$$$

 LECȚIA DE ISTORIE prezentată de profesorul Viorel Guțu - 18 August: Moartea căpitanului aviator Alexandru Șerbănescu, unul dintre așii aviației militare române din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. 

 La data de 18 august 1944 în timpul unei lupte aeriene deasupra localității Viperești din județul Buzău, avionul pilotat de către căpitanul aviator Alexandru Șerbănescu, a fost doborât de inamic, fiind copleșit de Mustangurile americane ce escortau aeronavele de bombardament ce acționau asupra Ploieștiului. Amintesc că Alexandru Șerbănescu a fost un as al aviației de vânătoare române în timpul celui de Al Doilea Război Mondial , iar în momentul dobotârii sale era pilotul cu cel mai mare număr de victorii aeriene ( peste 50) din Forțele Aeriene Regale ale României. Cel ce avea să devină eroul aviator Alexandru Șerbănescu s-a născut în anul 1912 în localitatea Colonești, județul Olt, fiind al treilea copil din cei șase ai soților Alexandru și Maria Șerbănescu. 

A urmat școala primară în satul natal, apoi gimnaziul la Iași, iar din 1927 devine elev la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, liceu pe care îl absolvă în anul 1931. În continuare se înscrie la Școala Militară de Ofițeri de Infanterie „Principele Carol” din Sibiu. Termină această școală în anul 1935 cu gradul de sublocotenent și este repartizat la Batalionul 3 Vânători de Munte Brașov unde arată aptitudini militare deosebite, primind pentru acestea, aprecierea comandanților săi.

 În anul 1938 este avansat la gradul de locotenent, iar între anii 1939 și 1940 urmează cursurile teoretice de zbor la Școala de Ofițeri de Aviație „Regele Carol al II-lea” din București. Acumulând peste 250 ore de zbor și obținând brevetul de pilot de război, este repartizat ca instructor de zbor la Școala de Ofițeri pentru Aviație Ghimbav. La data de 22 iunie 1941 (data intrării României în cel de al Doilea Război Mondial), Alexandru Șerbănescu este mobilizat la Grupul 9 Vânătoare din cadrul Forțelor Aeriene Regale Române. În anul 1942, împreună cu Grupul 9 Vânătoare pleacă pe frontul de la Stalingrad unde va avea peste avea 25 de victorii omologate, fiind cel mai bun pilot român, fapt ce i-a adus recunoașterea și din partea aviației germane, fiind decorat cu ,,Crucea de Fier "de mareşalul von Richthofen, comandantul Flotilei a IV-a Aeriene germane . Având în vedere aprecierile elogioase ale Comandamentului Flotei IV Aeriană germană, privind vitejia în luptă a piloţilor români din Grupul 9 Vânătoare, comandantul flotilei aeriene germane va propune aviatorilor care luptau în acest grup, sa facă parte din cea mai de elită unitate a aviaţiei de vânătoare germane, Flotila 3 Udet. Germanii urmau să le pună la dispoziţie aviatorilor români un număr de 20 de avioane de vânătoare noi de tipul Me-109 G4, împreună cu întreaga dotare. Aviatorii români au fost primiţi cu respectul cuvenit de întreaga comandă a flotilei Udet, iar germani au adus pentru fiecare pilot român câte o ladă inscripționată cu gradul şi numele complet al fiecăruia, ladă ce conţinea numeroase lucruri, de la la costumul de zbor de iarnă încălzit electric, cască de zbor cu radio, până la set de hărţi şi uniforme militare. Însă toate erau uniforme militare germane, astfel că a apărut o situaţie excepţională, deoarece aviatorii români trebuiau să poarte uniforma aviaţiei germane deși ei reprezentau aviatia de vânatoare română.

 Alexandru Şerbănescu a fost cel care s-a opus, iar la îndemnul său, niciun aviator român nu a acceptat să îmbrace o altă uniformă decât aceea a Forţelor Aeriene Regale Române.                 

După două zile de aşteptare tensionată, prin dispoziţia specială venită de la Înaltul Comandament German, comandantul flotilei i-a anunţat pe aviatorii noştri că au primit aprobare să poarte uniformele româneşti. Imediat piloţii români s-au prezentat pe aerodrom, unde aşteptau cele 20 de avioane de tip Messerschmitt 109 G 4, dar cu însemnele armatei germane. Piloţii români erau puşi iarăşi în faţa unei situații inacceptabile și din nou Şerbănescu s-a adresat comandantului Flotilei şi l-a informat că avioanele, chiar dacă fuseseră primite în dar de la germani, aparţineau de fapt armatei române şi în consecinţă, aparatele de zbor nu puteau să îndeplinească misiuni de luptă sub însemnele altei armate. După alte trei zile de tensiuni diplomatice, comandantul flotilei le-a comunicat piloților românii: „Cu toată opoziţia forurilor de decizie ale Flotilei de Vânătoare , însuşi mareşalul Hermann Goring a ordonat ca pe avioanele românilor să se vopsească imediat însemnele şi culorile Aviaţiei Regale Române”. În anul 1944 Alexandru Șerbănescu va deveni comandant al Grupului 9 Vânătoare și va fi decorat cu Ordinul Mihai Viteazul si cu alte numeroase ordine si medalii. În data de 5 aprilie 1944 au început bombardamentele aeriene executate de forțele aliate asupra obiectivelor strategice și economice românești. Primul raid de proporții, cunoscut sub numele de ,,Operațiunea Tidal Wave" a avut loc la 1 august 1943, când, în jur de 177 de bombardiere americane B-24 Liberator au participat la operațiunea de atacare a instalațiilor petroliere de pe Valea Prahovei. La data de 18 august are loc un nou raid de bombardament la care participă in număr de 370 de bombardiere, împreună cu escorta lor, în total în jur de 800 de avioane, iar piloții Grupului 9 Vânătoare se pregătesc pentru a riposta. În dreptul Brașovului piloții români dintr- o formație de 12 avioane întâlnesc o patrulă de 60 de avioane americane de vânătoare, cu care se angajează în luptă. Dar în scurt timp piloții români sunt copleșiți de numarul prea mare de inamici iar căpitanul Alexandru Șerbănescu este lovit și cade în dreptul localității Viperești de pe Valea Buzăului. Astfel, avea să se sfârșească unul dintre cei mai buni piloți de vânătoare români, unul dintre așii aviației românești, ce a avut cea mai frumoasă activitate de război, totalizând un numar de 590 de misiuni de luptă , participând la 235 de lupte aeriene si avănd la activ 50 de avioane inamice doborâte.

$$$

 „Saga Forsyte” a lui John Galsworthy a fost socotită de critici drept una dintre cele mai de seamă opere ale literaturii engleze din secolul al XX-lea. Scriitorul însuși o numea pașaportul său către țărmurile eternității. Și, într-adevăr, nu era doar pașaportul lui, ci și al adoratei sale soții, Ada, căreia îi închinase această lucrare.

Ada Cooper nu și-a iubit niciodată mama, iar aceasta i-a răspuns cu aceeași monedă.

Copil nelegitim, Ada îi amintea mereu femeii de păcatele tinereții sale. Când însă adolescenta stângace s-a transformat într-o tânără frumoasă, relația lor s-a încordat până la limită.

Pentru a scăpa din casa detestată, Ada s-a măritat cu maiorul Arthur Galsworthy, un tânăr dintr-o familie engleză respectabilă. Și, îndată după nuntă, a înțeles că făcuse o greșeală fatală: dorind să se elibereze dintr-o robie, căzuse în alta. Nu-l iubea, îl vedea ca pe un monstru, vina lui fiind că, noapte de noapte, își cerea drepturile conjugale.

John Galsworthy, vărul maiorului, a cunoscut-o pe Ada chiar la nunta lor. Absolvent de drept la Oxford, tânăr serios, bine educat, chipeș și bogat, John visa să devină scriitor, dar îi lipsea încrederea în sine.

Sentimentele lor au fost reciproce, iar în 1891 au devenit amanți, stârnind un scandal uriaș în cercurile puritane. Tatăl lui John, pe care acesta îl iubea cu ardoare, a fost cuprins de disperare. Numele lui a fost proscris din casele nobiliare, iar în clubul select prietenii nu-i mai întindeau mâna. Și totuși, John nu voia să renunțe la fericirea lui: averea îi aducea independență.

O singură umbră îi tulbura liniștea: Ada era încă soția maiorului, iar acesta avea, în ochii legii, toate drepturile asupra ei.

Relația lor nelegitimă a durat șase ani. John o adora pe Ada până la durere, până la sacrificiu. În 1902, ea a părăsit în sfârșit căminul conjugal. Până la finalizarea divorțului, cei doi au plecat în străinătate. Atunci John a început să scrie primul volum al „Sagai Forsyte” — Proprietarul, un roman născut din iubire și ură: iubirea pentru Ada și ura față de filosofia de viață pe care o botezase „forsytism”.

După un deceniu de legătură ascunsă, în 1906 s-au căsătorit. Ada rămânea centrul tuturor grijilor lui John: trebuia răsfățată, lăsată să câștige în orice joc, menajată ca un copil. Nu au avut copii, dar nu au simțit lipsa. John credea că sănătatea Adei era prea fragilă, iar ea era mulțumită așa.

Scrisul, totuși, nu era umbrit de dragoste. Când prima parte a romanului — Irene și Soames — a fost gata, familia a rămas consternată: clanul Galsworthy era recognoscibil până la durere.

— Doamne, e un scandal! Toate personajele sunt ușor de ghicit…

— Mi se pare că exagerați, îi liniștea John.

— Cum să nu… Numai Irene! Doar un prost n-ar recunoaște în ea pe Ada!

— I-am schimbat doar culoarea părului în blond, glumea scriitorul.

Într-adevăr, viața lui Irene era viața Adei: lupta pentru eliberarea dintr-o căsnicie detestată.

Noul mariaj părea ideal pentru Ada: John, blajin și bun, îi împlinea toate dorințele, chiar și în detrimentul muncii sale. Dar, ca scriitor, el trebuia să fie liber — chiar și de Ada.

Diferențele dintre ei deveneau tot mai evidente. El, introvertit, dornic de liniște și singurătate; ea, ușor superficială, mereu atrasă de confort și strălucirea vieții mondene. „Mă apasă dragostea lui John pentru odihna în pustietate”, se plângea Ada. Iar el, temându-se să nu-i provoace suferință, se deprinsese să lucreze sub bubuitul muzicii și râsetele oaspeților. Esențial era că Ada îl iubea.

Putea un astfel de bărbat să-și trădeze soția? Firește că nu… dar viața are surprizele ei.

În 1910, la 44 de ani, John a cunoscut-o pe tânăra dansatoare Margaret Morris, de doar 19 ani. Fermecătoare, vie, plină de prospețime — ceva ce nu văzuse niciodată la Ada — Margaret l-a cucerit dintr-o privire. Încântat de dansul ei în premiera operei Orfeu și Euridice, John a dorit s-o vadă interpretând într-una din piesele sale.

Întâlnirile s-au înmulțit. Margaret s-a îndrăgostit fulgerător, dar John a realizat mai târziu ce simțea. În vizitele la apartamentul ei, stăteau la distanță, vorbind ore întregi, fără a depăși hotarele decenței.

John nu știa să mintă. În cele din urmă, i-a mărturisit Adei totul. Ada i-a scris lui Margaret o scrisoare în care îi ura fericire alături de John și o ruga să nu se gândească la boala ei grea.

„Boala” Adei a decis totul: John a hotărât s-o ducă în străinătate, fugind de tentație și de disperare. Margaret a primit de la el o singură scrisoare: „Iertați-mă… Nu ne putem clădi fericirea pe suferința altuia.”

Nu s-au mai revăzut niciodată.

Pentru Ada, aceasta a fost o trădare ireparabilă. Căsnicia lor a continuat, dar fără intimitate. Biografii cred că, dacă ar fi rămas cu Margaret, John ar fi găsit libertatea necesară geniului său. Viața cu Ada îl condamna la neliniște și pribegii.

„Saga Forsyte” i-a adus glorie mondială, dar John nu părea un om fericit. În 1932, după o viață de sănătate impecabilă, și-a pierdut brusc graiul; medicii au suspectat o tumoră pe creier. Nu a putut merge la Stockholm să-și ridice Premiul Nobel.

Ultimele două luni au fost cumplite, iar Ada nu-i îngăduia calmantele puternice, temându-se să nu-l piardă înainte de vreme. Când a înțeles că moartea e inevitabilă, primul ei sentiment nu a fost durerea, ci furia: cum putea s-o părăsească? La 31 ianuarie 1933, John s-a stins. Ada, copleșită, a încercat să distrugă tot ce iubise el, chiar și să ucidă caii lui preferați.

Conform testamentului, cenușa lui a fost împrăștiată peste colinele de lângă casa lor de la țară. Ada l-a supraviețuit 23 de ani, trăind singură, oarbă, aproape uitată de toți, până la moartea ei, în 1956, trecută de nouăzeci de ani.

      Marcus de seară

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - IOSIF SAVA

Azi 18 august, se împlinesc 27 de ani de la moartea lui Iosif Sava, clavecinist şi pianist al mai multor formaţii de muzică de cameră, excepţional muzicolog, inegalabil realizator de emisiuni de radio și televiziune, remarcabil scriitor. 

Iosif Sava era cel care îşi imagina o cultură doar cu papion şi frac, cu busturi de bronz ca decoruri, cu respectabilitate, era un om cu o viziune aristocratică asupra culturii, pe care o transforma, în fiecare emisiune şi cu orice prilej, în ceva extrem de viu. Spirit tutelar al seratelor muzicale, a reuşit să impună emisiuni culturale de radio şi televiziune care au educat generaţii de tineri în atmosfera muzicii culte. Iosif Sava, un munte de om, cu o voce gravă şi o manieră inconfundabilă a rostirii, este cel care a dat culturii noastre pre şi postrevoluţionare un sens profund, întruchipând, cu pasiune, rafinament şi eleganţă aparte, tot ceea ce a însemnat respectul profund pentru valori.

Iosif Segal, pe numele său la naştere, a văzut lumina zilei la 15 februarie 1933, la Iaşi, fiind descendent al unei familii de muzicieni profesionişti evrei, a căror activitate se întindea de-a lungul a 400 de ani. Tătăl său avusese şapte fraţi, toţi cu rezultate notabile în muzică, bunicul său absolvise Conservatorul din Iaşi, fiind, pentru o vreme, unul dintre colaboratorii lui Gavriil Musicescu, iar străbunicul fusese unul dintre primii absolvenţi ai aceluiaşi Conservator, întemeiat de Alexandru Ioan Cuza.

În anul 1939, la vârsta de doar 6 ani, Iosif Sava cânta la orga bisericii catolice din Iaşi.

Iosif Sava a studiat muzica, viola şi pianul, la şcoală şi la liceu. 

În anii 1944-1945 a studiat la Conservatorul Municipal din Iaşi, în perioada 1945-1947, a frecventat cursurile Academiei de Muzică “George Enescu“ din Iaşi, iar în anii 1947-1949 a studiat la Institutul de Artă din Iaşi. În perioada 1949 – 1951, a fost colaborator al ziarului “Opinia” din Iași.

În 1951 se mută la Bucureşti, şi începe activitatea de colaborare ca editor muzical la Radiodifuziunea Română, a lucrat şi la ziarul “Scânteia Tineretului” – la secţia de ştiinţă şi cultură -, unde a avut ocazia să întâlnească mari personalităţi ale timpului, şi în paralel, în perioada 1951 – 1955, a studiat la Facultatea de Filosofie de la Universitatea Bucureşti.

Din anul 1958 începe să scrie cronici muzicale, fapt care marchează începutul drumului său către inima publicului larg. Acela a fost şi anul morţii tatălui său, căruia îi făgăduise că nu va uita niciodată muzica…

Între anii 1962 – 1966, a studiat la Conservatorul “Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti, cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale) şi George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră).

În anul 1968 se transferă la Radiodifuziune, iar începând cu anul 1972, a realizat aici programul săptămânal “Invitaţiile Eutherpei“, dar, în paralel, a realizat şi emisiunile “Cronica muzicală“ şi “Viaţa muzicală în actualitate“.

Din anul 1972, a fost membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR).

În perioada 1974 – 1987, a fost clavecinist şi pianist al mai multor formaţii de muzică de cameră, precum Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, şi a fost partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. A realizat turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S.

În anul 1980 şi-a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, unde a realizat săptămânal emisiunea “Serata muzicală TV“, un ciclu de emisiuni extrem de apreciat, un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Emisiunea a fost scoasă din grilă între anii 1985 – 1990 – , şi s-a încheiat în mai 1998.

În perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998, a îndeplinit funcţia de redactor-șef al redacției culturale TVR. 

În mai 1998, Iosif Sava a fost îndepărtat din Televiziunea Română, prin pensionare intempestivă. “După 30 de ani de radio şi televiziune, în care nu am lipsit o săptămână, s-a renunţat la mine cu atâta uşurinţă. Aceasta este marea mândrie a vieţii mele: glasul meu nu a lipsit nici o săptămână de pe posturi, chiar atunci când, 4 luni am fost în spital – la ora 11 am fost operat şi seara trimiteam banda la Radio. Despărţirea a fost bruscă şi inechitabilă“ – mărturisea gazetarul într-un interviu.

În 1998, emisiunea sa a fost mutată pe postul Pro TV şi, ulterior, pe Acasă TV, sub titulatura “Salonul muzical Acasă – Lista lui Sava”, însă indiferent de titlulatură, seratele sale sunt considerate cele mai valoroase emisiuni culturale pe care l-a cunoscut televiziunea, în România, până astăzi.

A fost recompensat cu o serie întreagă de premii şi distincţii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali – în anul 1980, premiul Revistei Actualitatea muzicală, Premiul I – în 1981 – și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical – în 1983 – la Festivalul Național „Cântarea României”, Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual „Pamfil Șeicaru”, în 1996.

Iosif Sava a fost un scriitor prolific, scriind peste 50 de cărţi şi peste 6000 de articole şi studii în presa din ţară şi străinătate. Câteva din volumele ce poartă semnătura remarcabilului om de cultură sunt “Ghid de operă: explicarea acţiunii scenice a 140 lucrări a 86 compozitori”, în colaborare cu Gabriela Constantinescu, Daniela Caraman Fotea, Grigore Constantinescu, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor, 1971, “Istoria muzicii universale în date”, în colaborare cu Petru Rusu, București, Editura Muzicală, 1983, “Idealurile lui George Enescu. Șase decenii pe estrada Ateneului: amintiri în colocviu” – 2 volume, în colaborare cu Alexandru Rădulescu, București, Editura Muzicală, 1984/1985, “Eminescu și muzica”, în colaborare cu Zoe Dumitrescu Bușulenga, București, Editura Muzicală, 1989, sau “Mică enciclopedie muzicală”, în colaborare cu Luminița Vartolomei, Craiova, Aius, 1997.

A fost căsătorit cu doamna Marghit Sava, pe care o cunoscuse încă din anul 1956, la cantina de la “Casa Scânteii“şi cu care s-a căsătorit în ianuarie 1957.

La 12 iulie 1998, o ocluzie intestinală l-a obligat să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București, a urmat o intervenție chirurgicală de urgenţă, care a reuşit, însă o infecţie nosocomială postoperatorie avea să îi aducă sfârşitul.

A trecut la cele veşnice la 18 august 1998, la Bucureşti, la doar 65 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Filantropia din capitală.

În semn de preţuire, numele lui Iosif Sava a fost atribuit, postum, unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al muzicologului.

Din septembrie 1998, Fundația ACCUMM organizează Stagiunea muzicală ”Iosif Sava”, găzduită de Muzeul Municipiului București.

La Radio, una din cabinele în care îşi monta emisiunile îi poartă numele.

În anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1 din București a primit numele de „Iosif Sava” în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele şi care şi-a făcut un ţel din sprijinirea tinerilor muzicieni.

Sursa: Răzvan Moceanu

$$$

 MEMORIE CULTURALA - HONORE DE BALZAC

Azi se implinesc 175 ani de la moartea celui mai important romancier al lumii - Honore de Balzac, nascut la 20 mai 1799, Tours, Franţa – decedat in 18 August, 1850, Paris. 

Balzac a scris un număr impresionant de romane şi povestiri, formând ciclul "Comedia umană". 

După primele încercări literare, care nu s-au bucurat însă de succes, Balzac se îndreaptă spre o carieră în afaceri, este pe rând editor, tipograf, iar la un moment dat cumpără o turnătorie de litere, însă toate demersurile sale au un sfârşit dezastruos. În 1828 abia reuşeşte să evite falimentul, rămânând cu datorii de peste 60 000 de franci. Din acest moment şi până la sfârşitul vieţii, Balzac va fi mereu urmărit de datorii şi nevoit să depună un efort aproape continuu pentru a le plăti. După această nouă serie de eşecuri, Balzac se întoarce la scris cu un nou avânt. Ucenicia sa literară era încheiată.

Succesul a venit în 1829, după publicarea a două scrieri: "Şuanii", o scriere istorică despre ţăranii bretoni care au luat parte în 1799 la insurecţia regalistă împotriva Franţei revoluţionare, şi "Fiziologia căsătoriei", un eseu comic, cu accente satirice, despre infidelitatea conjugală. Cele şase povestiri din "Scene din viaţa privată", studii psihologice ale fetelor aflate în luptă cu autoritatea parentală i-au sporit şi mai mult reputaţia.

Din acest moment, Balzac şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Paris. Începe să frecventeze cele mai la modă saloane pariziene şi îşi intensifică eforturile de a face o impresie cât mai puternică în societate. Contemporanii îl descriu ca pe un personaj de o vitalitate exuberantă, vorbăreţ, jovial şi robust, egoist, credul şi lăudăros. Preia blazonul unei vechi familii nobiliare, cu care nu avea nici o legătură, adăugându-şi la nume particula „de”. Era avid de faimă, avere şi iubire, însă, mai presus de toate, era conştient de geniul său. În această perioadă are numeroase relaţii amoroase cu femei din aristocraţie sau cunoscute în viaţa mondenă, ajungând direct la acea înţelegere a femeilor mature atât de evidentă în romanele sale.

Între 1828 şi 1834, Balzac a dus o existenţă tumultoasă de dandy şi om de lume. Dar ostentaţia din viaţa socială era doar o formă de relaxare după extraordinarele eforturi creative. Scria între 14 şi 16 ore la masa sa, în halatul său alb, aproape monahal, cu pana sa de gâscă şi nenumărate ceşti de cafea.

În 1832, s-a împrietenit cu contesa poloneză Éveline Hanska, căsătorită cu un bătrân nobil ucrainean, care i-a fost amantă şi cu care a purtat o corespondenţă din au rezultat volumele de Scrisori către o străină, publicate postum (4 vol., 1889–1950), o importantă sursă de informaţii pentru viaţa şi opera lui Balzac.

În perioada 1832–1835 a scris peste 20 de lucrări, inclusiv romanele Medicul de ţară (1833), Eugénie Grandet (1833), Ilustrul Gaudissart (1833) şi Moş Goriot (1835), una dintre capodoperele sale. Între 1836 şi 1839 a scris Le Cabinet des antiques (1839), primele două părţi ale unei alte capodopere, Iluzii pierdute (1837–1843), César Birotteau (1837) şi Banca Nucingen (1838). Între 1832 şi 1837 a publicat şi trei grupuri de Poveşti hazlii. Romanele sale se caracterizează prin forţă narativă, personaje numeroase, dar diverse, interesante, pline de viaţă, precum şi prin interesul obsesiv pentru examinarea tuturor sferelor vieţii: contrastul între obiceiurile şi manierele provinciale şi cele orăşeneşti; sfera economică a activităţii bancare, editoriale şi industriale; lumea artei, literaturii şi culturii înalte; politica şi intrigile ei; iubirea romantică în toate formele ei; încurcatele relaţii sociale şi scandaluri în rândurile aristocraţiei şi ale înaltei burghezii.

Anul 1834 reprezintă un punct culminant al carierei lui Balzac, pentru că, în acest an, a prins contur planul de a-şi grupa romanele, cu scopul de a realiza o frescă a întregii societăţi contemporane franceze în cadrul unui mare ciclu de cărţi, toate diferite, însă constituind un tot unitar: Comedia umană.

 Dupa 1840, a scris capodoperele: "O afacere tenebroasă" (1841), "Pescuitoarea în apă tulbure" (1841–1842), "Ursule Mirouët" (1841), "Strălucirea şi suferinţele curtezanelor" (1839–1847). Ultimele două capodopere ale lui Balzac au fost "Verişoara Bette" (1847) şi "Vărul Pons" (1847).

Balzac este privit ca unul dintre creatorii romanului realist. Ambiţia sa era să “intre în competiţie cu oficiul stării civile”, să-şi descrie cu exactitate contemporanii, cu ocupaţiile şi deosebirile de clasă dintre ei. A reuşit să-şi atingă acest ţel, însă a mers şi mai departe, dorind ca prin eforturile sale să arate că spiritul uman are puterea de a influenţa oameni şi locuri, ceea ce i-a adus supranumele de „Shakespeare al romanului”.

$$$

 MEMORIE CULTURALA - NEAGU DJUVARA

Azi, 18 august, se împlinesc 109 ani de la naşterea istoricului, diplomatului, filosofului, jurnalistului și romancierului Neagu Djuvara. Personalitate extrem de respectată în România, el s-a remarcat, până în ultima clipă a vieţii, prin înţelepciune, putere de muncă miraculoasă şi o erudiţie imensă, dar şi prin opiniile şi replicile extrem de tăioase referitoare la aspectele istoriei noastre dar şi ale vieţii de zi cu zi pe care o trăim.

Neagu Djuvara s-a născut la 18 august (stil vechi) / 31 august (stil nou) 1916 la Bucureşti, într-o familie în care tatăl, Marcel, căpitan de Geniu în armata română, se trăgea dintr-o familie veche de celnici aromâni, iar mama, Tinca, aparţinea unei vechi familii de boieri, Grădişteanu, înrudită cu mai toate familiile boiereşti din Ţara Românească.

În anul 1918 tatăl său moare, în urma marii epidemii de gripă spaniolă.

Primul război mondial obligă familia să aleagă calea exilului, către bunicul Trandafir Djuvara, ministru plenipotenţiar al României în Belgia, mai întâi mergând la Nisa, în 1928, apoi la Paris, din 1932.

Neagu Djuvara şi-a definitivat studiile liceale în capitala Franţei, apoi fiind licenţiat în litere la Sorbona în 1937 şi doctor în drept la aceeaşi universitate, în anul 1940.

În anul 1937 se căsătoreşte în Franţa cu France Henriette Marie Gaillet, nepoata generalului Jean Baptiste Estienne, cel care a inventat în 1916 carele de luptă (tancul), cei doi fiind cununaţi de Monseniorul Vladimir Ghika, personalitate remarcabilă a vremii şi rudă cu mama lui Neagu Djuvara.

În 1940 lansează, la Paris, volumul “La législation roumaine en matière de nationalité”.

Tot în 1940 revine în ţară pentru satisfacerea stagiului militar, iar între iunie şi noiembrie 1941, participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă. Ca infanterist, Djuvara este rănit uşor la o mână, în faţa Odesei, iar şansa îi surâde, căci, după trimiterea lui la Tiraspol pentru refacere, regimentul este angrenat, dezastruos, în cucerirea Odesei, iar din cei 3.000 de oameni vor scăpa cu viaţă doar 92.

În mai 1943 intră prin concurs în Ministerul de Externe, la “direcţia cifru”, fiind apoi trimis de Antonescu curier diplomatic la Stockholm, la 23 august 1944 (unde avea misiunea să o contacteze pe doamna Kolontay, ambasadorul URSS la Stockholm, ca să reia negocierile de pace cu guvernul Antonescu), cu doar câteva ore înainte de arestarea mareşalului, apoi fiind secretar de legaţie la Stockholm (numit de guvernul Sănătescu) funcţie în care rămâne până în septembrie 1947.

Până în anul 1961, rămâne în exil, militând în diverse organizaţii, fiind secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români de la Paris, apoi jurnalist la Radio Europa Liberă şi secretar general al Fundaţiei Universitare “Carol I”.

În anul 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, cu un contract de doi ani, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey. Şederea sa în Africa se prelungeşte însă pentru o perioadă mult mai lungă.

În mai 1972 obţine doctoratul de stat la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei, apoi obţine şi diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris pentru limba sârbo-croată.

Între anii 1984 – 1989, este secretar general al Casei Româneşti de la Paris.

După Revoluţie, în 1990, revine în ţară, între anii 1991 şi 1998 este profesor asociat la Universitatea din Bucureşti, la Facultăţile de Istorie şi de Ştiinţe Politice.

Devine membru de onoare al Institutului de Istorie “A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucureşti. Este, de asemenea, membru de onoare al Fundaţiei Culturale Erbiceanu.

În anul 2006, Neagu Djuvara a fost decorat cu Ordinul Naţional “Servicul Credincios” în grad de Mare Cruce, iar în ianuarie 2008, a lansat activitatea Fundaţiei Calea Victoriei prin cursul său de istorie “Cum am trăit secolul XX”.

Pe 5 martie 2010, primeşte din partea ambasadorului francez la Bucureşti ordinul Arts et Lettres în grad de Ofiţer, din noiembrie 2012 este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti şi din 5 decembrie 2012, deţine titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Dunărea de Jos” din Galaţi.

La 9 august 2016, istoricului Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler, la împlinirea a 100 de ani de viaţă.

Este autorul a peste 20 de volume de istorie, diplomaţie, filosofie între care menţionăm “O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, seria istorie, Humanitas, 1999, “Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne”, ediţia a IV-a, Humanitas, 2006 (o carte pitorească, unde cititorul descoperă viaţa ţărilor române de la începutul secolului al XIX-lea şi un mod inedit, mai nuanţat, de a privi domniile fanariote), “Amintiri din pribegie”, Humanitas, 2012 (o carte memorialistică, în care talentul de povestitor al autorului este bine susţinut de biografia sa excepţională), “Aromânii: istorie, limbă, destin, Humanitas, 2012 sau “O scurtă istorie ilustrată a românilor”, Humanitas, 2013.

În scrierile sale, Djuvara a fost un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la îndoială calitatea informaţiilor din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice.

De asemenea, Djuvara a fost un critic al atitudinii excesiv de favorabile occidentului în politica românească, sugerând că societatea și cultura române nu pot fi clasificate ca occidentale.

Deşi a primit şi numeroase critici pentru opiniile sale, Djuvara a rămas un înţelept original, un om comunicativ şi un tip extrem de jovial şi elegant.

Istoricul Neagu Djuvara a murit la vârsta de 101 ani, la 25 ianuarie 2018.

Citate Neagu Djuvara:

1. Câteva amănunte care mă supără zilnic, de pildă, că românul este singurul cetăţean din Europa care scuipă pe stradă.

2. Cioran era mult mai autentic, în timp ce Eliade era, în primul rând, un egocentric.

3. Curând, China se va revărsa peste noi!

4. Cioran, cu toate că sunt convins că îşi dădea seama de valoarea lui, o sfida! Era, mai întâi, de o inteligenţă sclipitoare, dar era şi nemilos. Pe cine nu-l iubea, îl atingea de nu se vedea!

5. Am vrut să explic tinerilor de astăzi cât de franţuziţi am fost, adică societatea românească din secolul al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea. Eram atât de franţuziţi, încât în multe familii se vorbea franţuzeşte acasă.

6. Pe Emil Cioran l-am iubit, ce mai tura-vura! Tipul e genial! De aceea mă supără că în România e mai puţin venerat decât Mircea Eliade.

7. Sunt conştient că sunt român de când bunicul meu s-a supărat că vorbeam prea mult în franţuzeşte. Aşa că am luat măsuri. Am cumpărat o carte cu poeziile lui Eminescu şi am cărat-o cu mine peste tot, inclusiv în cei 22 de ani de şedere în Africa! Peste graniţe, i-am avut alături pe Eminescu şi Biblia, şlefuită de Gala Galaction.

$$$

 ALDOUS HUXLEY - REVOLUȚIA SUPREMA

E poate bine să recitim din când în când formidabila scrisoare din 1949 a lui A. Huxley către G. Orwell, în care Huxley vorbește pentru prima dată în termeni lipsiți de echivoc despre REVOLUȚIA SUPREMĂ (sublinierile cu majuscule îmi aparțin):

“Stimate Domnule Orwell,

A fost foarte amabil din partea dumneavoastră să le spuneți editorilor să-mi trimită o copie a cărții dumneavoastră. A sosit în momentul în care eram în mijlocul unei lucrări care necesita multă lectură și consultarea de referințe; și, deoarece vederea slabă mă obligă să raționez lectura, a trebuit să aștept mult timp înainte de a putea începe să citesc “1984”.

Fiind de acord cu tot ceea ce au scris criticii despre ea, nu trebuie să vă spun, încă o dată, cât de minunată și cât de profund importantă este cartea. Așadar, să îndrăznesc să vorbesc în schimb despre subiectul cu care se ocupă cartea – REVOLUȚIA SUPREMĂ?

Primele indicii ale unei filosofii a Revoluției Supreme – REVOLUȚIA CARE STĂ DINCOLO DE POLITICĂ ȘI ECONOMIE ȘI CARE VIZEAZĂ SUBVERSIUNEA TOTALĂ A PSIHOLOGIEI ȘI FIZIOLOGIEI INDIVIDULUI – se găsesc la Marchizul de Sade, care se considera continuatorul, cel care ducea la capăt ideile lui Robespierre și Babeuf.

Filosofia minorității dominante din cartea dvs. 1984 este un sadism care a fost dus la concluzia sa logică prin transcenderea chestiunii sexului și negarea acesteia.

Dar îmi pare îndoielnic că această politică a violenței bocancului care te calcă pe față e ceva fezabil pe timp nedeterminat. Credința mea este că oligarhia conducătoare va găsi moduri mai puțin greoaie și ineficiente de a guverna și de a-și satisface setea de putere, iar aceste metode vor semăna cu cele pe care le-am descris în cartea mea Minunata lume nouă.

Recent, am avut ocazia să cercetez istoria magnetismului animal și a hipnotismului și am fost foarte impresionat de modul în care, timp de o sută cincizeci de ani, lumea a refuzat să ia în serios descoperirile lui Mesmer, Braid, Esdaile și ale celorlalți. În parte din cauza materialismului dominant și în parte din cauza temerilor de a fi în contrapozitie cu respectabilitatea dominantă, filosofii și oamenii de știință din secolul al XIX-lea nu au fost dispuși să investigheze fenomenele mai speciale și ciudate ale psihologiei, pentru a ajuta oamenii practicii, cum ar fi politicienii, militarii și polițiștii, să le aplice în domeniul guvernării.

Datorită ignoranței voluntare a strămoșilor noștri, VENIREA REVOLUȚIEI SUPREME A FOST AMÂNATĂ CU CINCI SAU ȘASE GENERAȚII.

Un alt accident fericit a fost incapacitatea lui Freud de a hipnotiza cu succes și disprețul său consecvent față de hipnotism. Acest lucru a întârziat aplicarea generală a hipnotismului în psihiatrie cu cel puțin patruzeci de ani.

Dar acum psihanaliza este combinată cu hipnoza; și hipnoza a fost făcută ușoară și nesfârșit aplicabilă PRIN UTILIZAREA BARBITURICELOR, CARE INDUC O STARE HIPNOIDĂ ȘI SUGESTIVĂ CHIAR ȘI LA CELE MAI REFRACTARE SUBIECTE.

În următoarea generație, cred că conducătorii lumii vor descoperi CĂ ATÂT CONDIȚIONAREA INFANTILĂ CÂT ȘI NARCO-HIPNOZA SUNT MAI EFICIENTE, CA INSTRUMENTE DE GUVERNARE, DECÂT BASTOANELE ȘI ÎNCHISORILE, și că setea de putere poate fi satisfăcută la fel de complet inducând oamenilor să-și iubească sclavia, precum este satisfăcută biciuindu-i și bătându-i până se supun.

Cu alte cuvinte, simt că coșmarul din 1984 este destinat să se transmute în coșmarul unei lumi care seamănă mai mult cu cea pe care mi-am imaginat-o în Minunata lume nouă. SCHIMBAREA VA FI ADUSĂ CA REZULTAT AL UNEI NEVOI PENTRU O TOT MAI MARE EFICIENȚĂ. Între timp, desigur, poate avea loc un război biologic și atomic la scară largă – în acest caz vom avea coșmaruri de alte tipuri, greu de imaginat.

Vă mulțumesc încă o dată pentru carte.

Cu sinceritate,

Aldous Huxley"

Așadar: cu Huxley, cu biografia sa intelectuală, ne aflăm pentru prima dată în zorii secolului XXI, cu lumina lor stranie...

Dar nu aveam de unde ști atunci. Abia acum deschidem ochii, încet, și începem să înțelegem, bulversați, ce s-a întâmplat cu adevărat în secolul XX…

Și cu cât înțelegem mai bine, cu atât secolul XX ne pare mai bizar…

Preluat de la: Dragoș Paul Aligică

Daniel Mois

$$$

 Zâmbetele lor s-au întâlnit sub dangătul clopotelor de nuntă, și deodată a devenit limpede că acea vibrație solemnă nu era destinată doar mirilor. La masa festivă, soarta a așezat alături un tânăr chipeș, ofițer aviator decorat pentru campania africană, și o domnișoară cu părul bălai, prietenă apropiată a miresei și studentă la Universitatea din Londra. A fost dragoste la prima vedere.

Dick Francis și Mary Brenchley s-au cununat pe 21 iunie 1947. Familia lui Mary nu a privit cu ochi buni această alianță: curând au aflat că Dick era jockey profesionist. Bunicul fetei și-a dus mâinile la tâmple: curse, pariuri, totalizatoare! Cum ar fi putut frumoasa și atât de bine educata Mary să nu-și găsească un soț mai potrivit?

La altar, Mary purta o rochie din mătase albă, cusută chiar de mâinile ei, iar mirele se prezentase într-un costum impecabil, cu joben și o singură mănușă albă. Ea îl sprijinea cu gingășie de braț: la o cursă recentă, Dick își rupsese mâna, iar acum stătea în fața altarului cu mâneca stângă atârnândă și brațul imobilizat într-o eșarfă. În acea clipă, Mary înțelese că steeple-chase-ul nu era o simplă alergare ușoară. Nutrea speranța că, odată cu trecerea timpului, Dick va părăsi sportul profesionist... Dar soarta avea să răstoarne rolurile.

La doi ani după nuntă, tragedia a lovit: Mary s-a îmbolnăvit de poliomielită. În acei ani, vaccinul era încă un vis îndepărtat; supraviețuirea depindea de întâmplare. Paralizată, zăcea într-un salon de boli infecțioase, legată la un aparat de respirație artificială, iar Dick veghea neclintit la căpătâiul ei. Bietei Mary i se adăugase o altă povară: se afla în a treia lună de sarcină.

Dick visa cu ardoare la un copil, la un moștenitor al numelui său. Și totuși, când medicii au sugerat întreruperea sarcinii din rațiuni medicale, el a implorat: „Lăsați copilul, dar salvați-mi soția! Fără copii se poate – fără ea, nu!”

Și s-a petrecut miracolul: Mary a supraviețuit, iar pruncul i-a crescut sănătos în pântece. În 1950, ea a adus pe lume un fiu viguros, Merrick Even Douglas. Totuși, în urma bolii, mâna ei dreaptă rămăsese șovăielnică, iar Dick o ajuta la cele mai mici detalii: îi încheia nasturii rochiilor și îi pieptăna părul cu răbdare tandră.

Doi ani mai târziu s-a născut și al doilea fiu, Felix Richard Rogers. Curând, soarta le-a mai oferit o răsplată neașteptată: regina-mamă i-a făcut lui Dick onoarea supremă, încredințându-i să călărească propriile-i armăsari. Trei ani la rând, Dick Francis a alergat pe hipodromurile Angliei purtând culorile celei mai respectate doamne din Regat – cămașa bleu cu dungi galbene palide și cascheta neagră de catifea.

Diminețile, regina-mamă își vizita caii purtând un coș cu morcovi și zahăr cubic, vorbind cu ei asemenea unor prieteni apropiați. Într-o zi ploioasă, când cerul turna șuvoaie, Dick zări o siluetă mică, îmbrăcată într-un impermeabil negru – era chiar regina-mamă, venită să-l binecuvânteze pe el și pe Devon Loch înaintea cursei. Victoria după victorie se aduna în palmaresul său, și părea că nimeni nu-l putea egala.

De obicei, numele unui jockey rămâne în istorie prin triumfurile sale. Dar Dick Francis a rămas celebru ca acel călăreț care NU a câștigat Marea Steeple-Chase Națională. Paradoxal: câți dintre învingători sunt ținuți minte? În schimb, înfrângerea lui Dick e cunoscută de toată lumea! Și, în chip straniu, dacă ar fi învins atunci, nu și-ar mai fi scris autobiografia și nici romanele nu ar fi văzut lumina tiparului.

24 martie 1956 – o zi întipărită pentru totdeauna în amintirea sa. Anglia fierbea de emoție. În întreg secolul XX, niciun cal regal nu izbutise să câștige Marele Premiu Național. Acum însă era înscris Devon Loch, perla grajdului regal. Pe miză se aflau 124.000 de lire sterline – o avere fabuloasă pentru acele vremuri.

Întregul alai regal s-a strâns să încurajeze calul. Când Dick a încălecat, prințesa Margaret, pe atunci în vârstă de douăzeci și șase de ani, a uitat de orice protocol și a strigat de pe tribună: „Să ai iuțeala vântului!”

Cavaleria neîmblânzită a pornit ca o furtună. La prima barieră mai multe animale s-au prăbușit, dar Devon a trecut cu măiestrie. Într-un viraj, o iapă căzută aproape că i-a tăiat calea, dar el a izbutit să se ferească și să continue.

La al nouăsprezecelea obstacol, numărul călăreților se înjumătățise, iar la cel din urmă, al douăzeci și nouălea, mai rămăseseră doar trei. Devon a sărit cu ușurință peste bariera finală și s-a avântat spre linia de sosire. Mulțimea uriașă a izbucnit într-un vuiet asurzitor...

Zece metri îl mai despărțeau de triumf. Și brusc, calul s-a prăbușit ca secerat. Devon a încercat să se ridice, dar picioarele i s-au înmuiat; s-a zbătut, s-a ridicat din nou, doar ca să cadă încă o dată. Doi jockey rămași în cursă l-au depășit în goana lor spre glorie.

Tribunele au răsunat de un bocet colectiv; prințesa Margaret, copleșită de emoție, izbucni în lacrimi. Doar regina-mamă își păstră cumpătul. După câteva clipe, îl mângâie pe Dick cu vorbe calde: calul fusese minunat, iar el, demn de toată lauda. Apoi, cu o tristețe blândă, adăugă: „Ei bine, acestea sunt cursele!”

Dick a alergat spre grajduri, temându-se pentru Devon Loch. Dar intrând, rămase împietrit de uimire: armăsarul stătea liniștit în boxă, ronțăind fânul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici o zgârietură pe trupul său! Ce se petrecuse, atunci? Acolo se năștea o enigmă ce n-avea să fie vreodată dezlegată.

S-au avansat mai multe ipoteze. Cea mai firească aparținea chiar reginei-mamă: „Totul a fost din cauza mulțimii. Cum v-ați fi simțit voi dacă două sute cincizeci de mii de oameni ar fi năvălit asupra voastră? El doar s-a speriat.”

Desigur, au circulat și zvonuri absurde: unii susțineau că Devon fusese lovit de o descărcare electrică provocată de un cablu subteran străpuns de potcoavă. Alții, mai răutăcioși, insinuau că jockey-ul fusese mituit pentru a ține calul în loc – o calomnie absurdă și insultătoare.

Dar dacă Dick ar fi comis o asemenea infamie, oare regina-mamă i-ar fi dăruit un portțigaret de argint cu inscripție comemorativă și ar mai fi trimis, an de an, felicitări de Crăciun familiei Francis?

Scrierea autobiografiei i-a fost propusă chiar după acel episod. I se recomandase chiar și un „scriitor din umbră”, care să aștearnă povestea pe hârtie într-o formă demnă. Dar la ce bun un necunoscut, când o avea pe Mary, înzestrată cu diplomă în limbile engleză și franceză la Universitatea din Londra?

Autobiografia, intitulată Sportul reginelor – cum e numit de secole hipismul în Anglia – a apărut la sfârșitul anului 1957 și a devenit imediat un bestseller. Răutăcioșii murmurau însă că Dick ar fi scris-o din dorința de a se justifica.

Și pentru ce, oare? Pentru 2305 curse și 345 de victorii? Oricum, ajunsese la treizeci și șase de ani – vârsta când un jockey profesionist își dă obolul și se retrage. Era cel mai vârstnic din breaslă. După fastuosul banchet de adio, după articolele pline de elogii, îl aștepta începutul unei vieți noi, aproape de la zero. Serile rătăcea pe aleile întunecate ale Hyde Park-ului, oprindu-se lângă iaz, cufundat în gânduri. Credincioasa Mary începu să se teamă pentru el.

Când i s-a propus să scrie o rubrică sportivă într-un ziar, bucuria ei nu a avut margini. Dick s-a întors însă din redacție mohorât: ortografia îi juca feste, cum să redacteze articole? Mary, care tocmai corecta lecțiile fiului cel mic, a râs ușor: „Ei bine, eu voi pune virgulele la locul lor. Restul îl vei deprinde din mers!”

Încă din 1956, Mary se luminase ca un copil, când văzuse în gazete primul articol semnat „Dick Francis”. Șaisprezece ani a apărut acea rubrică, vineri de vineri. În redacție se obișnuiseră: Dick aducea textul și pleca. Dacă era nevoie de corecturi, îl sunau pe Mary – ea știa fiecare detaliu din viața soțului și îi ținea loc de secretară.

Într-o seară de Crăciun, cei doi ședeau în salon. Dick gesticula cu însuflețire: „Nici nu-ți imaginezi ce sume fabuloase se învârt în jurul curselor! Ar merita scris un roman polițist.” Și începu să-i povestească soției cum erau sabotate caii favoriți înaintea cursei pentru Cupa Regelui George al IV-lea.

Mary tăcu o clipă, cufundată în gânduri. Din relatările soțului se putea naște un roman de sine stătător. Apoi, cu o notă practică, zâmbi: „Mă întreb doar dacă onorariul pentru o carte ar acoperi cheltuiala pentru un covor nou în sufragerie...”

Împreună, Mary și Dick au pășit în editură pentru a discuta cu redactorul-șef, Trevelyan, planul primului lor roman. Lumea curselor, cu patimile și cu banii uriași ce o însoțeau. Un jockey favorit moare pe neașteptate în timpul competiției, iar un prieten venit din Rhodesia de Sud pornește ancheta. Astfel s-a născut Favoritul.

Au urmat apoi Joc fără atuuri, Ultimul obstacol, Risc, Mână de fier, Drumul durerii, Pariu pe înfrângere și multe altele. Se vorbea deja de un stil propriu al lui Dick Francis – captivant, aproape jurnalistic, dar dublat de minuțioasa conturare a personajelor. Cărțile lui s-au răspândit în întreaga lume și, uimitor, niciuna nu a primit vreo cronică defavorabilă.

Un exemplar era trimis întotdeauna reginei, iar răspunsul nu întârzia: o scrisoare de mulțumire, scrisă cu aceeași eleganță regală.

Apoi asupra lui s-a abătut valul criticilor. Se afla că Dick părăsise Anglia pentru a scăpa de impozitul pe venit, împovărător și aproape confiscator. În anii ’70, guvernul britanic hotărâse ca taxele să atingă pragul amețitor de 83% din câștiguri. Dick a chibzuit și a plecat împreună cu Mary spre însorita Californie.

Își putea permite această evadare. În clima umedă și ploioasă a Angliei, vechile lui răni și fracturi – picioarele, claviculele, coloana – îl chinuiau de fiecare dată când vremea se înăsprește. Iar sărmana Mary suferea de mult de afecțiuni pulmonare, iar soții își cumpăraseră chiar și un aparat de respirație asistată pentru casă. Da, scăparea lor fusese nu doar de sub jugul fiscal, ci și din ghearele climatului nemilos.

Dick împlinise șaizeci de ani, Mary avea patru mai puțin. Din nou erau nevoiți să o ia de la capăt. Mary mărturisea mai târziu că, în toți anii de căsnicie, niciodată nu dormiseră în paturi separate. Chiar și atunci când Dick, cu coloana fracturată, zăcea învelit din gât până-n picioare într-un ghips imobil, ea se strângea la pieptul lui ca un pui, gata să-i întindă mâna pentru un pahar cu apă sau un medicament, dacă ar fi avut nevoie.

După o vreme în Florida, s-au mutat în Insulele Cayman. Soare, mare, plajă – un colț de paradis. Dar nici acolo nu scăpară de gazetarii iscoditori. Dick, în vârstă, avea nevoie de o pază nevăzută, și Mary îl însoțea adesea la interviuri.

Nu o dată l-a salvat din situații stânjenitoare. Cu ani în urmă, întrebat despre programul său zilnic, Dick, cu o sinceritate copilărească, răspunsese: „Dimineața călăresc, de trei ori pe săptămână merg la curse, iar seara privesc televizorul.” „Dar atunci când scrieți?” se miraseră jurnaliștii. Mary, cu o prezență de spirit fermecătoare, replicase: „Noaptea târziu, trecem de miezul nopții la birou.” Dick se uitase nedumerit la soția sa și șoptise: „Nu știam că tu stai trează noaptea… Eu mă culc devreme!”

Adesea, Dick se împiedica în propriile amintiri: uita numele eroului principal sau titlul unei cărți, ori declara senin că nu are nici cea mai vagă idee despre intriga următorului roman. Prietenii apropiați bănuiau că ceva nu era tocmai limpede. Kate Wellwin, soția unui fost jockey și prietenă a lui Mary, mărturisea: „Oricât aș încerca, nu pot să mi-l imaginez pe Dick aplecat asupra manuscrisului.”

Cel mai stânjenitor moment s-a petrecut atunci când, la un interviu, i s-a pus întrebarea despre sex. Irritat, Dick a răspuns: „Vă rog să încetați. Eu nu scriu despre așa ceva!” Dar jurnalistul a insistat: „Cum să nu? Joc fără atuuri, Ancheta, scena orgasmului în timpul dansului din Galop mortal?”

Dick a pălit și, abia mișcând buzele, i-a șoptit soției: „Mary, cum ai putut?... Eu am trimis aceste cărți reginei. Ce va gândi despre mine?” Mary i-a luat blând mâna într-a sa și i-a strâns ușor degetele, împăcându-l. Da, „autobiografia” era opera ei. Iar romanele? Ele erau rodul colaborării lor: Dick povestea despre curse, despre jockey, cai și intrigi, iar Mary le împletea cu măiestrie într-o narațiune literară.

Când îi lipseau informații, se apuca de studii. Mary era o femeie ieșită din comun, riguroasă și pasionată. Pentru a scrie despre piloții din Cursa șobolanilor, a învățat să piloteze avionul. Și nu doar teoretic: i-a luat adesea la bord pe Dick și pe copii. Din acea experiență s-a născut Manualul de pilotaj pentru începători, publicat în nenumărate ediții și recomandat chiar de compania aeriană britanică BOAT.

Totul pornise cu un mic „păcat literar”. Sub autobiografia lui Dick Francis, Mary nu-și putea pune numele. Dar la Favoritul insistase ca pe copertă să fie două semnături: Dick și Mary Francis. Redactorul însă i-a convins că succesul ar fi mult mai mare dacă autorul părea să fie doar jockey-ul celebru, nu „o doamnă”. Mary a suferit, dar, inteligentă și împăciuitoare, s-a resemnat. Esențialul era că romanele se vindeau, iar „autorul” era privit ca un erou și un superman. În cele din urmă, Francis era totuși numele lor comun.

…Dick se întorcea din plimbare. Mary a pus masa: era ceasul prânzului. El a devorat cu poftă biftecul, a sorbit ceaiul aromat și s-a retras pentru un pui de somn. Mary a ieșit pe balcon, a făcut semn vecinilor să nu facă zgomot: „Scriitorul lucrează.” Apoi, cu o ceașcă de ceai alături, s-a așezat la birou.

Au fost soț și soție cincizeci și trei de ani, până la moartea lui Mary, la vârsta de șaptezeci și șase de ani, în anul 2000. Dick Francis a trăit până la optzeci și nouă de ani, copleșit de dor și de tăcere după pierderea iubitei. Nu a mai scris nicio carte până în 2006, iar atunci doar câteva romane, semnate împreună cu fiul cel mic.