$$$

 Teodor Ştefanelli (n. Theodor Ștefaniuc, 18 august 1849, Siret, Suceava - d. 23 iulie 1920, Fălticeni, Suceava) a fost scriitor, jurist şi istoric preocupat de o cât mai bună cunoaştere a istoriei Bucovinei, deputat în Dieta Bucovinei din partea Partidului Naţional Român şi participant activ la unirea cu România din 1918, membru al Academiei Române. Fiu al unui comerciant și vânzător, Vasile Ștefaniuc, Teodor Ștefanelli a urmat școala primară în Siret și liceul la Cernăuți, între 1861 și 1869. În al doilea an de liceu a fost coleg de clasă cu Mihai Eminescu. Între 1869 și 1873 a studiat dreptul la Universitatea din Viena, la care și-a obținut și doctoratul în 1875. A lucrat ca magistrat și administrator în Câmpulung Moldovenesc, Suceava și Liov. Până să se retragă din activitate în 1910, a fost consultant imperial la Curtea Supremă din Viena. În Cernăuți, a făcut parte din Societatea pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina, Societatea Academică Junimea și Arboroasa. Ștefanelli a făcut parte și din societatea România Jună din Viena, implicându-se în organizarea manifestațiilor de la Mănăstirea Putna din 1871. Ca membru al Societății Școlare Române din Suceava, a fost fondator al unei biblioteci. În 1898 este numit membru corespondent al Academiei Române, devenind membru titular din 1910. Membru al Partidului Național Român, a fost deputat în Dieta Bucovinei, participând activ la Unirea Bucovinei cu România, în 1918. Prima sa lucrare publicată a fost o traducere, apărută în 1868 în Foaia Societății pentru Cultura și Literatura Română. Contribuțiile sale au apărut și în Analele Academiei Române, Arhiva, Aurora Română, Calendariul Societății pentru Cultura și Literatura Română, Convorbiri Literare, Gazeta Bucovinei, Junimea Literară, Revista Politică, Transilvania și Tribuna. S-a semnat sub formele T. Șt., T. V. Ștefaniu, Truță și T. V. Șt. Cea mai mare parte a operei sale se regăsește disipată în periodice. Au fost tipărite sub formă de cărți: adaptarea poveștii ,,Loango" (1886), textele istorice ,,Istoricul luptei pentru drept în ținutul Câmpulungului Moldovenesc" (1911) și ,,Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc" (1915), lucrarea ,,Amintiri despre Eminescu" (1914). Încetează din viață în 1920, fiind înmormântat la Fălticeni. În centrul orașului Siret, unde s-a născut, i s-a înălțat un bust. În prezent, pe soclul bustului poetului Mihai Eminescu din Suceava se află un altorelief cu chipul lui Teodor Ștefanelli.

Surse:

Aurel Sasu (ed.), Dicționarul biografic al literaturii române, vol. I, Pitești: Editura Paralela 45, 2004 

https://www.autorii.com/scriitori/stefanelli-teodor/

https://acad.ro/bdar/armembriLit.php?vidT=S

https://www.cronicadefalticeni.ro/un-prieten-bun-al-lui-mihai-eminescu-teodor-v-stefanelli/

N.  Uszkai

$$$

 Ion Gheorghe (n. 18 august 1935, Florica, Buzău - d. 11 octombrie 2021, București) a fost un poet român, reprezentant al perioadei neomoderniste și al tendințelor neoexpresionistă și protocronistă.

A fost fiul agricultorului Anton Gheorghe și al Filofteii Gheorghe (n. Marin).

După ce studiază la Școala Normală „Spiru Haret“ (1947-1948) și la Școala Pedagogică din Buzău (1950-1952), îl aflăm între discipolii sadovenieni de la „fabrica de scriitori ai proletariatului“, Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București, absolvită în 1954; între 1955 și 1970, anul obținerii diplomei de licență, își desăvârșește studiile la Facultatea de Filologie – Universitatea din București.

Opera poetică a lui Ion Gheorghe, cea eliberată „prompt“ de lestul stihuirilor proletcultiste din Pâine și sare (roman în versuri – București, Editura pentru Literatură, 1957), Căile pământului (București, Editura Tineretului, 1960), Cariatida (București, Editura Tineretului, 1964; augmentat, în ediția din 1967) etc., reunește în bogata-i corolă policromă volumele:

Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic – scrisorile esențiale (București, Editura pentru Literatură, 1966),

Zoosophia (București, Editura Tineretului, 1967),

Vine iarba (București, Editura pentru Literatură, 1968),

Cavalerul trac (București, Editura Tineretului, 1969),

Mai mult ca plânsul – icoane pe sticlă (București, Editura Eminescu, 1970),

Megalitice (București, Editura Cartea Românească, 1972),

Avatara (București, Editura Eminescu, 1972),

Poeme (cu un Cuvânt înainte de Marin Mincu), București, Editura Albatros (colecția „Cele mai frumoase poezii“), 1972,

Noimele (București, Editura Cartea Românească, 1976),

Dacia Fëniks (București, Editura Cartea Românească, 1978),

Elegii politice (București, Editura Cartea Românească, 1980; reeditări în 1982 și 2002),

Proba Logosului (antologie, cu o Prefață de C. Stănescu), București, Editura Albatros (colecția „Biblioteca pentru Toți“), 1981,

Zicere la zicere (București, Editura Albatros, 1982),

Scripturile (București, Editura Eminescu, 1983).

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn

Scrie-mi și eu voi da sau nu voi da semn.

Acum dorm pe-o uzină fară-ncetare,

Somnul meu este-o luptă nedreaptă cu motoarele.

Noaptea intră peste mine fară-ngăduință,

ca vântul se strecoară, pe lângă cheie,

prin pereți, ca frigul ca apa, ca focul mă cuprinde,

își apleacă pe ferestrele rotunde capetele,

își pun măștile monstruoase, să mă sperie,

îmi trag pernele de sub cap și perdelele patului…

Se ridică pe masă și joacă cărți pân-la ziuă,

Răstoarnă țigările, și-mi strică bețele de chibrit,

se-nfășoară pe după ața nasturilor și-mi descos cămășile

dar mai cu seamă își suflecă hainele de lucru

scufundându-și mâinile în urechile mele.

Dintr-o dată totuși viața mea le-a fost dată-n păstrare

față de cine vor răspunde și cine le-o răsplăti?

Cineva aude zarvă de strune-ndelung cercetate,

oamenii se-ntreabă, tăindu-și pâinea sau portocalele,

cine și unde se umblă cu mâinile într-un pian?

Nu răspund și trec cu degetele pe corzile-albastre-ale nervilor

struna vederii trăiește bine întinsă și cumpănită,

struna tăcerii se tânguie bine și trainic

struna memoriei vibrează stăpână pentru pâinea

ce trebuie s-o câștig:

Pot să vă-nvăț să dormiți cu nevestele voastre:

desfășurați-le părul pe umărul stâng, peste inimă,

adormiți cu fața-n rădăcinile părului nevestelor voastre,

veți visa totdeauna și sigur că trăiți într-un lan de secară,

prindeți cu bărbiile încheieturile brațelor lor

și veți visa cum trece un izvor pe lângă piatra de râu

a pieptului vostru

și-ndeosebi duceți-le-n brațe prin tot somnul,

să visați catarge de care vă țineți pe vreme de hulă.

O apă mult părtinitoare se pune-ntre noi pentru toate;

motoarele vor aștepta pe malul celălalt –

barca de liniște le răpește prada și mulțumirea.

Ce-i somnul meu acum, decât o luptă nedreaptă;

dorm pe-o uzină fără oprire, pe obârșia motoarelor însăși;

cu un singur cuvânt de la tine mi-acopăr fereastra;

ca niște cuie de argint îmi sprijină cărțile,

pe cuvintele tale mi se zvântă spălată de mine…

Scrie-mi, trimite-mi pachete de cuvinte de-acasă –

grele, ca sacii de pământ, scrisorile tale spre mine;

nevămuite le voi vărsa pe masa de muncă, pe pernă,

le voi lua dimineața cu apă, le voi mușca pe pâine,

cuvintele tale, scrisorile tale de dorul de mine

de sprijin al meu, de păstrare, de faimă frumoasă.

Scrie-mi mult; până te vor durea oasele brațelor

până vei scăpa cărțile și pâinea din mână la masă;

spune celor ce te-ntreabă pentru ce te temi astfel,

spune-le c-ai dus prea mult copila-n brațe

c-ai spălat, ai cărat lemne, și cărți, spune orice,

dar nimănui nu aminti că ai purtat scrisori către mine –

lasă mie lauda și faima aceasta să le răspundă;

scrie-mi mult, cazi și te scoală și scrie din nou –

Scrie-mi, inventează tu ziceri noi despre lucruri,

sări de pe rugul de noapte al somnului singură,

pierde-te printre cărți, smulge-le limbile de iubire,

pune-le să te-nvețe, fură-le rostul și lucrul.

Scrie-mi cu lacrimi de-acasă, întoarce-te din vârstă,

de la cele mai importante plecări, de pe pod, de prin ceasuri,

așteaptă pe bancă, unde crezi c-ai pierdut un cuvânt

ia tramvaiul, nu-ți face grijă de bani

cheltuiește, și cumpără cuvintele vândute de alții,

plângi peste ele până le găsești fata mea și trimite-le;

Scrie-mi, adună, dă veste-n orașe și-n glasurile celor ce se apără

răpește, când alții adorm sau nu se mai știu,

când nu se mai recunosc de-aproape ce-și sunt zi de zi –

răpește cuvintele lor și le suferă de la-nceput

plânge-le până le dai fața mea de bărbat curajos,

și scrie-mi, trimite-mi saci grei de pământ părintesc.

Scrie-mi până la moarte, scrie-mi și eu voi da sau nu-ți voi da semn.

$$_

 https://cashclub.ro/register?ccref=2GHiGDql

Este o platforma de shopping online cu reducere de tip cashback: o parte din suma cheltuită pe oricare dintre magazinele de pe platforma se returnează in contul propriu și se poate retrage în momentul în care se ajunge la o anumită limită. Pentru cei care fac cumpărături online frecvent, cashback-ul poate ajunge la sume deloc de neglijat. Plus că puteți beneficia de cupoane de reduceri la fiecare magazin în parte. Ceea ce, pe ansamblu, duce la economii pe termen mediu și lung.

La Carturesti cashback 10% și reducere 10%

$$$

 18 August 1916: se naste Neagu Djuvara (d. 25 ianuarie 2018, București), diplomat, filosof, istoric, jurnalist și romancier român.

Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Nisa (primii ani de liceu) și Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în drept (Paris, 1940)

A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie–noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.

În mai 1972, a obținut doctoratul de stat (docența) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, sub conducerea cunoscutului sociolog și filozof Raymond Aron. Mai târziu a obținut și o diplomă a prestigiosului Institut național de limbi și civilizații orientale (fr) de la Paris (INALCO).

.................................................................................................................................................................................................................

Neagu Djuvara: „Românul de azi nu mai ştie ce a fost acum 200 de ani“

Alexandra Constanda

Publicat: 13.09.2013

Ziarul Adevarul 

Joi seară, Librăria Humanitas de la Cişmigiu a fost neîncăpătoare pentru cititorii veniţi la evenimentul de lansare a ediţiei ilustrate a cărţii „Între Orient şi Occident“ a lui Neagu Djuvara. La eveniment, alături de autor, au fost prezenţi Gabriel Liiceanu şi actorii Dan Rădulescu şi Radu Iacoban.

În cadrul lansării, istoricul Neagu Djuvara şi-a amintit cât de greu a fost să scrie această carte şi a mărturisit că motivul pentru care a scris-o este că „românul de azi nu mai ştie ce a fost acum 200 de ani“.

Pe de altă parte, filosoful şi scriitorul Gabriel Liiceanu a declarat că apariţia ediţiei ilustrate a cărţii „Între Orient şi Occident“ reprezintă modul în care editura Humanitas şi-a dorit să-l omagieze pe Neagu Djuvaru la împlinirea vârstei de 97 de ani.

Neagu Djuvara, „un om monument“ 

„Cred că puţini intelectuali din România, în clipa de faţă, se bucură de această afecţiune publică de care are parte domnul Neagu Djuvara. E un om monument. Şi cum puteam să-l omagiem mai frumos decât scoţându-i, în condiţii de lux, una dintre cărţile minunate pe care le-a scris, «Între Orient şi Occident»“, a spus Liiceanu. Potrivit acestuia, cartea - ilustrată, cu 106 pagini alb-negru şi 109 color - este „pasionantă, în măsura în care spune o poveste rară“.

Totodată, Gabriel Liiceanu a precizat, făcând referire la conţinutul cărţii, că „nicio ţară din Europa n-a trecut de la o tipologie de civilizaţie la alta cu atâta viteză. (...) În două generaţii, România şi-a schimbat faţa orientală şi a înlocuit-o cu una a Occidentului“.

Cred că puţini intelectuali din România, în clipa de faţă, se bucură de această afecţiune publică de care are parte domnul Neagu Djuvara Gabriel Liiceanu, scriitor 

Istoricul Neagu Djuvara a spus că i-a fost greu să se documenteze pentru a scrie această carte, întrucât se afla în Africa în acea perioadă. „A fost foarte greu să mă informez, să am lucrări despre România veche. Fratele meu îmi trimitea cărţi de la Bucureşti, la cererea mea“, şi-a amintit istoricul.

„Eram obsedat de un lucru, că românul de azi - şi cred că rămâne valabil ce gândesc - nu mai ştie ce a fost acum 200 de ani, (...) când oricine care avea mijloace putea să plece să vadă Occidentul şi să revină de acolo cu studii. Este un moment crucial, când, într-o singură generaţie, intelectualii români sar dintr-odată la altă civilizaţie“, a completat Djuvara.

„Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“, scrisă pe genunchi

Neagu Djuvara este de părere că occidentalizarea României s-a făcut „cu pasiune“ ceea ce „ne distinge de

Istoricul a precizat că românii s-au îndreptat către Franţa, care, la vremea respectivă, domina Europa, „fiindcă francezii impuseseră limba lor ca limba vorbită a tuturor intelectualilor, de la Lisabona şi până la Sankt Petersburg“. Potrivit istoricului, „oricine care vorbea franţuzeşte putea să traverseze Europa de la un capăt la altul“. Neagu Djuvara a explicat că limba franceza „ne-a venit prin fanarioţi şi prin ruşi“.

Autorul a mai adăugat că a scrist această carte pentru francezi, pentru occidentali în general. Mai mult decât atât, Neagu Djuvara a precizat că aceasta este singura carte scrisă din iniţiativă proprie, celelalte lucrări fiind scrise la îndemnul altora.

”A fost foarte greu să mă informez, să am lucrări despre România veche. Fratele meu îmi trimitea cărţi de la Bucureşti, la cererea mea.” ( Neagu Djuvara, istoric)

În acest context, el a amintit de volumul „Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“, scris la îndemnul regretatei traducătoare Irina Nicolau. Neagu Djuvara a scris această carte la Paris, lângă patul de suferinţă al fratelui său, în metrou şi în tren. „Aşa, pe genunchi, am scris «Scurta istorie a românilor povestită celor tineri»“, a spus istoricul.

Cartea a fost vândută în România în 60.000 de exemplare şi a fost tradusă în şase limbi. „Bănuiesc că aceşti străini au văzut că aceasta este o istorie cinstită, autentică, onestă, unde spun care cred eu că a fost adevărul. Aşa se explică că şase limbi străine au copiat această carte“, a adăugat Djuvara.

Istoricul a subliniat că volumul „Între Orient şi Occident“ a fost „scurtat cu o cincime“ faţă de varianta în limba franceză, la cererea lui Gabriel Liiceanu, după care a fost trimis unei traducătoare de la Iaşi pentru a fi scris în română.

Neagu Djuvara are harul de a povesti şi pitorescu detaliilor

Gabriel Liiceanu a spus despre istoricul Djuvara că este cel mai bun povestitor şi că este omul care i-a ajutat pe români să-şi cunoască mai bine istoria. „Cărţile dânsului sunt povestiri. A povesti e unul dintre cele mai mari haruri ale omenirii, iar povestitorul este cel mai îndrăgit. Harul de a povesti al domnului Djuvara este formidabil, are pitorescul detaliilor. Neagu Djuvara e în clipa de faţă istoricul care i-a ajutat pe români să ştie cel mai mult despre istoria lor, tocmai fiindcă a ştiut s-o povestească“.

La evenimentul de lansare a ediţiei ilustrate a volumului „Între Orient şi Occident“, actorii Radu Iacoban şi Dan Rădulescu, îmbrăcaţi în costume reprezentative pentru Orient şi Occident, au citit fragmente din cartea lui Neagu Djuvara.

”Neagu Djuvara e în clipa de faţă istoricul care i-a ajutat pe români să ştie cel mai mult despre istoria lor, tocmai fiindcă a ştiut s-o povestească.” (Gabriel Liiceanu, scriitor)

Cartea lui Neagu Djuvara este povestea miracolului petrecut cu două provincii de la marginea împărăţiei turceşti, Ţara Românească şi Moldova. Călătorii străini remarcau că la Bucureşti şi la Iaşi treburile publice şi viaţa privată aveau acelaşi ritm ca la Constantinopol. Puţini bănuiau că în atmosfera letargică a unui sfârşit de imperiu aristocraţia fanariot-bizantină va trece de la caftan, anteriu şi giubea la frac şi mănuşi albe şi îşi va însuşi ideile şi moravurile occidentale în doar câteva decenii. Chiar înainte de ei, domniţele, de parcă nu ar fi purtat niciodată şalvari, fermenele, cepchene şi iminei, îşi etalaseră la balurile de la curte rochiile croite ca la Paris sau la Viena. Nimic din vechea societate - sat şi oraş, negoţ, meşteşuguri, armată, învăţământ şi biserică - nu a rămas pe loc.

Universul spectaculos şi pestriţ - în parte oriental, în parte occidental -, de acum aproape două veacuri e şi mai bine înfăţişat în această ediţie ilustrată: sunt zeci de pagini cu imaginile oamenilor de atunci şi ale minunatelor lor podoabe, straie şi arme, informează editura Humanitas.

„Din 1711 până în 1821, treizeci şi unu de domni fanarioţi, făcând parte din unsprezece familii, se vor urca, de şaptezeci şi cinci de ori, pe tronul celor două ţări. Vor aduce cu ei moravurile din Fanar, în care se întâlneau câteva tradiţii bizantine şi multe apucături turceşti.La Bucureşti şi la Iaşi, la curte şi în rândul boierimii, treptat, portul şi obiceiurile se orientalizează. Pentru călătorul apusean, la sfârşitul veacului al XVIII‑lea, Moldo‑Valahia înseamnă intrarea în Turcia – sau, dacă vine dinspre Răsărit, înseamnă că nu a ieşit încă din Turcia. Contele d’Hauterive, ataşat la ambasada Franţei din Constanti­nopol, şi pe care ambasadorul Choiseul‑Gouffier l‑a recomandat ca secretar noului domnitor al Moldovei, Alexandru Mavrocordat, povesteşte cum a început călătoria sa, împreună cu alaiul lui Vodă, de la Constantinopol la Iaşi, în februarie 1785.“

(fragment din „Între Orient şi Occident“)

Neagu Djuvara din 1916 până azi 

Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Este licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940).

A participat la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie-noiembrie 1941), fiind rănit în apropiere de Odessa.

Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele.

Implicat în procesele politice din toamna anului 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei româneşti (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I"). În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului francez al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey. În 1972 capătă doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei şi mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.). 

Din 1984 este secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991 devine profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol" din Iaşi.

Printre scrierile sale se numără: „Le droit roumain en matière de nationalité“, Paris, 1940 (teză de doctorat), „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor“, „Aromânii - istorie, limbă, destin“, „Însemnările lui Gheorghe Milescu“, „Amintiri din pribegie“, „Există istorie adevărată? “, precum şi cărţile publicate la Humanitas Junior: „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri“, „Cum s-a născut poporul român“, „Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii“, „De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul“ şi multe altele.

Cartea „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii modern“ a apărut pentru prima dată în limba franceză, la editura Publications Orientalistes de France în 1989, varianta în limba română fiind 

publicată de Humanitas în 1995.

Alexandra Constanda

Ziarul Adevarul

$¢$

 WALT WHITMAN

Walt Whitman (1819-1892) a fost un jurnalist și poet american, cel mai cunoscut pentru colecția sa de poezii intitulată Leaves of Grass, publicată pentru prima dată în 1855. El rămâne o figură influentă în literatura americană, ale cărei scrieri reflectă cât de profund a fost afectat de vremurile în care a trăit: "Tot ceea ce a scris Whitman s-a concentrat în jurul noțiunii de democrație" (Mead, 555).

Primii ani de viață

Walt Whitman s-a născut la 31 mai 1819 într-un mic sat din Long Island, New York. Părinții săi au fost Walter Whitman Sr. de origine engleză și Louisa Van Velsor de origine olandeză și quakeră. Ambii erau descendenți ai primilor coloniști din Long Island. Whitman Jr. a fost al doilea copil și al doilea fiu. Walt Sr. a fost un fermier care și-a folosit abilitățile de tâmplărie în timpul boom-ului construcțiilor din oraș, mutându-și familia în Brooklyn în 1823. Potrivit lui Whitman Jr., tatăl său a fost "întotdeauna cu tendințe democratice și eretice" (Kaplan, 56). Părinții lui Whitman i-au dat o înțelegere de bază a liberalismului politic și a credinței deiste modelate de învățătura quakerismului. Whitman a rămas o liberală toată viața.

După ce a părăsit școala la vârsta de unsprezece ani, și-a găsit de lucru la o firmă de avocatură și la un cabinet medical. În ciuda educației formale reduse, Whitman a fost un cititor vorace și, în afară de operele lui Sir Walter Scott (1771-1832), a citit romane din secolul al XIX-lea, poezie romantică engleză, clasici europeni și Noul Testament. La vârsta de doisprezece ani, lucra în tipografia unui ziar, LongIsland Patriot, și contribuia cu articole pentru publicare. A părăsit Patriot, un organ al Partidului Democrat, și a lucrat la Star, un ziar Whig. La vârsta de 15 ani, a contribuit cu poezii la ziarul The Mirror din Manhattan. În anii 1840, existau între 15 și 20 de ziare în New York – Whitman lucra pentru multe dintre ele fie ca colaborator, fie ca editor. La Patriot and the Star, învățase meseria de tipograf, compozitor sau tipograf calfă. Dar când familia sa s-a întors în Long Island, nu a făcut-o; Era pe cont propriu, petrecându-și timpul liber la teatru și la societăți de dezbateri. Când două incendii au perturbat industria tipografică în 1835, Whitman a fost forțat să se întoarcă la familia sa, dar, în ciuda greutăților, nu a renunțat la dorința de a scrie.

Publicații timpurii

Pentru o vreme, a încercat să predea la școlile locale din orașele mici. A fost angajat pentru a oferi o "autoritate paternă" și pentru a preda elementele de bază, dar la 17 ani era mai tânăr decât mulți dintre studenții săi. Deși considerat un profesor capabil, mulți părinți l-au crezut leneș pentru că nu s-a implicat mai mult în activitățile de după școală. Dar mulți dintre studenții săi au simțit altfel și le-a părut rău să-l vadă plecând, văzându-l atât ca fiind captivant, cât și provocator. Visul lui Whitman era încă să devină scriitor. La vârsta de 19 ani, a cumpărat o presă folosită și o cutie de caractere, a închiriat un spațiu deasupra unui grajd, iar în iunie 1838, a publicat un ziar săptămânal Long Islander. Mai târziu a fost vândut de susținătorii săi financiari. În 1840, la vârsta de 21 de ani, s-a mutat înapoi în Manhattan și a scris poezie și proză pentru Long Island Democrat. În plus, a publicat The Last of the Sacred Army, unul dintre cele opt articole pe care le-a scris între 1841 și 1842 pentru principala revistă democrată Democratic Review.

Whitman a fost un democrat vocal, care s-a opus achiziționării de noi teritorii pentru extinderea sclaviei.

Până în 1841, Whitman a început să lucreze la New York World, un săptămânal literar ca compozitor. Doi ani mai târziu, în 1843, a fost redactorul-șef al cotidianului din Manhattan, Aurora. A fost însărcinat să umple prima pagină cu știri și editoriale, iar sub conducerea sa, tirajul ziarului a crescut. În ciuda succesului ziarului, Whitman a fost concediat și acuzat public de lene și o dispoziție indolentă. Curând și-a găsit de lucru la Evening Tattler. În noiembrie 1842, a fost publicat romanul său de temperanță Franklin Evans sau Bețivul. În următorii trei ani, a publicat nu numai o serie de povestiri și schițe, dar a cochetat și cu politica. În 1845, s-a întors în Brooklyn pentru doi ani, unde a început să contribuie la Star – desemnat să acopere evenimente speciale din Manhattan, cum ar fi musicaluri și producții teatrale, precum și să recenzeze cărți – ca urmare, a devenit un iubitor de operă.

La vârsta de 27 de ani, a fost editorul ziarului Brooklyn Eagle, unde a scris recenzii literare ale unor autori precum Ralph Waldo Emerson, Thomas Carlyle, Herman Melville și Johann Wolfgang von Goethe. Din punct de vedere politic, el a fost încă un democrat vocal, justificând inițial războiul mexicano-american (1846-1848), purtat în timpul mandatului prezidențial al democratului James K. Polk (1845-1849), dar opiniile sale politice ferme l-au determinat să fie concediat din Eagle. El s-a opus ideii de suveranitate populară și a devenit un Free-Soiler, care s-a opus achiziționării de noi teritorii pentru extinderea sclaviei.

Frunze de iarbă

Sperând să lucreze în ziar, s-a mutat la New Orleans în februarie 1848 pentru a edita Daily Crescent, dar a demisionat în mai, întorcându-se la Brooklyn. Proprietarii ziarului credeau că politica lui Whitman va reprezenta o rușine în viitoarele alegeri prezidențiale. Fără să aibă de ales, Whitman a plecat. La întoarcerea acasă, a servit ca delegat la convenția Free-Soil. Cu sprijin financiar, a publicat Brooklyn Freeman, un săptămânal dedicat alegerii lui Martin Van Buren și Charles Francis Adams – ambii care se opuneau adăugării teritoriului sclavilor.

Și-a petrecut timpul studiind și scriind, a vorbit cu Brooklyn Art Union și chiar a lucrat ca tâmplar. În iulie 1855, a publicat Frunze de iarbă; cele douăsprezece poezii au fost tipărite în 795 de exemplare de tipografia lui James și Thomas Rome, pe cheltuiala lui Whitman. Toate poeziile din ediția din 1855, inclusiv I Sing the Body Electric, au rămas fără titlu până la edițiile ulterioare. Cel mai lung poem din colecție a fost Song of Myself. Inițial, a rămas fără titlu până la ediția din 1881. În primele versuri ale poemului, Whitman s-a identificat cu toți oamenii atunci când a scris "Mă sărbătoresc". Este yankee, Hoosier și georgian. "Și dintre aceștia unul și toți țes cântecul meu." El a scris: "Sunt tânăr și bătrân, dintre cei nebuni la fel de mult ca și dintre cei înțelepți... un copil și un bărbat." (Norton, 2243)

Puține exemplare au fost vândute și multe dintre recenziile inițiale au fost indiferente. Unii au considerat-o obscenă și nelegiuită. Un recenzor și-a aruncat exemplarul în șemineu și l-a numit obscen. Dar au fost aspecte pozitive. Ralph Waldo Emerson (1803-1882) i-a scris lui Whitman că a fost o piesă extraordinară de inteligență și înțelepciune: "Te salut la începutul unei mari cariere" (Norton, 2129). La 10 octombrie 1855, scrisoarea lui Emerson către Whitman a fost publicată în New York Tribune a lui Horace Greeley. Charles Dana, redactorul-șef al Tribune, a complimentat "gândurile îndrăznețe și emoționante" ale poemului și "aprecierea sa ascuțită a frumuseții", dar a găsit întruchiparea sa grosolană și grotescă.

De-a lungul anilor, Whitman a continuat să editeze și să rescrie Leaves, făcând opt revizuiri, extinzând cele douăsprezece poeme originale la peste 400. În ciuda recenziilor negative timpurii, predicția lui Emerson s-a dovedit corectă, iar până în 1871, Whitman a primit chiar recunoaștere critică din partea Angliei. În prefața la Leaves, Whitman a scris: "Dovada unui poet este că țara sa îl absoarbe la fel de afectuos pe cât o absoarbe el" (Whitman, 26).

Baterii de tambur

În 1856, Whitman a publicat o a doua ediție a cărții Leaves cu 33 de poezii. În ciuda publicării cărții Leaves, și-a păstrat interesul pentru jurnalism și a editat Brooklyn Times, continuând să scrie poezie între 1857 și 1859. În primele luni ale Războiului Civil (1861-1865), Whitman a vizitat adesea soldații răniți care se recuperau în spitalul din New York. Când a auzit că fratele său George zăcea rănit (doar superficial) în Washington, a plecat imediat. În oraș, s-a oferit voluntar ca îngrijitor de răni la Spitalul Armory Square, îngrijind răniții de ambele părți ale conflictului. Ascultând experiențele de pe câmpul de luptă ale soldaților, și-a îndreptat atenția către scrierile sale. El a scris poezia Beat! Bate! Tobe! în 1861 ca un strigăt patriotic pentru soldații Uniunii; va fi inclus în ediția din 1867 a Leaves.

În Washington, a lucrat ca funcționar la Departamentul de Interne, dar a fost concediat când secretarul James Harlan a citit Frunze de iarbă. Whitman și-a găsit de lucru în biroul procurorului general. În 1865, a început să lucreze la o carte de poezie intitulată Drum-Taps. Pe 17 aprilie, la două zile după moartea președintelui Abraham Lincoln (1809-1865), Whitman a oprit tiparurile pentru un poem despre doliu Hush'd Be the Camps To-day. După încă doi ani de amânare, a scris poeziile O Captain! Căpitanul meu! și When Lilacs Last in Dooryard Bloom'd, ambele în memoria lui Lincoln. În ambele poeme, Whitman și-a abandonat versurile libere normale și a folosit rima și metrul mai tradiționale.

Viața ulterioară

După război, Whitman și-a păstrat postul la biroul procurorului general din Washington, dar pe măsură ce sănătatea sa a început să se deterioreze, și-a pierdut postul de funcționar. În septembrie 1871, a citit o poezie lungă în fața târgului anual de arte industriale al Institutului American din New York. În iunie anul următor, a ținut discursul de absolvire la Dartmouth.

În 1873, Whitman a suferit primul accident vascular cerebral, care l-a forțat să se mute în casa fratelui său George din Camden, New Jersey. George nu înțelegea dragostea fratelui său pentru scris și îl considera nemișcat. Când George și soția sa s-au mutat, Whitman și-a cumpărat prima casă pe strada Merkle din Camden. În ciuda sănătății sale șubrede, a continuat să scrie și să editeze Leaves, făcându-și timp pentru a scrie Specimen Days în 1882. Ultima ediție pe patul de moarte a Frunzelor a fost pur și simplu o reeditare a ediției din 1881 cu două poezii suplimentare. La 26 martie 1892, Whitman a murit de emfizem pulmonar; plămânul său stâng s-a prăbușit complet. A fost înmormântat la cimitirul Harleigh din Camden.

$$$

 Iosif Sava (n. Iosif Segal , n. 15 februarie 1933, Iași, România – d. 18 august 1998, București, România) a fost un muzicolog român, realizator de emisiuni radio și de televiziune, provenit dintr-o familie evreiască în care se făcea muzică de peste trei secole.

Tatăl său a fost multă vreme violonist la Filarmonica din Iași. Bunicul său, care a fost unul din colaboratorii lui Gavriil Musicescu, a condus corul Mitropoliei din Iași. Străbunicul său a fost printre primii absolvenți ai Conservatorului înființat de Al. I. Cuza.

Studiile și le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc. Între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de Filozofie de la Universitatea din București, fiind licențiat în 1955.

Profesia sa de bază era cea de clavecinist și pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. Turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S. A dat și concerte de orgă.

În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea fenomenului muzical. Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al ziarului "Opinia" din Iași.

În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română. Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal "Invitațiile Eutherpei". În paralel, a realizat și emisiunile "Cronica muzicală" și "Viața muzicală în actualitate".

În 1980 a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, realizând săptămânal emisiunea "Serata muzicală TV", emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985. În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Ciclul de emisiuni a fost întrerupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din televiziunea Română, cu care avusese o îndelungată colaborare: în perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR. In 1997 fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața Spirituală, Cultură și Educație din TVR. Soția sa, Marghit Sava, își amintește de sfârșitul activității la TVR: În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el ca de–o mănușă veche. Fără nimic, niciun cuvânt … Iosif Sava … s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, și a plecat. Avea amărăciune în suflet. Nu se aștepta la așa ceva.

A trecut la postul "PRO TV" pentru a continua emisiunea, iar din iunie a încheiat un contract cu postul "Acasă TV", pentru a realiza o nouă emisiune, numită "Salonul muzical Acasă - Lista lui Sava".

Nu s-a sfiit să-și manifeste evreitatea în anii în care destui intelectuali evrei treceau pe vizavi, când întâmplarea îi aducea prin fața Templului Coral. Nici să protesteze public împotriva manifestărilor antisemite, negaționiste, xenofobe, răbufnind după '89. Din cele peste 40 de cărți dedicate muzicienilor lumii, care-i poartă semnătura, câteva, publicate de Hasefer - Harpiștii regelui David, Muzicieni pe acoperiș, Variațiuni pe o temă de Chagall -, sunt minienciclopedii despre valorile muzicale evreiești.

A fost și un scriitor prolific, scriind 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6.000 de articole.

Din 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), a fost distins cu o serie întreagă de premii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali (1980); premiul Revistei Actualitatea muzicală; Premiul I (1981) și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical (1983) la Festivalul Național "Cântarea României". În 1996 a primit Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual "Pamfil Șeicaru".

Ultima perioadă a vieții și-a trăit-o într-un imobil situat la intersecția străzilor Sf. Voievozi cu Str. Vănătorilor.

O ocluzie intestinală l-a obligat ca duminică, 12 iulie 1998, la ora 18.30, să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade.

Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998.

$$$

 AVENTURILE NINEI CASSIAN

Nina Cassian e un personaj aparte în literatura română. A vrut să fie comunistă în ilegalitate, dar temperamentul său de dominatoare i-a atras antipatia tovarăşilor. A fost, apoi, atacată violent de critici. A devenit poetă de curte în comunism şi autoare de versuri pentru copii. Este poetă, traducătoare şi eseistă. Dar, cel mai important, este iubită. Vă prezentăm cele mai frumoase idile ale sale.

Nina Cassian s-a născut la 27 noiembrie 1924. La naştere, se numea Renée-Annie Cassian-Mătăsaru. În curând, va avea ultima aniversare ca octogenară. Vă prezentăm două dintre feţele frumoase ale Ninei Cassian: poeta şi iubita.

Poeta. În 1940, Tudor Arghezi îi spunea sentenţios: „Talent incontestabil!“, după ce îi citise un caiet de versuri. Prima sa poezie publicată în ziarul „România liberă“ abia în 1945, care a şcocat prin stilul său, are un titlu teribilist pentru o poezie de debut: „Am fost un poet decadent“. Primul volum, „La scara 1/1“, apărut în anul 1948, a fost atacat vehement de către criticii de partid, fiind considerat un exemplu de „poezie decadentă“.

De atunci, cariera sa literară a devenit o sinusoidă ciudată: a început să publice versuri realist-socialiste, dând dovadă de o neaşteptată obedienţă, iar apoi s-a izolat într-o fermecătoare literatură pentru copii. Încă se găseşte în manualele de clasa a III-a. De la sfârşitul deceniului şapte, perioadă marcată de o oarecare liberalizare a ideilor, s-a relansat ca poetă a decadenţei. În 1985, a părăsit România. Astăzi, trăieşte în New York. Este poetă, traducătoare şi eseistă. Şi încă este iubită.

Ţara noastră-n sărbătoare/ Freamătă răsună/ Glasuri tari de muncitori/ Cântă împreună.// Roşii maci de bucurie/ Ne-au crescut în cale/ Şi în inimi a pătruns/ Slava zilei tale.// Stalin, ţara te slăveşte/ Marele tău nume/ Străluceşte neînvins/ Soare peste lume. („Ţara noastră-n sărbătoare“)

Nina Cassian a vorbit mereu cu o sinceritate sfâşietoare despre sine, iar asta a fost un magnet pentru orice interlocutor, jurnalist sau nu. În urmă cu puţini ani, făcea cea înduioşătoare demonstraţie de psihanaliză într-un tabloid românesc: „Fiind o fată urâtă, am fost bucuroasă cumva de atenţia care mi-a fost acordată de-a lungul vieţii. Dar asta a venit târziu, pentru că, până la 17 ani, nu se uita la mine nici un câine. Nu e plăcut, mai ales în adolescenţă. Te marchează pe toată viaţa“.

Într-un „Autoportret“, poezie apărută în volumul „Disciplina harfei“, Nina Cassian descria, cu o luciditate tulburătoare, ce vede în oglindă: „Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat/ această căpăţână de zahăr sau această/ figură pentru prora vapoarelor pirat/ şi părul lung, lunar, pe ţeastă“. Prozatorul Eugen Barbu spunea despre ea că-i seamănă lui Dante.

Criticul literar Alex. Ştefănescu a găsit, poate, cel mai frumos oximoron care o poate descrie pe Nina Cassian. În „Istoria literaturii române contemporane“, Ştefănescu o descrie drept „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din câte s-au afirmat în literatura română“.

Era o lume putredă şi rea,/ Ascunsă-n faldul bânăt al minciunii./ Ca un stilet s-a-nfipt peniţa ta/ Şi, sub cenuşă,-a răsculit tăciunii.// [...] Rămas-a-n urmă lumea ceea slută./ Dar pentru dârza luptă-a slovei tale/ Îţi dăm, în ţara noastră renăscută,/ Adâncă mulţumire, Caragiale...// Gonit-am de la cârmă tipăteştii,/ Şi moftangii i-am gonit de-a pururi./ Azi nu mai e zi în pernele caleştii/ Conişe lustruite de azururi.// Copiii nu ne cresc ca domnul Goe,/ Sortit să fie zbir de la născare/ Pe care-l râzgâiară după voi/ Mamiţa, tanti Miţa şi mam-mare.“ („Adânc îţi mulţumim, Caragiale...“)

Tot în „Istoria literaturii române contemporane“, Alex Ştefănescu descrie experimentul spectaculos pe care l-a făcut poeta Nina Cassian: „Scrierea unor poeme într-o limbă imaginară, spargă. Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie. Este vorba, deci, de o comedie a limbajului poetic, dar şi de un moment de lirism autentic, creat cu mijloace metalexicale.“

Au înmorit drumatice miloave/ sub rocul catinat de nituraşi./ Atâţia venizei de bori mărgaşi.../ Atâtea alne strămătând, estrave.“

Iubita. „Nu pot marca o dată anume pentru că, de când mă ştiu, adică de la aproximativ şase ani, am fost mereu îndrăgostită, ba de băiatul de la parter, ba de un actor de cinema. Lucrurile s-au «agravat», bineînţeles, odată cu vârsta. La 15 ani, am «contractat» o iubire de adolescenţă la Craiova, iubire platonică devenită obsesie pe parcursul a 20 de ani (între timp, măritându-mă din dragoste de vreo două ori!)“, explica Nina Cassian în jurnaliştilor de la Gazeta de Sud.

În 1943, Nina Cassian s-a căsătorit cu Vladimir Colin, autor de basme pentru copii, însă a divorţat de el trei ani mai târziu. La 22 de ani, pe când încă era căsătorită cu Colin, l-a cunoscut pe poetul Ion Barbu şi i-a devenit acestuia muză. A devenit „nespus de alba Nina“.

„L-am cunoscut pe Ion Barbu la cenaclul lui Miron Radu Paraschivescu. I-am lăsat manuscrisul meu, «La Scara 1/1» şi, în curând, mi-a telefonat şi m-a invitat la Capşa. Făcuse adnotări la volum ultralaudative (mare poezie etc.), dar îmi refuza poeziile în limba spargă. (…) Eram inconştientă. Ştiam că e un geniu lângă mine, de asta nu m-am îndoit niciodată. Dar nesăbuinţa tinereţii constă în a dori să loveşti în ceea ce slăveşti. E o prostie pe care am s-o regret toată viaţa. Adică eu aveam, în ’46, vreo… 22 şi el, 52, sau aşa ceva. Dar arăta cu mult mai bătrân. Pentru că avea o mustaţă de morsă, care îi acoperea gura, avea părul cărunt… M-a atras… Eram la picioarele lui din punct de vedere literar, poetic. Adică nici nu mă gândeam la o posibilă comparaţie. De fapt nu e vorba de atracţie aici. A fost o fascinaţie. Eu am fost pur şi simplu o subalternă în preajma lui. Nu m-a modificat nici ca poet, nici ca intelectual, nici ca femeie, decât că m-a speriat punându-mă într-o lumină orbitoare.“

În acelaşi an în care a divorţat de Colin, Nina Cassian s-a căsătorit cu Al. I. Ştefănescu, care îi va fi devotat toată viaţa, în ciuda comportamentului săi de Don Juan feminin, care contrasta puternic cu apariţia ei. „Am divorţat de Colin şi foarte curând m-am măritat cu Ali (aşa cum îl alintam eu şi toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape), care nu fusese nici ilegalist, nici nu-i plăcea poezia, mai ales cea modernă, dar exercita asupra mea o autoritate (era cu aproape 10 ani mai în vârstă) de care “eternul (meu) feminin” avea nevoie şi pe care tânărul Colin nu mi-o putea oferi“, explica poeta.

Clipele petrecute pe duşumele, în braţele altor bărbaţi, clipe pe care soţul Ştefănescu i le-a tolerat eroic, le-a descris aşa: „Nu am fost infidelă, ci am adăugat afluenţi râului mare, iubirii celei mari. Neminţind şi, de altfel, având prea mult de dăruit, copleşitor pentru un singur recipient“.

Nina Cassian l-a avut şi pe Marin Preda. Doar pentru ea. „L-am cunoscut la Sinaia, la Casa de Creaţie, la “Creatorium”, cum îi spuneam noi în batjocura. Era foarte tânăr. Şi eu la fel. Eu aveam 24 şi el avea 26. Am fost fascinată de prezenţa lui şi se pare că a fost reciproc. Fără sex, m-a iubit, am fost atrasă. Dar eu eram fericita cu Ali. În 1953, am devenit iubiţi. Tot la Sinaia: într-o seară mi-a spus, referindu-se la prima noastră etapă sinaiotă, ca el e ars pe dinăuntru, că nu mă mai poate iubi. Şi eu m-am dus la el la uşă şi l-am sărutat şi el a fost surprins. «Mi-a plăcut», mi-a spus. Şi relaţia s-a reluat, adâncindu-se.“

Este binecunoscută nota de Securitate a scriitorului Ion Caraion, care informa organele statului că Marin Preda şi Nina Cassian „făceau sex într-unul din birourile Ministerului Artelor, iar pat era duşumeaua“.

Tot Nina Cassian i-a fost muză şi scriitorului Nicolae Breban, cu care a fost prietenă timp de 30 de ani. Eugen Barbu susţinea chiar că Nichita Stănescu şi-ar fi „netezit debutul literar trecând prin patul Ninei“.

Nina Cassian l-a iubit și pe al treilea soţ: Maurice Edwards, şi el căsătorit pentru a treia oară. „Îmi dovedeşte că se poate începe o viaţă nouă chiar şi la vârste crepusculare“, spunea poeta despre soţul său.