$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

WILLIAM SOMERSET MAUGHAM

Maugham și-a recunoscut bisexualitatea încă din adolescență — era mai mult atras de bărbați decât de femei — dar, având în vedere că homosexualitatea era considerată ilegală în acea perioadă, a fost forțat să ducă o viață duplicitară. Spre deosebire de contemporanul său mai reținut, E.M. Forster, Maugham și-a permis să-și exploreze sexualitatea, deseori riscându-și reputația. Era la modă ca bărbații să se căsătorească pentru respectabilitate, dar să-și satisfacă dorințele sexuale cu alți bărbați sau băieți. Pentru cineva din clasa profesională, cum era Maugham, astfel de comportamente erau acceptabile social, mai ales în cercurile artistice, chiar dacă legal nu erau tolerate.

A servit în ambele Războaie Mondiale, deși era prea în vârstă pentru serviciul activ încă din Primul Război Mondial. În timpul Primului Război, a lucrat ca spion, transportând informații între agenți de teren și comandamentul central. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, devenit deja un autor și dramaturg celebru, a fost folosit pentru a încuraja intrarea Americii în război.

În ciuda faimei în creștere, a averii considerabile și a stilului de viață luxos pe Riviera Franceză, în Londra și la Hollywood, viața personală a lui Maugham a fost marcată de tensiuni și dezamăgiri. Oamenii cei mai apropiați de el l-au trădat sau dezamăgit. Căsătoria cu Syrie, încheiată pentru a „face ceea ce era corect” după ce ea a rămas însărcinată, a fost lipsită de dragoste și s-a încheiat într-o manieră amară, cu un divorț plin de conflicte și obligații financiare care au durat aproape 30 de ani. Syrie, o superbă londoneză, și-a construit o carieră în design interior folosindu-se de faima lui Maugham.

Relația sa îndelungată cu Gerald Haxton, un dandy alcoolic, a fost la fel de problematică. Aceasta a dus la multe situații jenante, până când Haxton a murit la vârsta de 50 de ani din cauza exceselor de alcool. Alți asistenți personali, precum Alan Searle și nepotul său, Robin Maugham, i-au afectat reputația și i-au secătuit resursele financiare. Singura sa fiică, Liza, l-a dat în judecată pentru moștenire, adâncind prăpastia dintre ei.

Maugham era un om rezervat — o trăsătură explicată, spun unii, prin bâlbâiala sa — care prefera să observe în loc să vorbească. Avea obiceiuri rigide, scriind zilnic între orele 9 și 12, o rutină ce îi oferea refugiu față de lumea exterioară. Disprețuia cercurile de la Hollywood și din teatru, deși le frecventa pentru câștiguri financiare. De asemenea, era reticent în a face avansuri bărbaților de care era atras, lăsându-l adesea pe Haxton să aranjeze aceste situații.

În ciuda acestor dificultăți, Maugham a avut parte de succes financiar și literar. Povestirea sa „Rain” i-a adus peste un milion de dolari din drepturi de autor, fiind transformată într-o piesă de teatru, trei filme, un musical și un balet. Totuși, lumea literară l-a respins, considerându-l un scriitor popular, dar lipsit de profunzime. Era descris adesea drept „cel mai bun dintre scriitorii de mâna a doua.” Maugham a exploatat zeitgeistul vremii, concentrându-se pe relații conjugale în piese și pe povești inspirate din observațiile sale de călătorie. Se spunea că, dacă îi povesteai viața ta, aveai toate șansele să te regăsești într-una dintre cărțile lui.

Pe măsură ce îmbătrânea, iar memoria începea să-i joace feste, Alan Searle și Robin Maugham l-au convins să scrie o autobiografie care, însă, i-a afectat reputația. Looking Back (Privind înapoi) ar fi fost mai bine intitulată „Privind înapoi cu mânie,” deoarece Maugham și-a folosit paginile pentru a-și exprima frustrările față de fosta soție și față de cei care l-au rănit. Această carte i-a îndepărtat fanii, iar membrii clubului său din Londra au încetat să-l mai salute.

Relația lui W. Somerset Maugham cu Maud Gwendolen Syrie Barnardo, cunoscută drept Syrie Maugham, a fost una tumultuoasă și complexă, marcată de iubire, trădare și tensiuni personale. Syrie, designer de interior celebră în anii 1920 și 1930, a fost soția lui Maugham și mama singurului său copil, Mary Elizabeth, cunoscută dreptLiza. Syrie era deja căsătorită cu Henry Wellcome, un renumit farmacolog și antreprenor, atunci când l-a cunoscut pe Somerset Maugham în 1911. Între ei a început o aventură pasională, iar în 1914, după ce Syrie a divorțat de Wellcome, cei doi s-au căsătorit. Relația lor a început într-un context romantic, dar circumstanțele au devenit rapid complicate.

Deși inițial părea o potrivire bună, căsătoria dintre Somerset și Syrie a fost tensionată. Maugham era deja conștient de orientarea sa bisexuală și de atracția sa pentru bărbați, ceea ce a complicat relația cu Syrie. El nu a fost niciodată complet implicat emoțional în această căsnicie, iar diferențele dintre ei au devenit evidente. Syrie era ambițioasă, socială și dedicată carierei sale de designer de interior, în timp ce Maugham era mai introvertit, preocupat de scris și de explorarea propriei identități. Tensiunile dintre ei au fost agravate de infidelitățile lui Maugham, inclusiv relația sa îndelungată cu Gerald Haxton, care era deja un partener constant în viața sa.

Prezența lui Gerald Haxton în viața lui Maugham a fost o sursă majoră de conflict în căsnicia lor. Syrie era conștientă de relația lor, iar acest fapt a dus la numeroase dispute. Deși a încercat să mențină o aparență de normalitate pentru societate, relația dintre Maugham și Haxton a fost un secret deschis, care a pus o presiune enormă asupra căsătoriei.

În 1927, după ani de tensiuni și nefericire, Maugham și Syrie au divorțat. Deși separarea lor a fost oficială, relația a rămas complicată și după aceea, mai ales din cauza fiicei lor, Liza. Maugham și Syrie au continuat să aibă dezacorduri legate de creșterea copilului, iar relația lor a fost marcată de resentimente, de dispute legate de bani, custodia fiicei și reproșuri adânci. Syrie a continuat să-și construiască cariera, în timp ce Maugham s-a dedicat scrisului și relațiilor sale cu Gerald Haxton și, mai târziu, cu Alan Searle.

Syrie a continuat să fie o figură influentă în lumea designului de interior, fiind renumită pentru crearea „camerei albe”, un stil iconic al perioadei interbelice. În ciuda dificultăților din căsnicia cu Maugham, ea a lăsat o moștenire durabilă în domeniul artistic.

Impactul asupra lui Maugham

Relația cu Syrie a avut un impact semnificativ asupra lui Maugham. Deși el nu a privit căsnicia lor ca pe o poveste de succes, ea a influențat în mod indirect unele dintre scrierile sale. Experiențele lor comune și conflictele personale au contribuit la înțelegerea profundă a relațiilor umane, pe care Maugham le-a transpus în operele sale. Relația lor a fost o combinație de dragoste, dezamăgire și compromis. Deși căsnicia lor s-a încheiat în divorț, aceasta rămâne o parte importantă din viața personală a lui Maugham, oferind un context suplimentar pentru complexitatea sa ca scriitor și om. Povestea lor este o reflecție a contrastului dintre aparențele sociale și realitățile emoționale ale unei epoci în schimbare.

Gerald Haxton

Relația lui W. Somerset Maugham cu Gerald Haxton a fost una profundă și complexă, marcând o mare parte din viața personală și profesională a scriitorului. Haxton, un tânăr american cu un spirit aventurier și o personalitate carismatică, a devenit secretarul personal, partenerul romantic și însoțitorul de călătorie al lui Maugham timp de aproape 30 de ani. Maugham l-a întâlnit pe Gerald Haxton în timpul Primului Război Mondial, când amândoi lucrau pentru Crucea Roșie. Atracția dintre ei a fost instantanee, iar Haxton a devenit rapid o prezență constantă în viața scriitorului. Deși relația lor a început ca una romantică, Gerald a jucat și un rol crucial în activitatea profesională a lui Maugham.

Gerald Haxton era un bărbat fermecător, sociabil și excentric, ceea ce îl făcea să fie atât iubit, cât și controversat. Spre deosebire de Maugham, care era mai introvertit și rezervat, Haxton avea o personalitate expansivă și un talent deosebit pentru socializare. Această complementaritate a contribuit la succesul lor ca pereche.

Relația lor nu a fost lipsită de tensiuni. Haxton era cunoscut pentru consumul excesiv de alcool și pentru stilul său de viață extravagant, ceea ce uneori îl aducea în conflict cu Maugham. Cu toate acestea, Maugham a fost profund atașat de el și a continuat să-l sprijine și să-l accepte, în ciuda dificultăților. Haxton a jucat un rol important în viața literară a lui Maugham, însoțindu-l în călătoriile sale prin lume, care au servit drept inspirație pentru multe dintre operele scriitorului. Haxton a contribuit la crearea unui mediu propice scrisului și a fost o sursă de inspirație pentru unele dintre personajele lui Maugham. În plus, Gerald era un excelent organizator și gazdă, fiind adesea responsabil pentru viața socială activă a scriitorului.

Gerald Haxton a murit în 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din cauza unor complicații provocate de alcoolism și boli de ficat. Moartea sa a fost o lovitură grea pentru Maugham, care a continuat să resimtă pierderea profund. În anii de după moartea lui Haxton, Maugham a devenit și mai retras, dedicându-se aproape exclusiv scrisului.

Deși relația dintre Maugham și Haxton a fost uneori controversată, mai ales având în vedere atitudinea societății față de relațiile între persoane de același sex în acea perioadă, parteneriatul lor a fost unul esențial pentru viața personală și profesională a scriitorului. Haxton a fost nu doar iubitul său, ci și o figură cheie care a contribuit la formarea atmosferei din care s-au născut unele dintre cele mai mari opere ale lui W. Somerset Maugham.

Alan Searle

Relația lui W. Somerset Maugham cu Alan Searle a început în anii 1930 și a continuat până la moartea scriitorului în 1965. După moartea lui Gerald Haxton, Alan Searle a devenit companionul și secretarul personal al lui Maugham, ocupând un loc central în ultimii ani din viața scriitorului. Relația lor, deși diferită de cea cu Haxton, a fost una complexă, marcând atât momente de sprijin reciproc, cât și controverse. Alan Searle era un tânăr britanic din clasa muncitoare, cu o personalitate aparent mai rezervată și mai loială decât predecesorul său, Gerald Haxton. Maugham l-a angajat inițial ca secretar, dar relația lor a evoluat rapid, devenind una personală. Searle l-a însoțit pe Maugham în multe dintre călătoriile sale și a fost alături de el în reședința sa de pe Riviera Franceză, Villa Mauresque.

Spre deosebire de Haxton, care era expansiv și turbulent, Alan a fost o prezență calmă și pragmatică. El a avut grijă de sănătatea și bunăstarea scriitorului, mai ales pe măsură ce Maugham înainta în vârstă. Searle s-a ocupat de corespondența scriitorului, de gestionarea proprietății sale și de multe dintre aspectele practice ale vieții de zi cu zi.

De asemenea, Alan Searle a devenit moștenitorul principal al averii lui Maugham, ceea ce a generat tensiuni în familia scriitorului. Maugham avea o relație dificilă cu fiica sa, Liza, iar decizia de a-l favoriza pe Searle în testament a stârnit multe controverse.

Deși Alan Searle era văzut de mulți ca o influență stabilizatoare, relația lor nu a fost lipsită de critici. Unii prieteni și contemporani ai lui Maugham îl considerau pe Searle manipulator, sugerând că acesta profita de vulnerabilitatea scriitorului în ultimii săi ani. În schimb, alții l-au văzut pe Searle ca un companion loial care a oferit sprijin într-o perioadă dificilă din viața lui Maugham.

Relația lor a fost privită cu suspiciune și din cauza deciziilor financiare ale lui Searle. După moartea lui Maugham, Searle a fost acuzat că a încercat să controleze moștenirea scriitorului și să își maximizeze câștigurile, ceea ce a alimentat disputa cu fiica lui Maugham.

Când Maugham a murit în 1965, Alan Searle era alături de el. După moartea scriitorului, Searle a continuat să locuiască în Villa Mauresque pentru o vreme, dar reputația sa a rămas umbrită de controversele legate de moștenire. În ciuda acestor tensiuni, Searle a fost o figură importantă în viața lui Maugham, oferindu-i stabilitate și companie în ultimii ani ai unei vieți marcate de succes, dar și de singurătate.

Relația dintre W. Somerset Maugham și Alan Searle, secretar și companion discret, reflectă complexitatea vieții personale a scriitorului, care a căutat sprijin și conexiune în relațiile apropiate. Deși relația lor a fost adesea controversată, Alan Searle a jucat un rol esențial în ultimii ani ai lui Maugham, atât ca partener, cât și ca sprijin practic. Această relație rămâne o parte importantă a poveștii personale a unui scriitor care a lăsat o amprentă de neșters asupra literaturii universale.

$$$

 „PREFERA SĂ FIE METRESA LUI EMINESCU...”

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu, aflăm de pe wikipedia. Date seci, lipsite de inimă și de vreo bătaie a ei, măcar cât un fâlfâit de aripi. Ce nu ne spune enumerarea seacă a unei vieți atât de scurte și de triste aflăm din poemele ei, dedicate iubitului pentru care și-a pus capăt vieții, la 50 de zile distanță de moartea lui.

„Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”, îi scria Veronica lui Eminescu, ca o sentință definitivă la suferință nesfârșită, pe care și-o asumase în clipele grele ale distanței dintre ei, adâncită și mai mult de sora poetului care îl îngrijea, de stările depresive ale poetului și de câțiva prieteni, printre care și Maiorescu, care nu vedeau cu ochi buni relația lor. Ingerând o doză mare de arsenic, în singurătatea de la mânăstirea Văratec, Veronica împlinea profeticele vorbe ale lui Eminescu, neintenționat fatidice: “Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde.” În detalii cuprinzătoare, citiți povestea lor aici.

Să pot întinde mâna

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta

Încetul la o parte şuviţele le-aş da,

Senină să rămâie, curată ca un crin,

Icoană de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,

Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,

Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu

Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Când noaptea e adâncă

Când noaptea e adâncă și-i liniște, tăcere,

Când și zefirul dulce pe frunze doarme lin,

Iar luna călătoare pe cerul cel senin

A firii adormite e singura veghere,

Atuncea al meu suflet, răpus de doruri multe,

Deștept, făr-de repaos veghează ne-ncetat,

Cu-al zilei zgomot mare în veci neîmpacat

Tăcerea mută-a nopții îi place să asculte.

Ce-aude el atuncea când eu n-aud nimica,

Nu știu, însa în pieptu-mi un farmec dulce simt,

Și orizontu-mi pare că e îngust și strâmt,

Iar lumea uriașă neînsemnat de mică.

Cum îi răspundea Eminul nu putem decât să simțim emoția ce răzbate, peste vremuri, din cuvintele lui.

„Din luna lui Iunie 1882.

                         A plâns scriind-o.

         Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

         lui Emin”  

Din toată această sfâșietoare poveste de dragoste, rămân în eter vorbele fiicei Veronicăi, care a știut, în cuvinte simple, să închidă atât gura lumii, cât și ecuația existențială a poetei: „Prefera să fie metresa lui Eminescu, decât nevasta unui prinț„. (Virginia Micle)

În 1992, Tia Șerbănescu, prozatoare și jurnalistă, a publicat un amplu eseu, comentînd personalitatea Veronicăi Micle şi relaţia dintre cei doi. Iată esenţa:

„A știut să fie muza ideală; cochetă cînd trebuie, indiferentă cînd trebuie, fidelă mereu și infidelă din cînd în cînd, adică exact cînd era necesar pentru ca această iubire să-și găsească mereu prospețimea, și ca poezia să înflorească pe soluri noi și, în fine, solidară și în moarte. Pentru o femeie ce se afla sub reflectoare ce-i cîntăreau fiecare pas, s-a descurcat admirabil. A fost discretă și delicată și a știut să întrețină buna funcționare a discernămîntului.

Urmînd sugestia lui Maiorescu că Veronica ar fi născută pentru a zăpăci destinele marilor bărbați, diferiți istorici literari, biografi și publiciști, în cursa pentru spectaculos, au creat Veronicăi Micle efigia unei femei ușuratice, nestatornice și indiferentă la sentimentele înalte ale poetului. Realitatea a fost tocmai invers, dar clișeul impus de o societate nedreaptă, grăbită și superficială este greu de înlăturat, cu toate dovezile incontestabile. Veronica și a jertfit tinerețea familiei și s-a preocupat atent de educația celor două fiice. A făcut parte din societăți de caritate, iar în timpul războiului de independență a fost soră de caritate.

Cînd i s-a permis, l-a îngrijit pe Eminescu cu mult devotament și a participat la suferința lui cu toată ființa ei. Pe Eminul ei, cum îi plăcea să-l alinte, l-a iubit cu o dragoste profundă. Oricîtă răutate ar nutri cineva, nu se poate să nu se lase cuprins de tonul ars de iubire care se desprinde din scrisorile ei și din poeziile pe care i le-a dedicat lui Eminescu. Poeziile ei sunt un adevărat jurnal de iubire, trecînd prin toată gama de sentimente. Dragostea ei a fost atât de mare, încît l-a urmat pe Eminescu și dincolo de pragul pămîntean. A lăsat în urma ei două fete, pentru a-și împlini destinul de iubită, săvîrșind „nunta în cer”, infinit mai durabilă decît căsătoria cu acte.

Murind, Eminescu a luat și viața Veronicăi, dăruindu-i în schimb nemurirea.

Tragedia vieții lor este copleșitoare.„

$$$

 VERONICA MICLE....

    La 50 de zile de la moartea lui EMINESCU,în noaptea de 3 spre 4 august și-a pus capăt zilelor cu o sticulţă de arsenic,procurată din timp. Douăzeci de ore a zăcut în agonie,până când a trecut în nefiinţă în dimineaţa zilei de 4 august,cu gândul la "EMINUL EI IUBIT!".....

S-a născut la data de 22 aprilie 1850,la Năsăud. 

Poeta,prozatoare și traducatoare cunoscută îndeosebi datorită legăturii sale cu poetul nepereche MIHAI EMINESCU...

    Dealtfel VERONICA a supraviețuit doar 50 de zile după moartea lui EMINESCU...preferând s-a se sinucidă cu arsenic,era la Mănăstirea VARATIC...

    "Cincizeci de zile i-a supraviețuit VERONICA MICLE lui MIHAI EMINESCU.... După ce a așezat la capul iubitului său mort o cunună de nu-mă-uita, s-a retras la MĂNĂSTIREA VĂRATEC şi a așteptat a cincizecea zi de la decesul ”EMINULUI IUBIT ” pentru a-şi pune capăt zilelor, bând o sticluţă întreagă de arsenic. 

     Aşa a ales VERONICA MICLE să încheie tulburătoarea şi controversata povestea de dragoste pe care a trăit-o cu autorul LUCEAFĂRULUI.  

    Au fost uniţi şi în acelaşi timp despărţiţi într-o dragoste imposibilă, vreme de aproape două decenii. Pe EMINESCU, VERONICA l-a cunoscut la VIENA, în 1872, într-o perioadă în care era femeie căsătorită cu doi copii. L-a revăzut pe poet în 1874 la Iaşi, când s-a înfiripat relaţia amoroasă, o relaţie ascunsă, contestată, bârfită şi privită cu ochii răi. Când soţul VERONICĂI a murit în 1879, povestea de dragoste a continuat. Nu s-au mai ascuns, însă sorţii le-au fost în continuare potrivnici. S-au logodit de două ori, dar n-au reuşit să aibă o viaţă liniştită de cuplu niciodată. Drama oamenilor care se iubeau, dar sufereau pentru că nu puteau fi împreună, a ajuns la apogeu când VERONICA a dat naştere unui copil mort.... Au vrut să se căsătorească în 1880. Toţi cei din jurul lui EMINESCU s-au opus, considerând că adorata poetului nu este potrivită pentru el. Junimiştii au denigrat-o în faţa lui EMINESCU şi l-au oprit să facă ”imprudenţa” de a se căsători cu femeia de moravuri uşoare, aşa cum era considerată VERONICA. Au urmat intrigi...infidelităţi... acuzaţii.. suferinţe ...şi multe epistole de dragoste. Şi-au scris sute de rânduri de iubire, unele cu pasiune şi dor, altele cu reproşuri şi remuşcări. EMINESCU s-a refugiat în braţele altor femei, iar VERONICA, femeia trădată care încă îl iubea, s-a răzbunat. Dragostea a rămas.

„Te vei convinge că din mii de fiinţe, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; şi dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei”, îi scria VERONICA lui EMINESCU.

   În 1887, când VERONICĂI i-a apărut un volum de poezie, primul exemplar i-a fost trimis poetului cu dedicaţia: “Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887″. 

    Bolnav fiind, EMINESCU o implora să-l uite. ”Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă." 

Finalul vieţii lui EMINESCU i-a prins aşa cum au trăit: despărţiţi. EMINESCU, ţinut departe de VERONICA de sora lui HENRIETTA, a murit pe 15 iunie 1889 într-un sanatoriu din BUCUREŞTI. La slujba de înmormântare de la biserica Sf GHEORGHE din capitală, VERONICA şi-a luat adio de la iubirea vieţii ei cu un buchet de flori de nu-mă-uita. 

     A fost acuzată că ea a fost adevăratul motiv pentru care EMINESCU şi-ar fi pierdut minţile şi mulţi au considerat-o vinovata morală a dramei poetului. S-a refugiat la mănăstirea VĂRATEC. 

     Ultimele versuri le-a scris pe 1 august cu gândul la gestul extrem pe care avea să-l facă.   

"O! Moarte vin de treci 

Pe inima-mi pustie şi curmă a mele gânduri 

S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi, 

Se plimba în pustie mânat de aspre vânturi, 

Mi-e dor de-un lung repaos...  

Să dorm, să dorm pe veci."

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

$$$

 PĂTLAGINA( Plantago) este o plantă foarte răspândită, este folosită ca plantă medicinală și crește pe marginea drumurilor, în pășuni, culturi, de la câmpie până în zona alpină. Este rudă apropiată cu Pătlagină lată (Plantago major), Pătlagina medie (Plantago media). În industria farmaceutică și în medicina populară sunt folosite frunzele acestora. Datorită proprietăților anti-bacteriene, anti-inflamatorii este folosit pentru tratarea bolilor inflamatorii ale căilor respiratorii, pentru ameliorarea tusei, și ca expectorant. Pentru uz extern, în medicina populară, este folosit pentru leziunile superficiale, răni purulente, tăieturi, ulcer care se vindecă greu.

CEAI DE PĂTLAGINĂ: este utilizat in calmarea inflamației de la nivel gastrointestinal si se prepară din frunze uscate, dar si din frunze proaspete. Este suficient sa puneți două frunze proaspete, sa le acoperiți cu apă clocotită si sa le lăsați la infuzat timp de 10 minute. Strecurați si adăugați putină miere, pentru un gust mai plăcut, se recomandă administrarea a aproximativ 150 ml de 3 - 4 ori pe zi.

CEAI DIN RĂDĂCINĂ DE PĂTLAGINĂ: Ceaiul se prepară prin fierberea unei linguri cu rădăcină uscată într-o cană cu apă fierbinte, pentru 3-5 minute. Se trage vasul de pe foc, se acoperă și se lasă la infuzat 10 minute. Se strecoară și se consumă ușor îndulcit cu miere, cu înghițituri mici și dese, până la 4 căni pe zi. Este recomandat în: fracturi (aplicat extern),colesterol mărit, tuse, infecții urinare, bronșită, astm, diaree, ulcer gastroduodenal, hipertensiune, reumatism, stomatită, ateroscleroză, hemoragii, abces, herpes, furuncule, răni minore, inflamații articulare, varice.

SIROP DE PĂTLAGINĂ: 50 de grame de frunze de pătlagină peste care veți turna jumătate de litru de apă clocotită. Lăsați amestecul să stea timp de 10 minute pentru infuzare, apoi strecurați-l. La lichidul obținut adăugați aceeași cantitate de miere polifloră, amestecați bine, și stocați în sticle închise la culoare. Se recomandă consumul a 2-3 lingurițe pe zi, cu 30 de minute înainte de mesele principale. Siropul de pătlagină este cunoscut pentru proprietățile sale antiinflamatoare, expectorante, antispasmodice, si este recomandat împotriva răcelilor si a infecțiilor respiratorii. O altă metodă eficientă de a pregăti o rețetă veche de sirop de pătlagină este să luați un borcan cu gura mai largă și să așezați în el, în straturi alternative, frunze de pătlagină și zahăr brun. Repetați acest proces până când borcanul este plin. Săpați o groapă într-un loc umbros și introduceți borcanul în ea, învelindu-l în câteva straturi de hârtie pergament. Așezați o bucată de lemn și o piatră mai mare deasupra, apoi acoperiți groapa. Lăsați bucata de lemn și piatra vizibile. Borcanul trebuie să rămână în pământ timp de 3 luni, după care îl scoateți și strecurați sucul și îmbuteliați siropul. Doza recomandată este de două-trei lingurițe pe zi pentru adulți și copii, cu 30 de minute înainte de masă.

TINCTURĂ DE PĂTLAGINĂ: Se pun frunzele într-un borcan, fără sa le îndesăm, până se umple borcanul. Peste ele se toarnă alcool de 70 grade să fie acoperite total de alcool. Se închide bine borcanul și se lasă la macerat timp de 15 zile. Zilnic, se agită borcanul din când in când. După 15 zile, se strecoară conținutul borcanului, printr-un tifon, iar lichidul obținut se toarnă in sticle mai mici, de culoare închisa, care se vor păstra la rece si întuneric. Tinctura poate fi folosita timp de 2 ani de la preparare. Se pun10 picături, într-un pahar cu apă și se bea. Se folosește, in combaterea tusei, bronșitei, diareei, enterocolitei, colitei, hemoragii, infecțiilor urinare, iar extern - (se diluează o linguriță de tinctură într-un pahar cu apa). Se folosește ca spălaturi bucale, in cazul stomatitelor, aftelor si durerilor de dinți. De asemenea se utilizează sub forma de comprese in cazul furunculilor, hemoroizilor, acneeii, înțepăturilor de insecte si rănilor.

UNGUENT DE PĂTLAGINĂ:100 g untură de porc nesărată (sau unt cu 80% grăsime), 50 g frunze proaspete de pătlagină. Frunzele se recoltează începând cu luna mai până in luna august, inclusiv. Se spală bine, se lasă se usuce într-un prosop curat, apoi se toacă mărunt cu cuțitul. Untura se pune la topit, apoi se adaugă frunzele mărunțite. Se amestecă cu o lingura de lemn, la un foc mic, aproximativ 5 minute, după care se ia vasul de pe foc. Se lasă la răcit pana a doua zi , pentru ca planta sa își lase proprietățile în untură. A doua zi se încălzește ușor, doar atât cât să curgă, apoi se strecoară prin tifon si se păstrează în borcănașe din sticlă de culoare închisă, într-un loc răcoros. Unguentul are are o acțiune emolienta, cicatrizanta si antiseptica. Se folosește in tratarea rănilor purulente, arsurilor, furunculozei, eczemelor, herpesului, varicelor, hemoroizilor sângerânzi, iritațiilor pielii, ulcerațiilor cutanate, ulcerului varicos, înțepăturilor de insecte, plăgilor infectate (inclusiv a celor deschise). Unguentul de pătlagină se administrează într-un strat subțire, pe locul afectat, de 3-4 ori pe zi, după ce locul aplicării a fost curățat.

ULEI DE PĂTLAGINĂ: Se toarnă uleiul de măsline presat la rece, peste conținutul de plantă din borcan. Cu o lingura de lemn, se amestecă si se scot bulele de aer, planta trebuie sa fie complet încorporată in ulei. Se închide bine borcanul și se păstrează circa 2-3 săptămâni într-un loc însorit si cald. Apoi se strecoară uleiul, se pune în sticle închise la culoare și se păstrează in locuri întunecoase si reci. Uleiul de pătlagină grăbește vindecarea pielii rănite. Calmează, hidratează și hrănește țesuturile afectate.

SĂ VĂ FIE DE FOLOS!

Dacă suferiți de boli cronice sau urmați tratamente medicamentoase, vă recomandăm să consultați medicul dumneavoastră, înainte de a începe o cură sau un tratament naturist.

$$$

 O POVESTE CU VIOLETE DE PARMA 💕🌸

Povestea dr. CAROL DAVILA, fiul natural al lui FRANZ LISZT și a iubitei lui ANA RACOVIȚĂ-GOLESCU, viitorii părinți ai scriitorului ALEXANDRU DAVILA.....

   "Întâmplarea de mai jos s-a petrecut în iarna anului 1859, deci în cel dintâi an de domnie a lui CUZA VODĂ.

...Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofițeri distinși, doamne și domnișoare de o rară eleganță și aleasă frumusețe. Dar atenția tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase ale timpului ANA RACOVIȚĂ-GOLESCU, care era asaltată îndeosebi de câțiva îndrăgostiți, cum pretindeau ei, serios. 

   Mulți dintre aceștia îi ceruseră mâna, de câteva ori chiar, cu insistență, fară să fi primit din partea fetei, nici un răspuns. Ca o domnișoară binecrescută, se purta amabil cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decât s-ar fi cuvenit.

   Printre tinerii îndrăgostiți de ANA era și doctorul CAROL DAVILA, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deși se găsea în cercul ei de admiratori, ședea sfios deoparte. Timiditatea îi era sporită și de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mâna stângă, din care pricină și-o ținea ascunsă la spate, că să evite, pe cât posibil, să-i fie văzută. ANA își dădea seama de afecțiunea puternică a doctorului DAVILA pentru ea, dar îi acorda aceeași minimă și politicoasă atenție de care se bucurau și ceilalți. 

   În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă, de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuție despre toaleta ANEI. 

   Doctorul DAVILA trecu mai aproape, că să audă mai bine ce se vorbea. Discuția o provocase unul dintre tineri, făcând aprecieri măgulitoare și... lingușitoare cu privire la frumusețea și culoarea rochiei. 

   Toți curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutând să fie cât mai originali și convingători. Numai doctorul DAVILA nu scotea o vorbă. Privea emoționat și admira în tacere. În cele din urmă, unul dintre adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale prins cu o agrafă de aur și topaze la corsajul rochiei:

   - Păcat de violetele acelea că nu sunt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

   Fata surâse îngăduitor și răspunse prompt:

   - Desigur că efectul ar fi fost altul și rochia mea ar fi avut de castigat fiind împodobită cu violete naturale! Apoi adaugă, oftând discret: Și sunt florile mele preferate... Am căutat în tot orașul, dar n-am găsit la nici o florărie. A trebuit să renunț cu multa părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucurestiului, dar cine să se aventureze până acolo pe vifornița aceasta îngrozitoare?

   Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă și viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrânii! Tinerii curtezani zâmbiră grațios și se grăbiră să o aprobe:

   - Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un câine afară din casă!

   Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu și pentru doctorul DAVILA, care a părăsit imediat balul. Și-a îmbrăcat mantaua, și-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în graba și a pornit către marginea BUCURESTIULUI, la vestitele sere unde știa el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călătorit aproape sufocat de viforniță aceea cumplită, care se-ntetea din ce în ce, și nu s-a lăsat până n-a găsit violetele mult dorite. 

   A trezit grădinarii din somn, a plătit cât l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, și a pornit înapoi, într-adevăr dus de vânt. De-abia a mai avut răbdare să-și scoată mantaua. A intrat în sala balului, roșu la față ca un bujor, de gerul năprasnic și de puternica emoție ce-l stăpânea în acele clipe, și a căutat cu ochii înfrigurați pe fata iubită. Întâmplarea, binevoitoare de multe ori cu cei îndrăgostiți, a făcut să fie o pauză de dans și fata să se găsească în același cerc de admiratori și pretendenți. 

   Doctorul DAVILA a înaintat, adânc tulburat, s-a oprit în fața ei, inclinandu-se ceremonios și, oferindu-i florile cu dreapta, i-a spus cu glas limpede și pătrunzător:

   - Domnișoară ANA, dați-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mână...

   Dar adânca emoție, ce pusese cu totul stăpânire pe el, l-a împiedicat să continue. Se făcuse o liniște desăvârșită. Nu se auzea decât respirația agitată a celor de față, curioși la culme să vadă care va fi urmarea. 

   Fata a rămas o clipa înfiorată, căci și-a dat seama de ce om are în fața ei, după gest, care spunea mai mult decât o mie de cuvinte de dragoste la un loc! Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins în corsaj în locul celuilalt și, strângând cu căldură mâna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a răspuns inspirata, în deplină armonie cu cele spuse de tânărul doctor îndrăgostit:

   - Iar mie, domnule DAVILA, dă-mi voie, te rog, să-ți ofer mâna mea!

   Aceștia au fost părinții marelui dramaturg și om de teatru de mai tărziu ALEXANDRU DAVILA, creatorul lui "VLAICU VODĂ", cea mai frumoasă dramă istorică din literatura română."

Preluare net

$$$

 

💕IUBIREA...DINCOLO DE LUMEA NOASTRĂ..

      Povestea adevărată a lui GRIGORE ANTIPA şi a ALINEI - femeia care a iubit mai mult decât viața.....

       GRIGORE ANTIPA - omul care a clasificat vietăți, a reorganizat sistemul pescăriilor, a revoluționat muzeografia științifică și a înțeles natura ca nimeni altul. 

Dar dincolo de toate premiile, titlurile și recunoașterea europeană, a existat un singur lucru care i-a fost cu adevărat esențial: ALINA.

     O femeie discretă, firavă, dar cu o forță interioară care ar fi putut mişca munţii. 

O femeie care n-a cerut niciodată nimic, dar a oferit totul.

     S-au cunoscut într-o librărie din IAȘI, într-o după-amiază de toamnă târzie. El răsfoia un atlas zoologic,ea căuta o carte de poezii de GEORGE COŞBUC. Privirea ei caldă,uşor melancolică,I-a făcut să uite pentru o clipă toate nevertebratele lumii. 

El, timid,ea plină de viață. Erau opuși, dar s-au completat ca două pagini ale aceluiaşi manuscris.

    💕 N-a fost o iubire pasională ca-n romane, ci una tăcută, statornică, ca o apă adâncă.... 

     EA îi aducea ceai când lucra ore în şir în laborator. Îi cosea manşetele rupte. 

Îi pregătea prânzul preferat borş de pește cu leuştean.Şi-l aştepta seara,cu un zâmbet blând și o carte în poală.

     EL,deși rece în aparență,îi scria bilețele stângace,cu desene de broaște sau fluturi pe margini. „Alina, tu ești singura vietate fără clasificare,eşti iubirea mea pură."

    În anii grei de muncă,când Academia îl critica,când politicienii îl foloseau și-l aruncau,când bolile începeau să-l încetinească,ALINA a fost acolo. Nu l-a judecat niciodată....Nu i-a cerut nimic... 

A fost blândețea lui când lumea devenea aspră.Când a fost operat,ea a dormit o săptămână pe un scaun de lemn, lângă patul lui de spital....

„Nu plec,GRIGORE.... Că tu eşti inima mea.❤️ Dacă tu taci,nici eu n-am ce să spun."

         GRIGORE ANTIPA a murit 😢în 1944,în plin război,într-o ROMÂNIE răvășită, într-un apartament modest, cu manuscrisele aşezate în jurul lui ca niște martori ai unei vieți trăite cu scop.

      ALINA a fost ultima persoană care i-a şoptit ceva. „Te aștept la apus,dragul meu. Nu zăbovi prea mult....."

      După înmormântare,ALINA a refuzat tot....A închis ferestrele... a acoperit oglinzile....A păstrat doar masa de lucru a lui intactă și o cutie de scrisori primite de la el.

     Nu a mai ieşit niciodată din casă.... nu a mai vorbit cu nimeni.... 

     Vecinii o vedeau doar privind pe geam,cu o ceașcă de ceai în mână și fotografia lui pe pervaz. 

A început să-i scrie scrisori în fiecare zi:

„Astăzi a plouat,GRIGORE și te-am simţit în fiecare picătură..."

„Am pus pe pian melodia ta preferată.

Pianul nu mai sună la fel fără respirația ta în cameră."

„Încă dorm pe partea ta de pat. Poate aşa visele tale vin la mine."

Ultima scrisoare....

     Într-o dimineață rece din ianuarie 1945,ALINA nu s-a mai trezit....😢

Au găsit-o cu capul pe biroul lui,cu o scrisoare neterminată în mână.....pe ea scria doar atât:

„Dragul meu GRIGORE,nu mai știu cum e să trăiesc fără tine. Mă duc să te caut. Nu mă certa. Ți-am lăsat ceaiul cald..ALINA."

      ALINA nu a fost pomenită niciodată în lucrările științifice. Nu are bust în fața muzeului. Nu e trecută în nici un manual. Dar iubirea ei este acolo.

Se simte în liniştea dintre exponate. În aerul blând al muzeului. În băncile din faţa acvariului, unde, uneori, o bătrână necunoscută aprinde o lumânare și spune: „Pentru GRIGORE și ALINA....o iubire cum rar se naşte şi mai rar se scrie."

     Se spune că după moarte,sufletele celor care s-au iubit cu adevărat nu se rătăcesc. 

Că nu se duc în ceruri separate. 

Că nu au nevoie de busolă,căci inima le e călăuză.

În muzeul care poartă numele lui, noaptea,când luminile se sting și oraşul adoarme,se aude uneori o melodie firavă de pian,ca un suspin vechi.

Pentru că unele povești nu se scriu cu cerneală. 

Se scriu cu suflet...

    Nu puteam sa trec mai departe fără să împărtășesc cu dumneavoastră o așa frumoasă poveste de dragoste...💕

O dragoste adevărată...că în povești..

sursa text :Flori de tei

📷 web

$$$

 ISTORIA PANTOFILOR GUBAN!

-Oraşul TIMIŞOARA nu este doar ”MICA VIENA ” pentru cultura și arhitectura sa....Se poate spune că a făcut istoria pantofilor cu fabrica GUBAN, deoarece i-a încălțat pe REGELE MIHAI I, SOPHIA LOREN, dar și pe cuplul CEAUȘESCU....

    -Despre istoria pantofilor şi cremei de ghete produse de fabrica românească, ne vorbeşte acum MARIUS CORNEA, muzeograf în cadrul Muzeului Banatului din TIMIŞOARA:

"GUBAN este un brand care a pornit de la un nume cel al lui BLAZIU GUBAN, născut în comitatul BIHOR în IMPERIUL AUSTRO-UNGAR în 1904, la ţară. A fost un copil sărac, el fiind adoptat de o familie din ORADEA.... A făcut doar 5 clase primare. Și înainte de Primul Război Mondial a lucrat ca îngrijitor la porci și apoi, îl găsim angajat la o fabrică de ghete din ORADEA unde a devenit foarte pasionat de combinarea substanțelor și a materialelor....

        - Crema de ghete marca GUBAN este o cremă inventată de BLAZIU GUBAN în 1935 când deja se găsea la Timișoara. În 1932 directorul unei fabrici de încălțăminte din TIMIȘOARA îl invitase pe tânărul BLAZIU GUBAN să se alăture echipei acestei fabrici. 1935 este momentul hotărâtor pentru nașterea brandului GUBAN pentru că el inventează rețeta cremei de pantofi. Dar abia în 1937 va înregistra la Registrul Comerțului, alături de alţi doi asociați, brandul GUBAN sub numele de Uzinele Chimice GUBAN TIMIȘOARA. 

    -Crema garanta întreținerea pantofului şi prelungirea vieții pantofului de piele naturală. Interesant este că, pentru a-şi face cunoscută crema de ghete, BLAZIU GUBAN apelează la o fabrică din TIMIȘOARA care-i livra cutii de tablă inscripționate cu numele său pentru a populariza cremă de ghete. În prima fază, BLAZIU a oferit aceste cutii cu cremă de ghete angajaților, cunoscuților, prietenilor care au făcut reclame pentru această cremă de ghete...

      - ELENA CEAUȘESCU, de altfel, a rămas cunoscută prin preferința ei pentru pantofii GUBAN de culoarea coniacului sau a oului de rață sau pantofi roz. Calapodul pentru pantofii ELENEI CEAUȘESCU era expus permanent într-o expoziție din Bastionul MARIA TEREZIA din TIMIȘOARA, o expoziție care prezenta toate brandurile locale pentru delegațiile oficiale în anii 1970-80. În aceeași expoziție puteau fi văzute calapoadele pentru pantofi comandați de celebre actrițe precum SOPHIA LOREN şi GINA LOLLOBRIGIDA. 

      -Interesant e că era expus şi calapodul pentru pantofii comandați de GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ și poetul TUDOR ARGHEZI."

 În 1948, când naţionalizarea desfiinţa categoria industriaşilor, iar afacerile românilor treceau în posesia statului, GUBAN se menţinea proprietar! A reuşit să amâne autorităţile timp de patru ani, până în 1952, când s-a produs inevitabilul şi fabrica sa a fost naţionalizată. GUBAN nu s-a lăsat cu una, cu două şi a trecut la masa negocierilor. El a convins autorităţile că fabrica va prospera, dar la conducere cu el, pentru care nici un proces din producţie nu mai avea vreo taină. A reuşit să obţină un contract avantajos: el dona fabrica statului, care, în schimb, trebuia să-l lase la conducere pe viaţă şi să investească serios. În 1963, numele companiei a fost schimbat în Fabrica de Încălţăminte şi Mase Plastice VICTORIA. Totuşi, marca s-a păstrat, iar produsele erau inscripţionate, în continuare, „GUBAN “.   

După 1989, fabrica din TIMIŞOARA a trebuit să treacă, laolaltă cu mare parte din industria românească, printr-un amplu proces de reorganizare şi reinventare. Dar originalitatea lui BLAZIU GUBAN n-a fost uitată.

Web