$$$

 😢Am fost copilul sărac pe care toți îl batjocoreau. Dar eu… am scris vise pentru milioane de copii. Sunt HANS CHRISTIAN ANDERSEN. Și fiecare poveste e o rană care a învățat să zboare.

       M-am născut pe 2 aprilie 1805, în ODENSE, un oraș mic din DANEMARCA, într-o casă sărăcăcioasă. Tatăl meu era cizmar, mama mea, spălătoreasă care ziua se ruga la icoane și noaptea bea în tăcere ca să-și uite viața grea. Eu eram un copil stângaci, slab, cu ochi mari și urechi prea lungi. Copiii refuzau să se joace cu mine, râdeau și mă batjocoreau pentru că eram urât.

    La 11 ani am rămas orfan de tată.

Am fugit la COPENHAGA la 14 ani, purtând doar speranța și un bilet pentru teatru în buzunar. Am vrut să fiu actor. Dar mi-au spus că am o voce oribilă. Am încercat să scriu poezii. Mi-au râs în față. Am fost trimis la o școală pentru săraci, unde profesorul mă umilea în fața colegilor....😢 Dar am continuat. Scrisul a devenit refugiul meu.

      Primele mele povești n-au fost pentru copii. Au fost pentru mine. Pentru copilul flămând din mine. Apoi au devenit și pentru lumea întreagă.

    „RĂȚUȘCA CEA URÂTĂ ” nu era despre o rață. Era despre mine.... Despre cum m-au batjocorit copiii, despre cum nu m-am simțit niciodată frumos sau iubit... Despre cum mă uitam în oglindă și vedeam doar un suflet în plus, nu un om demn.

   „FETIȚA CU CHIBRITURI ”? Eram eu, tremurând în întuneric....😢

    „MICA SIRENĂ ”? Tot eu, dorindu-mi dragoste, dar fiind mereu respins....😢

     „HAINELE CELE NOI ALE ÎMPĂRATULUI ”? Eu, ironizând lumea care nu vedea adevărul.

      Am iubit. Intens. Profund. Uneori rușinos. Niciodată reciproc. L-am iubit pe EDVARD COLLIN, fiul editorului meu. I-am scris scrisori care nu și-au găsit niciodată ecoul. Mi-a răspuns sec: „Nu pot răspunde acestor sentimente....” Am iubit-o pe JENNY LIND, privighetoarea SUEDIEI. I-am dedicat basme. Ea m-a văzut ca pe un frate.

    Mi-am găsit alinarea în povești. Și în recunoașterea reginei DANEMARCEI, care m-a considerat un erou național. Mi-au fost deschise ușile palatelor, deși inima mea a rămas pe străzile ODENSEI....

     În ANGLIA, am fost prieten cu CHARLES DICKENS, o vreme. Am stat la el acasă, dar m-a considerat ciudat, dependent și intruziv. Când am plecat, a scris: „A fost un coșmar care a durat cinci săptămâni.” Relația noastră nu și-a mai revenit.

    Aveam fobii. Unele ridicole. Îmi era frică să fiu îngropat de viu. Dormeam cu un bilet pe piept pe care scria: „Sunt doar adormit.”

 😢 În ultimii ani, un accident banal, o căzătură mi-a afectat coloana.... N-am mai fost niciodată același. M-am stins încet, într-un conac al prietenilor mei danezi, în 1875. Aveam 70 de ani.

    În urma mea au rămas peste 150 de povești. Unele triste, altele sclipitoare, toate purtând în ele urmele unui suflet care n-a fost niciodată complet fericit.

   Nu am fost tată, nu am fost soț. Dar milioane de copii mi-au rostit numele.

    Eu sunt HANS CHRISTIAN ANDERSEN. Și nu am scris povești pentru a distra. Am scris ca să nu mă pierd.

sursa:Lumina în cuvinte 

CONSIDERAȚIE,MULȚUMIRI,RESPECT!