$$$

 Baobab: arborele care nu arde în foc și trăiește cinci mii de ani

Natura a înzestrat baobabul african cu o longevitate uluitoare – se cunosc exemplare ce depășesc cinci milenii de existență. Acest arbore scund, dar masiv, își duce viața în savanele aride ale Namibiei, Keniei și Mozambicului.

Cel mai bătrân dintre ele se află în Senegal și a împlinit de curând 5170 de ani.

Arșița cumplită și seceta necruțătoare sunt pentru baobab condiții firești de trai. Rădăcinile sale, incredibil de adânci, ajung până la apele freatice. Lemnul său poros, cât timp are prilejul, acumulează rezerve de apă. Un trunchi de dimensiuni medii poate stoca peste o sută de tone de lichid. În cele mai fierbinți perioade, arborele își leapădă frunzele, părând de la distanță răsturnat cu rădăcinile în sus.

Un fapt la fel de uimitor este acela că, dacă baobabul este tăiat sau doborât de un elefant (căci acești uriași sunt mari amatori ai fibrelor suculente din miezul său și îl pot devora cu totul), chiar și un singur rest de rădăcină va încerca să se înfigă din nou în pământ și să continue să crească – însă culcat.

Legenda baobabului

„Coroana baobabului seamănă cu un mănunchi de rădăcini, ca și cum arborele ar fi răsturnat. O legendă spune că, odinioară, baobabul creștea pe cer. Dar zeul, temându-se că arborele i-ar putea lua tronul, l-a izgonit pe Pământ. Arborele a căzut stângaci – cu capul în jos. După altă poveste, zeul l-ar fi răsturnat direct pe Pământ, ca să-i oprească avântul nestăvilit. Se temea că, odată ajuns până la nori, oamenii s-ar fi putut cățăra pe el până în tărâmul ceresc.” O altă legendă spune că baobabul a fost primul arbore de pe Pământ. Când a apărut palmierul falnic, baobabul s-a întristat și i-a cerut zeului să-l facă mai înalt. Zeul i-a împlinit dorința. Când au apărut copacii cu flori frumoase, baobabul s-a plâns din nou. Zeul l-a ascultat. Când s-a ivit smochinul cu roade gustoase, baobabul a cerut și el fructe. Zeul i le-a dat. Dar, ca să nu-i mai audă veșnicele nemulțumiri, l-a întors cu rădăcinile spre cer.

Martori ai veacurilor

Generațiile treceau, dar baobabii rămâneau neclintiți vreme de secole. Malgașii, de pildă, cred că arborele sacru primește sufletele celor morți. În satul Murafenu din provincia Antsiranana, în nordul Madagascarului, crește unul dintre cei mai venerabili baobabi ai locului – are, după spusele sătenilor, aproape două milenii. „Toți baobabii sunt socotiți arbori ai vieții, – spune Mamena Lover, un medium de 65 de ani, păzitorul baobabului din Murafenu. – Satul nostru înflorește: avem recolte îmbelșugate, copiii se nasc sănătoși, iar oamenii trăiesc până la o sută de ani. Toate acestea datorită puternicului nostru baobab. Bunicul îmi povestea că odinioară, nu departe de aici, era un alt sat. Un uragan le-a doborât baobabul, iar oamenii au început să moară fără motiv... Pesemne că nu și-au respectat arborele, iar acesta i-a părăsit.”

Respectul față de baobab se arată printr-un ritual al ofrandei. O dată pe lună, fiecare membru al comunității trebuie să mulțumească arborelui pentru viața bună. „Oamenii vin la mine (mai târziu vor veni la fiul meu, căci darurile mediumilor se moștenesc) și îmi spun ce doresc de la baobab, iar eu le spun ce jertfă să aducă, – explică Mamena. – De pildă, soția mea multă vreme nu a putut avea copii. Am sacrificat un zebu, l-am gătit și l-am mâncat cu tot satul la umbra baobabului. Craniul l-am legat de trunchi. După nici o lună, soția a rămas însărcinată. Iar dacă dorința e mai măruntă, și ofranda poate fi mai modestă.” În marile orașe, precum capitala Antananarivo, baobabii s-au pierdut printre jungla de beton. Desigur, nimeni nu mai aduce acolo zebu drept ofrandă. Dar dacă drumul trece pe lângă un baobab, omul îl atinge – pentru noroc. „Când s-au ridicat orașele, copacii încurcau, dar nimănui nu i-a trecut prin minte să taie un baobab. Pentru malgași, acest arbore este intangibil. Cu atât mai mult cu cât viu aduce mai mult folos decât mort”, spune Miandri Raza.

Datorită calităților sale uimitoare, baobabul este socotit în Africa drept cel mai venerat arbore. În legendele triburilor africane, el este simbolul vieții și al rodniciei, păzitor al pământului.

$$$

 Odată i-am spus bărbatului pe care îl iubeam: „Dacă, într-o bună zi, s-ar întâmpla să ai o altă femeie, o aventură trecătoare, ai grijă să nu aflu niciodată — nu-mi provoca durere.” Eram tânără și voiam să par matură, îngăduitoare față de slăbiciunile altuia — un soi de mărinimie nechibzuită. El a făcut însă contrariul: mărinimia n-a existat, dar durerea, da.

Mai târziu, i-am spus altui bărbat iubit: „Dacă vei avea vreodată o altă femeie, spune-mi de îndată, ne vom despărți liniștit, cu demnitate și fără ură.” Eram deja mai în vârstă și îmi doream să evit zbuciumul, scenele, uzura nervilor. Dar și el a făcut pe dos — iar ura n-a putut fi evitată.

Acum aș spune: „Dacă îți trece prin cap să ai altă femeie, du-te dracului din prima clipă.” Chiar înainte să înceapă ceva. Fiindcă nicio înțelegere nu funcționează, iar dacă nu mă alegi pe mine și nu știi să-ți păstrezi cuvântul și credința față de omul pe care pretinzi că-l iubești, atunci de ce mi-ai fi de trebuință?

— Tatiana Maraci

$$$

 ISTORIA UNEI IUBIRI

ANTOIN DE SAINT-EXUPÉRY ȘI CONSUELO

Poate una dintre cele mai uimitoare povești de dragoste ale secolului trecut! Dacă în viața aviatorului și scriitorului francez Antoine de Saint-Exupéry n-ar fi existat micuța diavoliță Consuelo, Micul Prinț, născocit de el, ar fi putut rămâne fără Trandafir. Căci tocmai de la Consuelo a fost inspirat portretul acelei flori minunate cu spini.

Totuși, biografii oficiali nu sunt de aceeași părere; dimpotrivă, sunt convinși că mariajul cu această femeie a fost tragedia întregii vieți a lui Saint-Exupéry.

El era blând și împăciuitor, iar ea imprevizibilă și capricioasă. Se asemănau doar într-un singur lucru — amândoi erau oameni ieșiți din tiparele lumii.

În aviație, legendara sa distracție devenise proverb. Pilota uitând să închidă portiera, să ridice trenul de aterizare, conecta un rezervor gol și ateriza pe piste greșite. Nu e de mirare că incidentele îl urmăreau constant în aer. La doar câteva luni după ce urcase pentru prima oară la manșă, a prăbușit avionul, suferind un traumatism cranio-cerebral. În 1932 abia a reușit să iasă din cabina avionului care se scufunda în timpul testării unui nou hidroavion. La sfârșitul lui 1935, a avut un accident în timpul zborului Paris–Saigon și a întâmpinat Anul Nou în deșertul libian. Găsit întâmplător de o caravană, era pe punctul de a muri de sete. În 1938 a scăpat cu viață ca prin minune în urma unui alt accident în Guatemala...

În momentul întâlnirii cu Saint-Exupéry, Consuelo Gómez Carrillo era deja văduvă de două ori. Dacă ar fi fost uragan, i s-ar fi putut atribui fără ezitare forța 12. „Micul vulcan salvadorian” a numit-o Antoine, iar cuvântul „mic” se potrivea doar staturii acestei femei cu ochi negri, vioaie și rareori tăcute, căci zgomot făcea cât o furtună.

Toți îl descurajau pe Antoine să se căsătorească cu această „calamitate naturală”. Dar el nu i-a ascultat nici măcar pe mama sa, față de care se supunea fără ezitare. Și astfel a luat naștere o uniune în care nu era loc pentru liniște, buget chibzuit, fidelitate conjugală, copii sau îmbătrânire senină. Dar, se pare, Saint-Exupéry avea nevoie de o astfel de căsnicie, care se legăna ca o corabie bătută de valuri. Totuși, nunta, pe care la început el însuși o dorea cu ardoare, era mereu amânată: Antoine aștepta sosirea mamei. Într-o zi, când răbdarea Con suelei părea epuizată, el a dus-o la primărie pentru a înregistra căsătoria. Dar în clipa în care trebuia rostit sacralul „da”, curajosul aviator a izbucnit în lacrimi în fața tuturor: „Nu vreau să mă însor departe de patrie și de familia mea!” „Iar eu nu vreau să mă mărit cu un bărbat care plânge”, i-a răspuns pe același ton Consuelo. Abia după doi ani de la cunoaștere a devenit contesă de Saint-Exupéry.

Contemporanii descriau relația lor printr-un singur cuvânt — paradox. Irascibilă, nestăpânită, impulsivă, neînfrânată în vorbe și de neoprit în capricii, Consuelo țipa, se certa și se înfuria de sute de ori pe zi. Spărgea vasele și își blestema soțul. Iar el se ferea din calea ei și zâmbea.

Acolo unde alții nu vedeau decât scandal și haos, Saint-Exupéry găsea poezie. Consuelo visa să cumpere cearșafuri stacojii și pe ele să-l spintece pe Antoine. Însă el ar fi ucis-o la rândul său, dacă, în loc de ceartă, s-ar fi apucat brusc să-i cârpească șosetele.

Se povestește că s-a despărțit de o amantă tocmai pentru că a surprins-o făcând asta. Pentru Saint-Exupéry, ceea ce majoritatea numește fericire era stagnare. Liniștea și tăcerea nu doar că nu corespundeau firii sale, ci, dimpotrivă, pentru creație avea nevoie de o atmosferă frământată și neliniștită, pe care i-o oferea soția sa. Era convins că iubirea este fericire îmbibată din plin cu suferință.

Cu toate acestea, această fericire stranie rănea adânc, iar rănile nu mai apucau să se vindece. Într-o zi, Consuelo a dispărut pentru două zile fără să spună un cuvânt soțului. Saint-Exupéry și-a petrecut noaptea căutând-o prin baruri. Dimineața s-a urcat la manșă obosit și furios. A greșit traseul, s-a izbit cu viteză de un dâmb în deșertul libian, a rătăcit două zile prin nisipuri și a fost salvat doar datorită unor beduini. Mai târziu, amintindu-și de aventură, i-a scris mamei: „E cumplit să lași în urmă pe cineva care, ca și Consuelo, are mereu nevoie de tine. Simți o nevoie uriașă de a te întoarce să o ocrotești și te rupi în unghii de nisipul care nu-ți dă voie să-ți împlinești datoria.”

Aventurile amoroase ale Consuelei îi plăceau tot mai puțin lui Saint-Exupéry. Iar odată cu trecerea anilor, capricioasa mândră nu înceta să-l acuze de impotență. Se întâmpla să-i arunce asemenea vorbe chiar în public. Tocmai atunci au apărut în viața lui alte femei. Consuelo nu putea suporta asta. Își gelozea soțul nu atât pe femei, cât pe atenția care i se acorda. Ea voia mereu să fie în centrul scenei.

Trebuie spus că impotența inventată de Consuelo nu le-a împiedicat pe tânăra actriță Nathalie Paley și pe artista Hedda Sterne să-i fie amante lui Saint-Exupéry și să-l admire ca bărbat. Un rol aparte l-a jucat în viața autorului „Micului Prinț” tânăra Sylvia Reinhardt. Oricât de mult ar fi disprețuit Saint-Exupéry tihna burgheză, uneori și el avea nevoie de ea. Alături de Sylvia găsea ceea ce Consuelo nu-i putea oferi: căldură și liniște sufletească. Și totuși, Antoine cel contradictoriu se întorcea mereu la soția sa, care, cu fiecare an, îl chinuia tot mai mult.

Scriitorul-aviator, adorat de întreaga lume, și-a purtat cu demnitate crucea — dragostea sa năvalnică pentru o mincinoasă aproape smintită. De nenumărate ori soții luau hotărârea să se despartă. În 1938, după o discuție dureroasă, Consuelo, sleită de suferință, a plecat pe mare spre casă, în Salvador. Călătoria se apropia de sfârșit când i s-a înmânat o telegramă de la mamă: „Soțul tău este grav rănit, 32 de fracturi, 11 dintre ele grave, am refuzat amputarea până la sosirea ta, zboară cât mai curând spre Panama.” (Saint-Exupéry se prăbușise în Guatemala.)

„Cu greu am recunoscut chipul lui Tonio, atât era de umflat. Un ochi îi ajunsese aproape pe frunte, iar celălalt atârna lângă o gură diformă, vineție”, scria Consuelo în memoriile sale. În ziua externării, slăbit și desfigurat, Saint-Exupéry i-a spus: „Mâine mă vei urca în avion spre New York. Acolo îmi voi face o operație estetică, să-mi pun fața în ordine. Nu poți trăi lângă un monstru.” Totuși, a refuzat s-o ia cu el: „Noi ne-am despărțit, n-ai uitat?”

Când, în vara lui 1944, a plecat într-un zbor de recunoaștere, probabil știa deja că nu se va mai întoarce. La fel și Consuelo, prăbușită cu fața în așternut, refuzând să-l urmărească de la fereastră. Chiar înaintea acelui zbor, o prezicătoare îi vestise lui Saint-Exupéry moartea în valurile mării. Antoine povestise tuturor profeția, repetând fără încetare că, probabil, fusese confundat cu un marinar. Iar pe 31 iulie a zburat în direcția Lyonului. La scurt timp, legătura cu avionul a fost pierdută.

N-au fost găsite resturi ale aeronavei. Locul și felul în care a pierit rămân o enigmă. A rămas legenda frumoasă că, asemenea Micului Prinț, nu a murit, ci pur și simplu s-a întors la steaua sa.

Ani la rând, Consuelo a refuzat să creadă că soțul ei nu mai era în viață. „Mă lăsa deseori singură — spunea cu încăpățânare —, dar întotdeauna se întorcea.”

Consuelo i-a supraviețuit 35 de ani; a murit în 1979. După moartea ei a fost publicată cartea „Amintirile Trandafirului”, în care relata cu lux de amănunte anii petrecuți alături de celebrul scriitor. Iar câțiva ani mai târziu, în plasele unui pescar s-a încurcat o brățară pe care erau gravate numele Antoine și Consuelo. Era brățara lui Saint-Exupéry.

$$$

 😢Am fost copilul sărac pe care toți îl batjocoreau. Dar eu… am scris vise pentru milioane de copii. Sunt HANS CHRISTIAN ANDERSEN. Și fiecare poveste e o rană care a învățat să zboare.

       M-am născut pe 2 aprilie 1805, în ODENSE, un oraș mic din DANEMARCA, într-o casă sărăcăcioasă. Tatăl meu era cizmar, mama mea, spălătoreasă care ziua se ruga la icoane și noaptea bea în tăcere ca să-și uite viața grea. Eu eram un copil stângaci, slab, cu ochi mari și urechi prea lungi. Copiii refuzau să se joace cu mine, râdeau și mă batjocoreau pentru că eram urât.

    La 11 ani am rămas orfan de tată.

Am fugit la COPENHAGA la 14 ani, purtând doar speranța și un bilet pentru teatru în buzunar. Am vrut să fiu actor. Dar mi-au spus că am o voce oribilă. Am încercat să scriu poezii. Mi-au râs în față. Am fost trimis la o școală pentru săraci, unde profesorul mă umilea în fața colegilor....😢 Dar am continuat. Scrisul a devenit refugiul meu.

      Primele mele povești n-au fost pentru copii. Au fost pentru mine. Pentru copilul flămând din mine. Apoi au devenit și pentru lumea întreagă.

    „RĂȚUȘCA CEA URÂTĂ ” nu era despre o rață. Era despre mine.... Despre cum m-au batjocorit copiii, despre cum nu m-am simțit niciodată frumos sau iubit... Despre cum mă uitam în oglindă și vedeam doar un suflet în plus, nu un om demn.

   „FETIȚA CU CHIBRITURI ”? Eram eu, tremurând în întuneric....😢

    „MICA SIRENĂ ”? Tot eu, dorindu-mi dragoste, dar fiind mereu respins....😢

     „HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI ”? Eu, ironizând lumea care nu vedea adevărul.

      Am iubit. Intens. Profund. Uneori rușinos. Niciodată reciproc. L-am iubit pe EDVARD COLLIN, fiul editorului meu. I-am scris scrisori care nu și-au găsit niciodată ecoul. Mi-a răspuns sec: „Nu pot răspunde acestor sentimente....” Am iubit-o pe JENNY LIND, privighetoarea SUEDIEI. I-am dedicat basme. Ea m-a văzut ca pe un frate.

    Mi-am găsit alinarea în povești. Și în recunoașterea reginei DANEMARCEI, care m-a considerat un erou național. Mi-au fost deschise ușile palatelor, deși inima mea a rămas pe străzile ODENSEI....

     În ANGLIA, am fost prieten cu CHARLES DICKENS, o vreme. Am stat la el acasă, dar m-a considerat ciudat, dependent și intruziv. Când am plecat, a scris: „A fost un coșmar care a durat cinci săptămâni.” Relația noastră nu și-a mai revenit.

    Aveam fobii. Unele ridicole. Îmi era frică să fiu îngropat de viu. Dormeam cu un bilet pe piept pe care scria: „Sunt doar adormit.”

 😢 În ultimii ani, un accident banal, o căzătură mi-a afectat coloana.... N-am mai fost niciodată același. M-am stins încet, într-un conac al prietenilor mei danezi, în 1875. Aveam 70 de ani.

    În urma mea au rămas peste 150 de povești. Unele triste, altele sclipitoare, toate purtând în ele urmele unui suflet care n-a fost niciodată complet fericit.

   Nu am fost tată, nu am fost soț. Dar milioane de copii mi-au rostit numele.

    Eu sunt HANS CHRISTIAN ANDERSEN. Și nu am scris povești pentru a distra. Am scris ca să nu mă pierd.

sursa:Lumina în cuvinte 

CONSIDERAȚIE,MULȚUMIRI,RESPECT!

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - GEORGE EMIL PALADE

George Emil Palade, geniul născut la Iași într-o familie de profesori, tatăl său fiind profesor de filosofie, iar mama sa profesoară de liceu, a fost nucleul biologiei celulare la nivel mondial. 

S-a născut pe 19 noiembrie 1912 în Iași-

d.7 octombrie 2008, San Diego, SUA.

A fost un biolog, medic și om de știință american de origine română, specialist în domeniul biologiei celulare, laureat în 1974 al premiului Nobel pentru fiziologie și medicină.

Elevul George Emil Palade a luat doar premiul I pe băncile școlii, învățătoarea spunându-i mamei sale ” Nu știi ce copil ai! O să vezi mata de ce e în stare băietul aista!”

Acesta a intrat la Facultatea de Medicină în 1930 cu media 10 cu toate că tatăl său era contra acestei alegeri dorind alt viitor pentru fiul său, mai exact să urmeze Filosofia. A absolvit Medicina în 1940 obținând titlul de Doctor în Medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice cu media 10 fiind primul pe listă. 

O realizare foarte importantă în viața sa o constituie elaborarea tezei sale de doctorat, din anul 1940: „Tubul urinifer al delfinului“. 

În 1964 se căsătorește și pleacă cu soția sa în Statele Unite ale Americii, unde avea să descopere succesul în carieră. Mai întâi a fost angajat pe post de cercetător la New York University. Acolo l-a întâlnit pe Albert Claude, omul de ştiinţă care i-a devenit mentor.

A realizat importanța excepţională a microscopiei electronice şi a biochimiei în studiile de citologie. Altă cercetare importantă a lui Palade a fost explicaţia mecanismului celular al producţiei de proteine.

El a pus în evidenţă particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau “corpusculii lui Palade”. Împreună cu Keith Porter, a editat revista “The Journal of Cell Biology” (Revista de Biologie Celulară), una dintre cele mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul biologiei celulare.

În 1974, George Emil Palade primește cea mai înaltă confirmare: premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în urma prezentării “Aspecte intracelulare în procesul de secreție a proteinelor”, care a fost publicată în 1992 de Fundația Premiului Nobel.

În 1975, Academia Română îl alege membru de onoare. Încă din 1961 însă, era membru al Academiei de Ştiinţe din SUA. 

De altfel, în 2007, preşedintele Traian Băsescu îl decorează cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Colan, după ce, în 1986, preşedintele american Ronald Reagan îi decernase Medalia Naţională pentru Ştiinţă.

La 12 martie 1986, Ronald Reagan, Preşedintele SUA, l-a premiat pe dr. George Palade cu Medalia Naţională de Ştiinţă (National Medal of Science) – în ştiinţele biologice, pentru merite deosebite constând în: “descoperiri fundamentale a unei serii esenţiale de structuri super-complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice”.

George Emil Palade a murit la 7 octombrie 2008, la vârsta de 96 de ani în San Diego, California, cenușa sa fiind răspândită în Bucegi de Filip, fiul său.

Citate George Emil Palade:

"Înțelegem, în linii mari, cum este organizată o celulă, cum funcționează organitele sale specializate într-un mod bine integrat pentru a-i asigura supraviețuirea și replicarea".

"Tatăl meu, Emil Palade, era profesor de filosofie, iar mama mea, Constanța Cantemir-Palade, era profesoară. Mediul familial explică de ce am dobândit de mic un mare respect pentru cărți, savanți și educație".

"Pentru un om de știință, este o experiență unică să trăiască o perioadă în care domeniul său de activitate ajunge la apogeu – să fie martor al acelor momente rare când zorii înțelegerii coboară în sfârșit peste ceea ce părea a fi confuzie nu cu mult timp în urmă – să audă sunetul întunericului care se sfarmă".

$$$

 S-a întâmplat la 6 octombrie1914: La această dată, s-a născut Thor Heyerdahl, etnograf, arheolog şi explorator norvegian; conducător al expediţiei „Kon-Tiki", în 1947, a străbătut Oceanul Pacific (între Callao/Peru şi arhipelagul Touamotou) pe o plută din lemn de balsa, încercând să demonstreze ipoteza populării Polineziei de către amerindieni; a condus expediţiile „Ra I" şi „Ra II" (1969-1970), de traversare a Atlanticului cu ambarcaţiuni din papirus; a fondat Muzeul „Kon-Tiki" din Oslo (1949).

Cel mai cunoscut „explorator” norvegian contemporan, Thor Heyerdahl, s-a ocupat de studierea culturilor strămoşilor noştri preistorici. Scopul lui era să descopere mai multe despre peisajul istoric, nu despre cel geografic.Heyerdahl s-a născut în 1914 în orăşelul Larvik, pe coasta de Sud a Norvegiei. După ce a studiat în amănunţime materiale etnografice şi arheologice din Polinezia, de pe continentul american şi din Asia de Sud-est, Heyerdahl a înaintat o teorie conform căreia populaţia din Polinezia nu provenea din Asia de Sud-est, aşa cum se credea până atunci, ci din America. Ipoteza lui a fost primită cu răceală, astfel încât Heyerdahl a decis să demonstreze personal că afirmaţiile sale erau întemeiate. Şi-a construit special pentru această călătorie o plută din lemn de balsa, copia fidelă a plutelor indienilor din America de Sud, pe care aceştia le fabricau încă din perioada preistorică. În 1947, Heyerdahl a pornit din Callao, Peru, împreună cu un echipaj format din şase membri, cu destinaţia Insulele Tuamotu din Polinezia, în călătoria astăzi celebră a plutei Kon-Tiki.

Expediţia plină de peripeţii, care a durat trei luni, a fost nu doar un proiect îndrăzneţ, ci şi o mare realizare ştiinţifică. Cartea pe care a scris-o Heyerdahl la întoarcere, „Indienii americani din Pacific”, sprijină teoria sa cu un material bogat, care dă credibilitate afirmaţiilor sale. În carte, Heyerdahl susţine că primii locuitori ai Polineziei au venit din Peru în jurul anului 500 d.Hr. şi că un nou val de coloni a sosit de pe coasta de Nord-vest a Americii de Nord în perioada 1000 – 1300 d.Hr. Pentru a găsi noi dovezi în sprijinul teoriilor sale, Heyerdahl a condus o expediţie arheologică norvegiană în Insulele Galapagos, în 1953. A şi găsit aceste dovezi, sub forma unor obiecte antice de origine amerindiană, datând din perioadele incaşă şi pre-incaşă, primele astfel de obiecte găsite vreodată aici.

Trei ani mai târziu, în 1955-1956, Heyerdahl a pornit în fruntea unei expediţii de 25 de persoane către Insula Paştelui, unde a condus săpături intense. Descoperirile de aici au confirmat existenţa a trei epoci culturale distincte, a doua dintre ele aflându-se la originea renumitelor statui din piatră. Săpăturile au scos la iveală şi statui mai vechi, foarte asemănătoare cu unele descoperite în Bolivia. Teoriile lui Heyerdahl privind colonizarea Polineziei şi transferurile culturale care au avut loc în Antichitate în această regiune sunt fascinante dar sunt contestate, uneori cu tărie, în cercurile antropologice.

Heyerdahl s-a întors pe mare în 1969, când a condus prima expediţie Ra, cu un obiectiv foarte asemănător cu cel al lui Kon-Tiki. În barca de trestie Ra, denumită astfel după numele zeului egiptean al soarelui, expediţia a plecat din Safi, în Maroc, cu intenţia de a traversa Atlanticul şi de a dovedi astfel că vasele din papirus din Egiptul Antic ar fi putut traversa Atlanticul. Cu toate acestea, după o călătorie de cinci mii de kilometri, Ra a început să se dezmembreze, fiindcă nu fusese construită în mod corespunzător. Heyerdahl a fost nevoit să renunţe la expediţie. 

Expediţia Ra II, organizată un an mai târziu, s-a încheiat cu succes, barca ajungând în Barbados după o călătorie de 6100 de kilometri care a durat două luni. Ra II a dovedit că o astfel de barcă ar fi putut naviga de-a lungul curentului din Canare şi ar fi putut traversa Atlanticul în perioada preistorică. În 1977, Heyerdahl a mai făcut o călătorie într-un vas de trestie, dorind, şi de data aceasta, să îşi confirme teoriile privind rutele navigabile din Antichitate. Scopul expediţiei Tigris era să facă lumină asupra traseelor comerciale navigabile şi contactelor culturale din jurul anului 3000 î.Hr. dintre Sumer în Mesopotamia şi o serie de alte centre culturale din Orientul Mijlociu, Africa de Nord-est şi Pakistanul din zilele noastre. După expediţia Tigris, Heyerdahl s-a implicat în cercetări ale istoriei timpurii a Insulelor Maldive din Oceanul Indian. Mai mult, la Tenerife,în Insulele Canare, a descoperit o piramidă îndreptată înspre soare care ar putea data de pe vremea guanches, poporul băştinaş din Canare. Heyerdahl a condus, de asemenea, săpături importante pe un şantier imens din Tucume, Peru, unde se scoteau la suprafaţă 26 de piramide specifice civilizaţiei din Anzi.Thor Heyerdahl a murit la 18 aprilie 2002, la vârsta de 87 de ani.

În Muzeul Kon-Tiki, situat în Peninsula Bygdøy, la câteva minute de centrul oraşului Oslo, este expusa faimoasa pluta Kon-Tiki cu ajutorul căreia celebrul explorator Thor Heyerdahl a realizat călătoria sa în Oceanul Pacific, pentru a demonstra că cei dintâi locuitori polinezieni ar fi putut să străbată cei aproape 7.000 de km ce separă Peru de Polinezia, pe o plută. O alta plută a aceluiaşi explorator, Ra II, cu care acesta a realizat călătoria sa în Oceanul Atlantic, se poate găsi aici. În muzeu mai sunt expuse artefacte din expediţiile sale în Insula Paştelui şi o foarte interesantă colecţie de descoperiri arheologice găsite în Insula Paştelui, Galapagos, Polinezia de Est şi Peru. Arhivele documentare ale lui Thor Heyerdahl din Muzeul Kon-Tiki & Ra fac parte din Registrul Memory of the World al UNESCO 

Surse:

https://www.notablebiographies.com/He-Ho/Heyerdahl-Thor.html

https://www.britannica.com/biography/Thor-Heyerdahl

http://www.greatdreams.com/thor.htm

https://oslo.mae.ro/local-news/1145

https://femeide10.ro/jurnal-de-calatorie-in-oslo-episodul-22-cu-thor-heyerdahl-pe-kon-tiki/

$$$

 Dacă te așezi la masa altuia, la început vei fi ospătat cu cele mai alese bucate, ca un oaspete de preț.

Apoi, însă, vei primi hrana cea de fiecare zi, aceea pe care gazdele o mănâncă în mod obișnuit. Pentru că nu mai ești o excepție, ci un mesen de rând.

Iar mai târziu, pe o foaie de ziar, ți se vor aduce doar cozi de hering și coji uscate de pâine. Căci nu mai ești oaspete, ci povară, un parazit. Nimeni nu te-a chemat, iar tu continui să te așezi, din nou și din nou, la aceeași masă, pierzând treptat cinstea pe care o aveai la început.

Dacă te muți într-o casă străină, la început ți se va oferi locul cel mai bun: o pernă moale, o pătură nouă. Apoi vei fi rugat să te întinzi pe canapea. Mai târziu, lângă ea. Sau chiar pe podea. Pentru că acea casă nu-ți aparține și, treptat, nu mai ești oaspete, ci povară.

A te folosi de bunurile altuia cere prudență. Doar din când în când. Cunoscând măsura și hotarul. Căci ceea ce e străin, rămâne străin. Ce ți se oferă cu bucurie întâia oară, a doua oară s-ar putea să nu mai primești. Și respectul se risipește cu fiecare vizită nepotrivită.

Și nu e vorba doar despre mâncare sau acoperiș. E vorba și despre relații. Nu trebuie să cerem, nici să implorăm. Nici să ne impunem oamenilor. „A alerga pe la mesele altora”, cum scria Dostoievski în Frații Karamazov, e un obicei rușinos.

De la primul semn trebuie să înțelegem: e vremea să păstrăm demnitatea și să ne retragem. Dacă suntem doriți, vom fi chemați. Dacă nu, nu trebuie nici să sunăm, nici să venim din nou.

Iar semnul e limpede: nu ne-au invitat. Nu ne-au telefonat. Nu ne-au scris. Așadar, aceea e masa altuia. Și nu se cuvine să ne vârâm cu de-a sila la ospăț. Cu atât mai puțin să ne așezăm la fața de masă străină...

Oricât de bine ar fi la alții, oricât de gustoase ar fi bucatele lor, oricât de cald și tihnit ar fi acolo — trebuie să așteptăm invitația. Dacă ne cheamă, mergem. Dacă nu, e mai bine să rămânem acasă. La masa noastră. Chiar de-ar fi cea mai modestă.

Fiindcă, oricum ar fi viața, trebuie să avem propria masă. Chiar mică, chiar sărăcăcioasă — dar a noastră. Nu poți trăi veșnic din resursele altora. Trebuie să ai ceva al tău: cu ce să trăiești și pentru ce să trăiești. Căci respectul se stinge cu fiecare vizită nepoftită. Și într-o zi nu-ți vor mai aduce decât niște resturi aruncate pe un colț de ziar...