luni, 6 octombrie 2025

$$$

 ISTORIA UNEI IUBIRI


ANTOIN DE SAINT-EXUPÉRY ȘI CONSUELO


Poate una dintre cele mai uimitoare povești de dragoste ale secolului trecut! Dacă în viața aviatorului și scriitorului francez Antoine de Saint-Exupéry n-ar fi existat micuța diavoliță Consuelo, Micul Prinț, născocit de el, ar fi putut rămâne fără Trandafir. Căci tocmai de la Consuelo a fost inspirat portretul acelei flori minunate cu spini.


Totuși, biografii oficiali nu sunt de aceeași părere; dimpotrivă, sunt convinși că mariajul cu această femeie a fost tragedia întregii vieți a lui Saint-Exupéry.


El era blând și împăciuitor, iar ea imprevizibilă și capricioasă. Se asemănau doar într-un singur lucru — amândoi erau oameni ieșiți din tiparele lumii.


În aviație, legendara sa distracție devenise proverb. Pilota uitând să închidă portiera, să ridice trenul de aterizare, conecta un rezervor gol și ateriza pe piste greșite. Nu e de mirare că incidentele îl urmăreau constant în aer. La doar câteva luni după ce urcase pentru prima oară la manșă, a prăbușit avionul, suferind un traumatism cranio-cerebral. În 1932 abia a reușit să iasă din cabina avionului care se scufunda în timpul testării unui nou hidroavion. La sfârșitul lui 1935, a avut un accident în timpul zborului Paris–Saigon și a întâmpinat Anul Nou în deșertul libian. Găsit întâmplător de o caravană, era pe punctul de a muri de sete. În 1938 a scăpat cu viață ca prin minune în urma unui alt accident în Guatemala...


În momentul întâlnirii cu Saint-Exupéry, Consuelo Gómez Carrillo era deja văduvă de două ori. Dacă ar fi fost uragan, i s-ar fi putut atribui fără ezitare forța 12. „Micul vulcan salvadorian” a numit-o Antoine, iar cuvântul „mic” se potrivea doar staturii acestei femei cu ochi negri, vioaie și rareori tăcute, căci zgomot făcea cât o furtună.


Toți îl descurajau pe Antoine să se căsătorească cu această „calamitate naturală”. Dar el nu i-a ascultat nici măcar pe mama sa, față de care se supunea fără ezitare. Și astfel a luat naștere o uniune în care nu era loc pentru liniște, buget chibzuit, fidelitate conjugală, copii sau îmbătrânire senină. Dar, se pare, Saint-Exupéry avea nevoie de o astfel de căsnicie, care se legăna ca o corabie bătută de valuri. Totuși, nunta, pe care la început el însuși o dorea cu ardoare, era mereu amânată: Antoine aștepta sosirea mamei. Într-o zi, când răbdarea Con suelei părea epuizată, el a dus-o la primărie pentru a înregistra căsătoria. Dar în clipa în care trebuia rostit sacralul „da”, curajosul aviator a izbucnit în lacrimi în fața tuturor: „Nu vreau să mă însor departe de patrie și de familia mea!” „Iar eu nu vreau să mă mărit cu un bărbat care plânge”, i-a răspuns pe același ton Consuelo. Abia după doi ani de la cunoaștere a devenit contesă de Saint-Exupéry.


Contemporanii descriau relația lor printr-un singur cuvânt — paradox. Irascibilă, nestăpânită, impulsivă, neînfrânată în vorbe și de neoprit în capricii, Consuelo țipa, se certa și se înfuria de sute de ori pe zi. Spărgea vasele și își blestema soțul. Iar el se ferea din calea ei și zâmbea.


Acolo unde alții nu vedeau decât scandal și haos, Saint-Exupéry găsea poezie. Consuelo visa să cumpere cearșafuri stacojii și pe ele să-l spintece pe Antoine. Însă el ar fi ucis-o la rândul său, dacă, în loc de ceartă, s-ar fi apucat brusc să-i cârpească șosetele.


Se povestește că s-a despărțit de o amantă tocmai pentru că a surprins-o făcând asta. Pentru Saint-Exupéry, ceea ce majoritatea numește fericire era stagnare. Liniștea și tăcerea nu doar că nu corespundeau firii sale, ci, dimpotrivă, pentru creație avea nevoie de o atmosferă frământată și neliniștită, pe care i-o oferea soția sa. Era convins că iubirea este fericire îmbibată din plin cu suferință.


Cu toate acestea, această fericire stranie rănea adânc, iar rănile nu mai apucau să se vindece. Într-o zi, Consuelo a dispărut pentru două zile fără să spună un cuvânt soțului. Saint-Exupéry și-a petrecut noaptea căutând-o prin baruri. Dimineața s-a urcat la manșă obosit și furios. A greșit traseul, s-a izbit cu viteză de un dâmb în deșertul libian, a rătăcit două zile prin nisipuri și a fost salvat doar datorită unor beduini. Mai târziu, amintindu-și de aventură, i-a scris mamei: „E cumplit să lași în urmă pe cineva care, ca și Consuelo, are mereu nevoie de tine. Simți o nevoie uriașă de a te întoarce să o ocrotești și te rupi în unghii de nisipul care nu-ți dă voie să-ți împlinești datoria.”


Aventurile amoroase ale Consuelei îi plăceau tot mai puțin lui Saint-Exupéry. Iar odată cu trecerea anilor, capricioasa mândră nu înceta să-l acuze de impotență. Se întâmpla să-i arunce asemenea vorbe chiar în public. Tocmai atunci au apărut în viața lui alte femei. Consuelo nu putea suporta asta. Își gelozea soțul nu atât pe femei, cât pe atenția care i se acorda. Ea voia mereu să fie în centrul scenei.


Trebuie spus că impotența inventată de Consuelo nu le-a împiedicat pe tânăra actriță Nathalie Paley și pe artista Hedda Sterne să-i fie amante lui Saint-Exupéry și să-l admire ca bărbat. Un rol aparte l-a jucat în viața autorului „Micului Prinț” tânăra Sylvia Reinhardt. Oricât de mult ar fi disprețuit Saint-Exupéry tihna burgheză, uneori și el avea nevoie de ea. Alături de Sylvia găsea ceea ce Consuelo nu-i putea oferi: căldură și liniște sufletească. Și totuși, Antoine cel contradictoriu se întorcea mereu la soția sa, care, cu fiecare an, îl chinuia tot mai mult.


Scriitorul-aviator, adorat de întreaga lume, și-a purtat cu demnitate crucea — dragostea sa năvalnică pentru o mincinoasă aproape smintită. De nenumărate ori soții luau hotărârea să se despartă. În 1938, după o discuție dureroasă, Consuelo, sleită de suferință, a plecat pe mare spre casă, în Salvador. Călătoria se apropia de sfârșit când i s-a înmânat o telegramă de la mamă: „Soțul tău este grav rănit, 32 de fracturi, 11 dintre ele grave, am refuzat amputarea până la sosirea ta, zboară cât mai curând spre Panama.” (Saint-Exupéry se prăbușise în Guatemala.)


„Cu greu am recunoscut chipul lui Tonio, atât era de umflat. Un ochi îi ajunsese aproape pe frunte, iar celălalt atârna lângă o gură diformă, vineție”, scria Consuelo în memoriile sale. În ziua externării, slăbit și desfigurat, Saint-Exupéry i-a spus: „Mâine mă vei urca în avion spre New York. Acolo îmi voi face o operație estetică, să-mi pun fața în ordine. Nu poți trăi lângă un monstru.” Totuși, a refuzat s-o ia cu el: „Noi ne-am despărțit, n-ai uitat?”


Când, în vara lui 1944, a plecat într-un zbor de recunoaștere, probabil știa deja că nu se va mai întoarce. La fel și Consuelo, prăbușită cu fața în așternut, refuzând să-l urmărească de la fereastră. Chiar înaintea acelui zbor, o prezicătoare îi vestise lui Saint-Exupéry moartea în valurile mării. Antoine povestise tuturor profeția, repetând fără încetare că, probabil, fusese confundat cu un marinar. Iar pe 31 iulie a zburat în direcția Lyonului. La scurt timp, legătura cu avionul a fost pierdută.


N-au fost găsite resturi ale aeronavei. Locul și felul în care a pierit rămân o enigmă. A rămas legenda frumoasă că, asemenea Micului Prinț, nu a murit, ci pur și simplu s-a întors la steaua sa.


Ani la rând, Consuelo a refuzat să creadă că soțul ei nu mai era în viață. „Mă lăsa deseori singură — spunea cu încăpățânare —, dar întotdeauna se întorcea.”


Consuelo i-a supraviețuit 35 de ani; a murit în 1979. După moartea ei a fost publicată cartea „Amintirile Trandafirului”, în care relata cu lux de amănunte anii petrecuți alături de celebrul scriitor. Iar câțiva ani mai târziu, în plasele unui pescar s-a încurcat o brățară pe care erau gravate numele Antoine și Consuelo. Era brățara lui Saint-Exupéry.

$$$

 Dacă alegi o femeie activă profesional, trebuie să accepți faptul că nu poate administra gospodăria cu normă întreagă.


Dacă alegi o femeie dedicată căminului, care are grijă de tine și ține casa în ordine, trebuie să accepți faptul că nu aduce venituri.


Dacă alegi o femeie supusă, trebuie să accepți faptul că depinde de tine.


Dacă alegi o femeie curajoasă, trebuie să accepți faptul că are convingeri proprii și independență în gândire.


Dacă alegi o femeie frumoasă, trebuie să accepți faptul că gelozia trebuie ținută în frâu.


Dacă alegi o femeie puternică, trebuie să accepți faptul că este neclintită și rezistentă.


Nicio femeie nu este perfectă, nici nu ar trebui să fie.


Fiecare femeie are propria ei personalitate și propriile valori, care îi conturează identitatea și o fac unică.

#$$

 La treizeci şi cinci de ani a fost alungată dintr-un bar portuar — după standardele locale devenise prea bătrână pentru a mai urca pe scenă.


Stăpânii localului au judecat simplu: într-o lume atât de aspră, tinereţea cântărea mai mult decât orice talent. Dar au mai trecut cincisprezece ani — iar aceeaşi cântăreaţă „îmbătrânită” a devenit, la cincizeci de ani, o adevărată stea şi a pornit într-un turneu mondial. Cesária Évora a dovedit că uneori viaţa adevărată începe acolo unde păruse că s-a tras deja cortina.


În august 1941, pe mica insulă São Vicente, pierdută în Oceanul Atlantic la şase sute de kilometri de ţărmurile Senegalului, s-a născut o fetiţă menită să devină glasul unui întreg continent. Insulele Capului Verde — cum era numit arhipelagul Cabo Verde în limba rusă — erau o colonie portugheză minusculă, unde, pe cele nouă petice locuite de pământ, împrăştiate în mijlocul oceanului, trăiau mai puţini oameni decât într-un singur sector al Moscovei.


Cesária a văzut lumina zilei în oraşul Mindelo — al doilea ca mărime din Cabo Verde. Tatăl ei cânta la vioară şi violoncel, umplând casa de armonii, dar a murit timpuriu, lăsând-o pe soţie singură cu şapte copii în faţa unei realităţi necruţătoare. „Nu am flămânzit, eram doar foarte săraci”, îşi amintea mai târziu Cesária acei ani.


Familia supravieţuia mai ales datorită fraţilor care munceau peste hotare. O parte din casă era dată în chirie, iar bunica mai cultiva în grădină pepeni, porumb şi fasole.


În familia lor exista o tradiţie emoţionantă de a împărţi recolta: după ce strângeau roadele, le aşezau în grămezi şi le împărţeau vecinilor. La fel procedau şi ceilalţi. Toată lumea împărţea ceva cu ceilalţi. Dar nici această întrajutorare nu a putut împiedica inevitabilul — micuţa Sizi a fost trimisă la orfelinat pentru trei ani lungi.


Totuşi tocmai acolo, între zidurile aşezământului caritabil, fetiţa şi-a descoperit menirea — a început să cânte în corul orfelinatului.


Regina barurilor portuare


Statul Cabo Verde trăia după legi aparte în acele vremuri. După cel de-Al Doilea Război Mondial, când sistemul colonial începea să se destrame, aproape toţi bărbaţii apţi de muncă au părăsit insulele în căutarea unei sorţi mai bune — unii spre Europa, alţii spre America.


Au rămas în mare parte femeile. În portul maritim Mindelo soseau zilnic zeci de nave uriaşe, cu echipaje însetate de distracţie după luni întregi petrecute pe mare — iar acolo îi întâmpinau femei dornice să câştige un ban.


În această atmosferă şi-a petrecut Cesária tinereţea. Café Royal, unde a început să cânte la şaisprezece ani, era un „bar pentru marinari” tipic. Se auzeau chitare, curgea vin ieftin, iar tânăra cântăreaţă cucerea publicul cu vocea ei catifelată. Toţi o lăudau, iar ea cânta cu bucurie, căutând instinctiv acel stil inconfundabil care avea să cucerească mai târziu lumea întreagă.


Tot în acei ani a avut loc o întâlnire ce şi-a pus amprenta asupra întregii ei vieţi. Marinarul Eduardo nu doar că i-a cucerit inima, dar i-a devenit şi primul profesor de muzică. A învăţat-o cântece tradiţionale portugheze. Aceste melodii s-au oglindit în creaţia ei şi au intrat în repertoriu, devenind temelia faimei sale viitoare.


Idila a fost scurtă, dar dureroasă — Eduardo a plecat pe mare şi nu s-a mai întors. Cesária vorbea rar despre acea durere, doar într-un interviu a mărturisit că prima ei iubire „a plecat odată cu valurile”. Această dramă personală s-a revărsat în primele ei cântece, străbătute de dorul despărţirii şi de chemarea mării.


Ascensiune şi decădere


Datorită apariţiilor regulate în localurile portuare, Cesária a cucerit rapid titlul de „regină a mornei” — gen muzical naţional al Cabo Verde. Morna este o muzică a melancoliei şi nostalgiei, născută la răscrucea dintre ritmurile africane şi melancolia portugheză.


În interpretarea ei, aceste cântece căpătau o forţă aparte, de parcă însăşi sufletul insulelor ar fi vorbit prin vocea ei.


Dar o adevărată carieră profesională tot nu se contura. Două înregistrări ale prestaţiilor ei radiofonice au apărut la sfârşitul anilor ’60 — una în Portugalia, cealaltă în Ţările de Jos, unde trăiau mulţi emigranţi de pe insule — însă ambele au trecut neobservate.


Nu existau discuri, nici onorarii. Cesária rămânea o celebritate locală într-o lume care nu se întindea dincolo de luminile portului Mindelo.


Apoi a venit lovitura crudă. La treizeci şi cinci de ani, talentata cântăreaţă a fost pur şi simplu aruncată în stradă. Pentru barul marinarilor devenise prea bătrână — aşa erau moravurile acelei lumi aspre, în care tinereţea preţuia mai mult decât talentul.


Zece ani în întuneric


Până la mijlocul anilor ’70, Cesária a abandonat complet apariţiile publice, cufundându-se în grijile obişnuite ale unei mame singure. Avea mai mulţi copii de la taţi diferiţi şi nu fusese niciodată căsătorită. În plus, în ţară a avut loc o lovitură de stat, urmată de criză economică şi foamete adevărată.


Au fost cei mai grei zece ani din viaţa ei. A încetat cu desăvârşire să mai cânte în public, abia dacă ieşea din casă şi bea mult, fără oprire. Viaţa personală nefericită a dus la probleme serioase cu alcoolul, iar totul părea să indice că talentata cântăreaţă era pierdută pentru totdeauna.


Totuşi, chiar şi în acele clipe întunecate, muzica nu a părăsit-o. Cesária mergea adesea pe ţărmul oceanului şi cânta pentru sine — era felul ei de a înfrunta depresia şi singurătatea. Localnicii îşi aminteau cum o vedeau stând lângă apă şi fredonând morne.


„Oceanul ascultă mai bine decât oamenii”, spunea ea.


A doua naştere


Aşa au trecut aproape zece ani, cenuşii şi fără speranţă. Abia la mijlocul anilor ’80, când trecuse deja de patruzeci de ani şi ţara începea să se trezească din amorţeală, ea a început din nou să cânte. Şi atunci s-a dovedit pe neaşteptate că jumătate dintre cântăreţele din Cabo Verde o considerau profesoara lor — faima „reginei mornei” supravieţuise anilor de recluziune.


La mijlocul anilor ’80, soarta i-a oferit Cesáriei un dar neaşteptat. Comitetul femeilor din Cabo Verde a organizat o călătorie a unei delegaţii de muzicieni caboverdieni la Lisabona. Pentru Cesária era prima ieşire dincolo de hotarele insulelor natale.


Évora a rămas la Lisabona şi cânta seara prin restaurante, probabil pentru a strânge bani de bilet spre casă. Din fericire, într-una dintre seri, când interpreta în localul „Enclave”, a intrat José da Silva. Francez era doar în acte — se născuse şi crescuse tot pe aceleaşi Insule ale Capului Verde.


José îşi dorea cu ardoare să devină producător, dar deocamdată lucra noaptea ca muncitor de cale ferată. Şi, de îndată ce a auzit-o pe Cesária cântând, a înţeles că soarta îi pusese în mână un fel de bilet câştigător la loterie.


Glorie mondială la cincizeci de ani


José a dus-o pe Cesária la Paris şi i-a organizat înregistrări profesioniste. Primele albume, din 1987 şi 1988 — „Soarta frumuseţii” şi „Diva desculţă” — nu au avut mare succes. Dar treptat, prin încercări şi experimente, da Silva a găsit acel sound inconfundabil care avea să cucerească lumea. A adunat muzicienii potriviţi — tot originari din Cabo Verde.


Cesária a fost aşezată în mediul ei firesc — un mic ansamblu acustic cu chitare, nelipsitul cavaquinho, bas, percuţie, vioară. Fără aranjamente complicate, doar înregistrare live, fără suprapuneri! Iar în 1991 a apărut albumul „Mar Azul”, care a devenit incredibil de popular în Europa.


Piesa titulară a discului, compusă de unchiul ei B. Leza, era difuzată necontenit de posturile de radio franceze.


Iar un an mai târziu s-a întâmplat miracolul — albumul „Miss Perfumado” a fost o adevărată explozie. Doar în Franţa s-au vândut două sute de mii de exemplare în prima lună, iar în lume trei sute de mii. Cu acest disc, Cesária, ajunsă la cincizeci şi unu de ani, a pornit pentru prima oară într-un turneu mondial.


Bunica ce nu s-a schimbat


La cincizeci de ani, Cesária a fost nevoită să-şi găsească din nou stilul scenic. Şi, instinctiv, a decis să rămână pur şi simplu ea însăşi: ca în Café Royal, cu treizeci de ani în urmă, când, la şaisprezece ani, cânta pentru marinarii gălăgioşi.


De aceea apărea pe scenă desculţă şi rămânea aproape nemişcată în faţa microfonului. Nu se sfia să-şi aprindă o ţigară chiar acolo, în timp ce muzicienii continuau să cânte — aşa cum făcea în tinereţe, sprijinită de tejgheaua barului.


În reprezentaţiile ei nu exista comportament studiat, nici vorbe învăţate. În faţa publicului se arăta o femeie în vârstă, meditativă, uşor tristă, tăcută şi de o simplitate desăvârşită.


Cesária a cântat pe cele mai mari scene ale lumii — de la Paris la New York, inclusiv pe prestigioasele scene Olympia şi Carnegie Hall. Concertele ei se desfăşurau cu casa închisă, iar imaginea „divei desculţe” a devenit iconică.


Ea a făcut cunoscută milioanelor cultura Cabo Verde, până atunci aproape necunoscută. În 2004, Cesária a câştigat premiul Grammy la categoria „Cel mai bun album de muzică mondială contemporană” pentru discul Voz d’Amor (2003) — momentul culminant al carierei sale şi recunoaşterea contribuţiei sale la cultura universală.


Presa a creat în jurul ei mitul unei cântăreţe africane angajate politic, interpretând picioarele goale ca pe un gest de solidaritate cu cei săraci. În realitate era doar obiceiul unei fete sărace, care, pe deasupra, suferea de diabet şi de dureri cronice la picioare.


Spre finalul carierei, în caietul ei de cerinţe figurau chiar un scaun cu rotile pentru a urca la avion şi o cabină de machiaj la acelaşi etaj cu scena — nu mai putea urca scările.

$$$

 ......LEGENDA CADRULUI DIDACTIC

Când Dumnezeu a creat cadrul didactic, a chemat toţi îngerii şi i-a întrebat: - Cum ar trebui să fie un cadru didactic ?

Îngerii i-au dat mai multe răspunsuri:

- Să-i iubească pe copii!

- Să rămână mereu elev, învăţând continuu pentru a transmite învăţăceilor lui cunoştinţe actuale şi de valoare!

- O fiinţă care să rămână veşnic tânără, amabilă, întelegătoare, modestă, creativă şi corectă!

- Să aibă cele trei perechi de ochi: cu o pereche să vadă în timp ce scrie la tablă sau citeşte, cu alta să vadă tot ce se întâmplă în jurul lui, iar cu ultima, să se poată uita la elev când acesta este obraznic şi trebuie să-i spună : ,,Te iert, altădată să nu se mai întâmple!’’

- Să poată preda când copilul îi este bolnav acasă sau el însusi suferă de vreo boală!

- O fiinţă care, deşi uneori firavă, este în stare să stăpânească prin tact pedagogic şi talent un grup mare de învățăcei, fiecare având propriile idei, aspirații!

Când a auzit aceste răspunsuri, Dumnezeu le-a spus îngerilor:

- Acestei fiinţe, care primeşte atât de puţin şi dă sau i se cere atât de mult, mai trebuie să-i adăugăm ceva!

- Ce? au întrebat toţi îngerii în cor.

Dumnezeu le-a răspuns:

- Lumină, multă lumină, pentru ca flacăra cadrului didactic să nu se stingă niciodată!

$$$

 

MÂINILE - CELEBRUL TABLOU AL LUI ALBRECHT DURER

        În secolul al XV-lea, într-un oraş micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18!

Pentru a-şi întreţine ,tatăl , bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru prin vecinătate.

       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.

       După lungi discuţii noaptea în patul lor aglomerat, cei doi au stabilit un pact.

Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze la Academie. 

Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4 ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.

       Apoi, într-o duminică după slujba de la biserică au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la Nürenberg. 

Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a susţinut fratele cu bani.

Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie. 

Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale multor  profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câştige sume importante. 

Când s-a întors în satul sau, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă şi memorabilă din care n-au lipsit muzică şi râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru că el să-si îndeplinească visul. 

Şi cuvintele de încheiere au fost: "Şi acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poţi duce la Nürenberg, să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine."

      Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert.     

       Lacrimile îi curgeau pe faţă palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu nu, nu, nu.

       În final, Albert s-a ridicat şi şi-a şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând.

      Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. 

      Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. 

         Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puţin o data, 

iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat atăt de rău mâna dreaptă, încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentru a toasta cu tine, cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pt mine e prea târziu.

     Au trecut mai mult de 450 ani. Sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe, desene în cărbune, gravuri, etc). sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este că ne este familiară doar una singură, a cărei reproducere o putem avea acasă sau la birou. 

       Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.

     Şi-a denumit opera simplu mâini, dar lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit tributul iubirii mâini în rugăciune .

      Data viitoare când veţi vedea o copie a acestei creaţii emoţ ionante, mai priviţi-o odată. 

        Daţi-i voie să vă amintească, dacă mai era nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.

$$$

 ANNA AHMATOVA


(Anna Andreievna Gorenko; Bolșoj, 1889 - Komarovo, 1966) Poetă rusă. Și-a petrecut copilăria și adolescența între Țarskoe Selo și Kiev. Când părinții ei au divorțat în 1905, Ahmatova s-a mutat cu mama ei în Crimeea, de unde a plecat la rândul ei la Kiev, pentru a-și termina studiile secundare și a studia dreptul. În cele din urmă, a urmat cursuri avansate de literatură și istorie la Sankt Petersburg.


Anna Ahmatova, împreună cu poeții Nikolai Gumilev (cu care s-a căsătorit în 1910) și Serghei Gorodețki, au fondat mișcarea poetică rusă cunoscută sub numele de Acmeism. Această mișcare a fost o reacție împotriva vagității și misticismului decadent al simbolismului, în favoarea imaginilor concrete și a realității imediate. Conservatoare în metrica sa, concepția ei despre rimă este în întregime clasică, o moștenire directă de la Alexandr Pușkin , marele ei profesor. Poezia Ahmatovei este în dialog perpetuu cu vasta tradiție poetică ce îi include pe Horațiu , Dante , William Shakespeare și însuși Pușkin, precum și cu contemporanii ei Osip Mandelstam și T.S. Eliot .


Talentele sale au fost dezvăluite foarte devreme, iar primele sale versuri au fost tipărite în 1907. Prima sa carte, Anochecer (1912), are dragostea ca temă centrală, cu versuri scurte, simple și intime, căutând constant dialogul dintre cititor și autor. Stilul ei a fost perfecționat foarte devreme și abia s-a schimbat de-a lungul vieții.


În urma revoluției comuniste din 1917, motive civice, patriotice și religioase au apărut în opera sa, fără a afecta intensitatea și originalitatea vocii sale. Din această perioadă se remarcă colecțiile sale de poezii Belaia staia (1917) și Podorozhnik (1921), pentru care a fost criticată și clasificată drept burgheză și aristocrată. După publicarea volumului Anno Domini MCMXXI (1921), lucrările sale originale au încetat să mai apară până la publicarea volumului Iz shesti knig (1940), o compilație a operelor sale anterioare.


În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ea a început lunga și renumita sa Poema fără geroia (1940-1962), o lucrare de o complexitate extraordinară ce constituie un fel de rezumat liric al întregii filosofii și poetici a lui Ahmatova, lucrare care nu a apărut decât în 1966. Ciclul ei emoționant în memoria victimelor lui Stalin , printre care s-a numărat și fiul ei, Lev, Requiem (1935-1940), este considerat o capodoperă și un monument poetic dedicat suferinței poporului sovietic sub dictatura stalinistă.


După dezghețul cultural care a urmat morții lui Stalin, Ahmatova a fost parțial reabilitată. În 1958, a apărut un nou volum de poezii, împreună cu traduceri de poezii de Giacomo Leopardi și Rabindranath Tagore . Opera sa variată și extinsă include, de asemenea, colecțiile de poezii Chetki (1912) și Beg vremeni (1965). A scris numeroase eseuri despre Pușkin, adunate în volumul O Pushkine: statí i zametki (1977). De asemenea, a publicat un memoriu în care își povestește relațiile strânse cu Alexander Blok, Amedeo Modigliani și Osip Mandelstam.


Ahmatova a suferit cenzură pentru „misticismul, erotismul și indiferența politică” sa, iar în 1946 a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor Sovietici. În timpul vieții sale, a fost ținta unor atacuri constante și, cu doar câțiva ani înainte de moartea sa, a primit aprobarea și laudele contemporanilor săi din țară și din străinătate. Înmormântarea sa, care a avut loc la Catedrala Sfântul Nicolae din Sankt Petersburg, a fost numeroasă.

&&&

 FRANCESCO ALBANI


(Bologna, 1578 - id ., 1660) Pictor italian. Influențat de familia Carracci, a lucrat la Roma și Bologna. Operele sale mitologice, impregnate de sentimentalism, au fost foarte apreciate. Rafael și Guido Reni (cu care a lucrat la Montecavallo) i-au cultivat ulterior clasicismul.


Francesco Albani s-a format în orașul său natal cu manieristul flamand Denijs Calvaert și apoi în atelierul Carracci, participând la ambițioasele proiecte decorative realizate de frații Carracci între 1597 și 1600. În 1602 s-a stabilit la Roma cu Annibale Carracci , care l-a ținut ocupat în mare parte cu lucrările sale din acei ani la Galeria Farnese și, mai ales, cu frescele din biserica Sfântul Iacob al Spaniolului, executate în timpul bolii grave a lui Annibale în 1605-1607.


Pe măsură ce prestigiul său creștea, într-o anumită rivalitate cu tânărul Guido Reni, Albani a lucrat din abundență la Roma și Bologna, atât în frescă (absida bisericii Santa Maria della Pace din Roma, 1611-1614), cât și în ulei pe pânză, unde avea să dezvolte acel tip personal de pictură de șevalet cu subiecte mitologice care îl avea să-l facă celebru; seria despre cele patru elemente (1622, Muzeul din Torino), Apollo și Dafne (1615, Muzeul Luvru) sau Răpirea Europei (1630, Galeria Uffizi) sunt câteva exemple emblematice.


Deceniul 1620-1630 a fost cel mai rodnic și de succes al carierei sale, producând cele mai notabile piese din întreaga sa producție pentru toate casele princiare ale Italiei. Își deschisese propriul atelier la Roma, dar în 1635 s-a stabilit definitiv la Bologna, unde a creat cele mai ambițioase compoziții de altar ale sale, precum și picturi alegorice și peisaje idilice. De o longevitate considerabilă, și-a repetat monoton motivele până la moarte.


Cel mai caracteristic aspect al stilului lui Francesco Albani și cele mai mari succese ale sale se regăsesc în gustul său aproape elenistic pentru teme de mitologie erotică sau senină (cum ar fi în Toaleta lui Venus sau Judecata lui Paris , ambele aflate la Museo Nacional del Prado din Madrid), resimțite într-o atmosferă de senzualitate lirică rafinată, adesea contopită cu un peisaj umbros, uneori cu un fel de nostalgie venețiană și alteori scăldată într-o claritate aurie ce învăluie și catifelează heruvimii săi zâmbitori.


Compozițiile sale religioase, uneori reci și lipsite de o ungere autentică, sunt salvate, însă, de frumusețea senină a schemei sale compoziționale și de demnitatea nobilă a modelelor sale, în care reînvie ceva din idealul de frumusețe al lui Rafael , care l-a inspirat întotdeauna și care a determinat o mare parte din succesul și imitațiile sale în secolul al XVIII-lea, ceea ce l-a transformat într-unul dintre marile idealuri ale esteticii sale, între neoclasicism și rococo. Unele dintre cele mai populare lucrări ale sale, precum Ghirlanda de Amorți Dansatori (Milano, Pinacoteca Brera), se numără printre cele mai copiate și imitate de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, precum și cele care au mutat cele mai multe pagini de comentariu liric până la romantism.

$$$

 SCRIITORII ROMÂNI ȘI ALCOOLUL Nichita Stănescu bea două sticle de vodcă pe zi, Marin Preda a murit după o beție cruntă Povestea de iubire d...