care se pomenește despre conceptul de trădare.

Totuși, deși este cel mai adesea asociat cu trădarea, povestea lui Iuda Iscarioteanul este mult mai complexă decât poate fi exprimată într-un singur cuvânt.

Cât de multe se cunosc despre Iuda

Prima sa menționare se găsește în evangheliile Noului Testament, ca membru al celor 12 discipoli original ai lui Iisus.

Mai departe, Iuda rămâne o figură misterioasă prezentată fără aproape niciun detaliu despre trecutul său și cu foarte puține informații existente despre motivațiile sale. Deși a devenit un personaj infam, există foarte puține informații despre el în Biblie sau în alte surse istorice.

El apare pentru prima oară în Evanghelia după Marcu, scrisă în jurul anului 70 d.Hr., la aproximativ 40 de ani după moartea lui Iisus. Mai devreme de acest moment, nu există mențiuni despre el sau vreo poveste clară despre trădarea lui Iisus. Prima mențiune este în Marcu 3:19, unde scriitorul îi enumeră pe cei 12 discipoli și îl numește pe Iuda Iscarioteanul: ,,Cel care L-a trădat”.

Mergând mai departe, detaliile despre Iuda rămân puține, se menționează unele activități de grup ale apostolilor, iar apoi vine relatarea trădării sale. În evangheliile după Matei și Ioan se susține faptul că l-a vândut pe Iisus pentru bani, în timp ce Luca sugerează că influența Satanei a fost adevăratul motiv.

După fapta sa, Iuda moare și dispare pentru totdeauna din narațiunea biblică.

De parcă lipsa detaliilor nu ar fi fost de ajuns, lucrurile se complică și mai mult. Având în vedere că numele Iuda era unul extrem de comun în comunitățile evreiești din secolul I regăsim în Biblie și alte personaje care se numesc Iuda.

De unde provine originea numelui Iscarioteanul

Acest al doilea nume al lui Iuda a fost subiect de dezbatere pentru multe secole, deoarece scriitorii evangheliilor nu au încercat să ofere o explicație legată de semnificația sa.

O teorie sugerează că Iuda provenea din orașul Kerioth, ceea ce i-ar fi dat acest nume și l-ar fi diferențiat de ceilalți discipoli, care erau majoritatea din Galileea. O altă teorie susține că un scrib a făcut o greșeală și că numele ar fi trebuit să fie ,,Sicariot”, ceea ce le-ar fi legat pe Iuda de sicarii, o grupare naționalistă evreiască radicală, care lupta împotriva românilor. Această teorie este dificil de susținut, deoarece evangheliile nu menționează vreo astfel de legătură, iar despre sicari se crede că mai degrabă au fost activi după moartea lui.

O ultimă posibilitate este ca numele Iscariot să fie derivat dintr-un termen greco-aramaic care înseamnă sugrumare sau strangulare, sugerând probabil cauza morții lui Iuda.

Cu ce se ocupa și ce alte detalii se mai cunosc despre viața sa

Iuda era responsabil cu banii discipolilor, iar evangheliile după Ioan menționează că Iuda era trezorierul grupului și avea acces la fondurile comune. În Ioan 12:6 chiar se sugerează că Iuda fura din acești bani.

Mai târziu, în Matei 26:14-15, este văzut negociind trădarea lui Iisus pentru 30 de arginți. Indiferent dacă motivul său principal a fost câștigul financiar sau nu, este clar că banii jucau un rol important în activitățile grupului lui Iisus. Chiar dacă despre discipoli știm că trăiau în sărăcie, cel mai probabil primeau donații de la susținătorii înstăriți ai vremii.

Cum a murit iuda?

Biblia oferă relatări contradictorii despre moartea lui. În Matei se spune că a fost cuprins de remușcări, a ales să-și arunce toți banii și ulterior s-a sinucis. Într-un pasaj din Faptele Apostolilor se prezintă însă o versiune diferită. Iuda ar fi cumpărat un teren, apoi ar fi căzut și trupul său a fost sfâșiat.

Surse din afara Bibliei adaugă detalii macabre, Papias din Hierapolis scrie că trupul lui s-a umflat într-un mod grotesc, iar în evanghelia lui Nicodim, soția lui Iuda ar fi prezis că Iisus va învia, iar când un pui de găină mort a revenit la viață în fața lor, s-a sinucis.

Unii cercetători sugerează că povestea lui Iuda a fost intenționat exagerată pentru a întări separarea dintre creștinism și iudaism, contribuind la dezvoltarea unei idei controversate.

Povestea lui Iscarioteanul rămâne una dintre cele mai misterioase și dezbătute din Biblie. Dacă a fost într-adevăr un trădător lacom sau un discipol neînțeles nu se va afla concret niciodată, iar răspunsurile la multe întrebări despre viața și motivațiile lui Iuda pentru trădare vor rămâne necunoscute.

$$$

 O ISTORIE A EXPANSIONISMULUI RUS (II) :PROTOTIPUL CONDUCĂTORULUI

La 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. Senatul, prin cancelarul Golovkin rosteşte o “cuvântare mişcătoare” la adresa lui Petru:

“Duma găseşte de cuviinţă s-o roage pe Majestatea Voastră, cu cea mai adâncă umilinţă, să primească numele de Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile…Trăiasca Petru cel Mare, părinte al patriei, împărat a toate Rusiile!“.

Petru se preface uimit, apoi stânjenit, dar sfârşeşte prin a primi. Petru nu simte nici un fel de schimbare de când a fost investit cu titlul imperial.

Acesta a fost inceputul modului de guverna Rusia indiferent de oranduirea sociala, indiferent de epoca si fara nici o legatura cu ceea ce conducatorii Rusiei au declarat. Acest mod de a guverna s-a pastrat din feudalismul tarziu si pana astazi, inclusiv perioada comunista. Rusul de rand este educat sa fie loial Rusiei-mat (Mama Rusia) sau pe timpul Uniunii Sovietice – Rodina-mat (Mama-Sovietelor) si bineinteles “consortului” povidential al acestei “mame,” tatucul care le stie pe toate si chiar trebuie sa le faca. Taticii slabi nu au rezistat niciodata, Rusia are nevoie de tatici puternici.

O ţara cu doi Ţari si o singura stăpâna

Petru se naşte in luna mai 1672, este fiul ţarului Alexei I al Rusiei (Alexsei Mihailovici) şi a celei de-a doua soţii, Nataliei Kirilovna Narîşkina. Alexei, tatal lui Petru, a dovedit un profund interes față de învățătura și cultura Petru-1occidentală. Printre consilierii săi principali se număra și boierul Feodor Rtișcev care a înfăptuit opere caritabile însemnate, ca de exemplu construirea de aziluri pentru săraci și un plan de recuperare a bețivilor Moscovei din canale. Rtișcev a înființat o mănăstire cu o școală gratuită la care a invitat călugări din Kiev să predea latina, greaca, retorica și filosofia. Alexei a angajat un latinist, Simeon Poloțki, ca poet al curții și profesor pentru copii săi și a devenit patron al teatrului, deși biserica ortodoxă condamna arta dramatică numind-o “o iluzie periculoasă”. Țarul era fascinat de astronomie și frescele care înfățișau stelele și planetele au împodobit tavanele atât la Kremlin cât și la Kolomenskoe. Alexei a angajat medici străini, printre care și englezul Samuel Collins. Viitorul ţar, Petru (cel Mare), il va mosteni intr-u totul.

În 1676, tatăl său moare, lăsându-l urmaş la tron pe fiul său, Fiodor, care abia împlinise 15 ani. La 27 aprilie 1682, ţarul Fiodor al III-lea moare fără să-şi aleagă urmaşul intre Ivan, fratele său de 16 ani slab la minte sau Petru, fratele vitreg.

Ţarevna Sofia, sora bună al lui Ivan şi sora vitregă al lui Petru incearca sa-l elimne pe Petru, profitand de faptul că trupele de streliţi (trupe create de Ivan ce Groaznic, singurii purtatori de arme de foc, arhebuze) se răscoală şi după multă violenţă, jafuri, omoruri obţine ca din 29 mai să fie doi ţari : Ivan şi Petru, iar ea, ţarevna Sofia este numită regentă, din cauza sănătăţii şubrede a lui Ivan. Boierii Dumei se supun. La 25 iunie 1682, în Catedrala Adormirii Maicii Domnului, are loc în prezenţa patriarhului, a opt mitrolpoliţi, patru arhiepiscopi, doi episcopi şi opt arhimandriţi, ciudata încoronare a celor doi ţari ai Rusiei, dintre care unul bolnav şi fără minte, iar celălalt un copil îngrozit de ceea ce a vazut, aproape sigur ca o sa fie ucis.

Ţarevna Sofia ia o hotărâre, care pana la urma îi va fi fatala, Ivan va rămâne alături de ea la palat, în vreme ce Petru şi mama lui vor fi trimişi în satul Preobrajenskoe, în apropiere de Moscova. La sfarsitul lui ianuarie 1689 în vârstă de 17 ani se căsătoreşte cu Evdokia Lopuhina, o fată de 20 de ani, de rang mijlociu. In octombrie aceluiasi an pleacă la Moscova, preia puterea si ţarevna Sofia este trimisă la mânăstirea Novodevicie. În ciuda multelor şi feluritelor îndeletniciri –manevre pe uscat şi pe apă, petreceri şi iubiri- Petru ştie că lucrurile merg în ţară din ce în ce mai rău. Boierii şi oamenii de rând sunt vădiţi nemulţumiţi de ţar, pe care-l socotesc uşuratic, prea legat de sfetnicii străini, prins în jocuri militare fără noimă şi ocări neruşinate împotriva Bisericii. La 19 februarie 1690 se naşte fiul său, ţareviciul Aleksei, pe care-l îl va executa mai tarziu pentru inalta tradare.

Un singur ţar şi o mare ambasadă

La 20 ianuarie 1695, în toiul iernii, dă porunca de mobilizare la luptă împotriva Imperiului Otoman. În plin război, la Petru-429 ianuarie 1696 primeşte vestea că fratele său vitreg, şubredul Ivan, a murit subit la Moscova, el devine singurul conducator al Rusiei de facto si de iure. Realizează repede că Rusia are nevoie urgentă de o flotă. O creează şi prima bătălie navală ia sfârşit în avantajul ruşilor. După ce împrăştie navele turceşti ancorate în dreptul Azovului, flota ţarului blochează estuarul spre a împiedica aprovizionarea. Ofiţerii şi inginerii austrieci calculează cu atâta precizie unghiul de tragere al tunurilor încât turcii sunt decimati.

Pe 18 iulie 1696 cetatea Azovului se predă. Ţarul intelege ca a construit flota folosindu-se de tehnologii occidentale si ca a castigat cu ajutorul ofiterilor europeni in solda lui. El vede necesitatea de a moderniza si transforma rusia. Ţarul trimite 50 de bărbaţi ruşi de neam în străinătate, pe cheltuiala lor, să deprindă arta navigaţiei. Îşi doreşte ca Rusia să devină statul cel mai puternic din Europa. De altfel, se arată gata să plece el însuşi, într-o “Mare Ambasadă“, prin ţările apusene, ca să afle cum au progresat ştiinţele şi să capete sprijin militar ori diplomatic împotriva duşmanilor din totdeauna ai Rusiei.

Petru a călătorit în Europa în căutare de aliaţi impotriva otomanilor. A fost primul ţar care a făcut o asemenea călătorie. La început, Petru a vizitat Brandenburgul, Olanda, Anglia şi Sfântul Imperiu Roman în timpul a ce s-a numit Marea Misiune Diplomatică. Petru a învăţat foarte multe lucruri noi şi a angajat sute de specialişti occidentali. Această călătorie a fost scurtată de complotul pus la cale de sprijinitorii Sofiei, care au încercat să o pună pe aceasta pe tronul imperial, tentativă zdrobită de credincioşii ţarului rămăşi în ţară. Petru, reîntors în ţară, a ordonat torturarea şi uciderea a sute de complotişti, trupurile lor mutilate fiind expuse în locuri publice, ca avertisment pentru viitor. Represaliile au fost demne de Ivan cel Groaznic.

Petru ştie că înaintea lui, un singur prinţ rus a cutezat să treacă dincolo de graniţele ţării sale: marele duce al Kievului, Iziaslav, care s-a dus în 1075 la Mayence, ca oaspete al regelui Henric al IV-lea. Pentru un rus trecerea graniţelor înseamnă trădare. Cu toate dojenile duioase ale boierimii şi ale clerului, Petru hotareste sa plece pentru a vedea Europa. Marea Ambasadă, condusa de el va merge la Amsterdam, Berlin, Viena, Roma, Copenhaga, Veneţia, Londra, fara a vizita insa Franţa pentru motivul că Ludovic al XIV-lea îi sprijinea pe turci. Marea Ambasadă, alcătuită din 250 de persoane, părăseşte Moscova la 10 martie 1697 cu ţarul Petru I călătorind incognito sub numele de Piotr Mihailov. Ajuns la Koppenbrugge, este invitat la cină de prinţesa electoare Sofia de Hanovra şi de fiica acesteia, Sofia-Charlotta, prinţesă electoare de Brandenburg. Mănâncă cu mâna, se murdăreşte cu sos, nu ştie la ce slujeşte şervetul. Însă, purtarea firească a lui Petru, vioiciunea şi iuţeala răspunsurilor o uimesc pe Sofia-Charlotta, care se simte cuprinsă de simpatie la vederea acestui vlăjgan care n-are mai mult de 25 de ani şi-i întrece cu cel puţin jumătate de cap pe uriaşii din garda ei, lat în umeri, cu chip hotărât, cu ochi negri strălucind sub fruntea bombată, cu sprâncene arcuite şi gura cărnoasă, umbrită de o mustaţă subţire.

Dornic să afle tot, aleargă în dreapta şi-n stânga, opreşte de nenumărate ori trăsura pentru că vrea să măsoare un pod, să ceceteze o moară de vânt sau să stea de vorbă cu oamenii de la joagar, cutreieră şantiere, îi întâmpină pe pescuitorii de balene care se întorc din Groenlanda, se apucă să cerceteze practica tipografică, urmează cursurile de anatomie ale profesorului Ruysch. Deşi nu este prea priceput, ia parte la intervenţii chirurgicale şi-şi cumpără o trusă de chirurg de care nu se va mai despărţi toata viata. Petru sa cunoasca totul şi să le împărtăşească oamenilor i săi ceea ce a învăţat. Şi pentru ei, şi pentru el a venit să culeagă tot ce ce se poate din ştiinţa Occidentului

La Londra, intrigat de sistemul parlamentar englez, asistă, în mare taină, la o şedinţă a Camerei Lorzilor. Petru e nevoit să recunoască că roadele diplomatice ale călătoriei sale de 18 luni sunt mai degrabă negative. Se întoarce în Rusia de urgenţă după ce primeşte un mesaj: s-au răsculat din nou streliţii.

Întors acasă ii executa streliţii pana la ultimul din ei, taie bărbile boierilor săi, îşi trimite soţia să se retragă într-o mânăstire, dă un ucaz (proclamaţie) prin care interzice tuturor bărbaţiilor să-şi lase barbă în afară de slujitorii Bisericii. Cei care vor dori să-şi păstreze barba vor fi nevoiţi să plătească un bir. După ce s-a războit cu bărbile, Petru începe bătălia cu veşmintele. Dacă Rusia vrea să meargă repede înainte, nu trebuie să rămână îmbrăcată în vechiturile de pe vrema lui Boris Godunov. Un ucaz dat la 4 ianuarie 1700 hotărăşte ca “boierii, oamenii de la curte, funcţionarii vor purta îmbrăcăminte ungurească, cu caftanul de deasupra până sub genunchi, iar cel de dedesupt mai scurt”. Cei care nu se supun ucazului plătesc amendă. Unii mormăie că veşmintele astea nu sunt bune pentru clima aspră a Rusiei.

La 20 decembrie 1699, când mai rămăsese doar câteva zile până la sfârşitul veacului, Petru dă un ucaz prin care numărătoarea anilor urmează să se facă din acea clipă după calendarul european, fiecare an începând la 1 ianuarie şi nu la 1 septembrie ca până atunci. Nu merge atât de departe încât să instituie calendarul gregorian, care, fiind, cel de la Roma, n-ar fi potrivit pentru ortodocşi; se mulţumeşte cu cel iulian, care are o întârziere de 11 zile (trecerea la calendarul gregorian se va face la 1 februarie 1918 de catre guvernul URSS). Hotărăşte ca, la 1 ianuarie 1700 toată lumea să-şi împodobească porţile caselor, să ia parte la slujbele de la Biserică şi să-şi facă urări de Anul Nou. Veselia asta silită nu tulbură inimile moscoviţilor. Unii şoptesc : “Cum a putut Dumnezeu să facă lumea iarna ?” iar alţii merg mai departe : “Biblia spune că Antihristul are să schimbe vremea. Petru I este aşadar Antihristul“.

În 1702, femeilor li se îngăduie să ia parte la întrunirile de societate, logodna devine obligatorie cu şase săptămâni înainte de căsătorie. Un an mai târziu apare la Moscova primul ziar rusesc, Ştiri din Moscova (Moskovskie Novosti), care cuprinde în patru pagini, o mulţime de noutăţi scurte despre ceea ce se petrece în Rusia şi în Europa. Este tradusă Viaţa lui Alexandru Macedon de Quintus Curtius, se pregătesc manuale de aritmetică şi chiar un dicţionar.

Petru se îndrăgosteşte de o suedeza (uni spun ţărancă, lucru neadevarat) , Marta, harnică, sănătoasă, veselă, si lată în şolduri. Marta îi va dărui lui Petru 12 copii, dintre care doar doi îi vor supravieţui : Anna, viitoare ducesă de Holstein-Gottorp şi Elisabeta, viitoare împărăteasă a Rusiei. Marta trece la ortodoxie şi renunţă la nume, fiind botezată Ecaterina Alekseevna. Începe să capete asupra ţarului o mare influenţă. Fiica lor, Elisabeta viitoarea imparateasa a Rusiei se va naşte la 29 decembrie 1709. Între timp, Petru a restabilit pacea în Polonia şi l-a adus înapoi pe tron pe August al II. Pe 19 februarie 1711 la 7 dimineaţa, în capela privată a prinţului Mendikov, este oficiată în mare grabă şi în cea mai strictă intimitate căsătoria lui Petru cu Ecaterina Alekseevna. La 7 mai 1724, Ecaterina este încoronată împărăteasă a Rusiei. Continuare in articolul urmator.