$$$

 Ea nu mai este printre noi de peste o jumătate de secol, însă legenda ei trăiește și va dăinui, căci a fost — și rămâne — o genialitate.

Frumusețea ei nepieritoare, talentul ei orbitor și destinul ei tragic continuă să răscolească inimile tuturor celor ce iubesc arta autentică. Iar ea însăși a fost întotdeauna autentică, deși, din păcate, nu prea fericită.

La 5 noiembrie 1913, în orașul indian Darjeeling, se năștea Vivien Leigh.

Marea actriță britanică a tuturor timpurilor și popoarelor, cea care pentru mine a fost, este și va rămâne actrița străină preferată. Nici nu împlinisem cinci ani când am văzut-o pentru prima dată pe ecran. Era Scarlett O’Hara. Și acel moment nu se poate uita. Ce știa să facă Vivien – nimeni altcineva nu putea.

Un caz rarisim în lumea actoriei. Vivien era adorată în Hollywood. Dincolo de harul său actoricesc, emana un farmec uman aparte. Despre generozitatea și căldura ei sufletească, manifestate față de colegii de platou, s-au țesut legende. Marea ei prietenă și colegă, Katharine Hepburn, venită să-i aducă un ultim omagiu, a spus:

„Vivien, draga mea Vivien. Actriță desăvârșită, ființă integră, blândă, inteligentă, de o natură cerească. Un nor minunat ce a plutit prin viețile prietenilor săi, gândindu-se mereu la ceilalți, niciodată la sine.”

Această rafinată aristocrată engleză a devenit o eroină națională a Americii, obținând — în pofida anonimatului său pe continentul nord-american — rolul simbolic al unei americance energice, ambițioase, voluntare, capabile să înfrunte orice încercare a vieții: Scarlett O’Hara din „Pe aripile vântului”, un personaj egoist, capricios, dar fermecător. Pentru acest rol au concurat 1500 de actrițe.

Toată floarea Hollywoodului se afla în competiție: Bette Davis, Joan Bennett, Jean Arthur, Paulette Goddard. Aceasta din urmă părea favorita clară, dar zvonurile privind o eventuală căsătorie neoficială cu Chaplin i-au spulberat șansele — Goddard a refuzat să prezinte certificatul de căsătorie. Astfel, rolul mult visat i-a revenit unei „necunoscute” — englezoaica Vivien Leigh.

Producătorii au dovedit o intuiție rară. Rolul lui Scarlett a devenit legendar, atemporal. Interpretarea ei a fost magică, organică, ireal de convingătoare. O creație grandioasă într-un film nemuritor, realizată de o actriță destinată eternității.

Tatăl ei, Ernest Hartley, era ofițer în cavaleria indiană, mama — Gertrude, aristocrată britanică, catolică ferventă, îi impunea reguli stricte singurei sale fiice, o copilă fragilă, cu un univers interior bogat. Totuși, Gertrude i-a insuflat dragostea pentru literatură și teatru și nu s-a opus carierei artistice a fiicei sale.

Probabil chiar ea a fost prima care a intuit în copilul său o vocație actoricească. Vivien a urmat Academia Regală de Artă Dramatică din Londra, absolvind în 1933. În decembrie 1932 s-a căsătorit cu avocatul Herbert Leigh Holman, mai în vârstă cu 13 ani. În 1933 li s-a născut fiica, Suzanne. Dar rolul de soție și mamă casnică nu i se potrivea. Încă din copilărie știa că menirea sa este scena.

În 1936 joacă în „Foc deasupra Angliei”, unde îl cunoaște pe Laurence Olivier — viitorul ei soț și omul ce îi va aduce atât extaz, cât și suferință. Vivien îl părăsește pe Holman, iar Suzanne rămâne cu tatăl ei. Laurence devine soțul ei.

Au trăit împreună 20 de ani — o poveste intensă, dar presărată cu durere. Dragoste a existat, fără îndoială, dar Vivien suferea de tuberculoză recurentă și tulburări psihice. Laurence, mereu înconjurat de femei, n-a putut suporta boala ei. Vivien, însă, l-a iubit până la capăt.

Lumea teatrală l-a condamnat pe Olivier și a compătimit-o pe Vivien. Bette Davis, cunoscută pentru ironia sa, i-a spus după divorț: „Cum ai putut iubi un egoist ca Olivier? Se iubea doar pe sine — și reciproc.” Vivien a răspuns: „Îl iubesc și acum, Bette.”

A avut dreptate Bette Davis.

După moartea ei, Laurence Olivier a publicat o carte cu detalii despre depresia maniacală a lui Vivien și episoadele de furie de pe platourile „Pe aripile vântului”. Ulterior, s-a aflat că aceste crize erau efecte secundare ale medicamentelor pentru tuberculoză — boala care i-a măcinat plămânii din copilărie, dar n-a putut răpune geniul ei artistic.

În 2006, Olivia de Havilland, partenera din „Pe aripile vântului”, a convocat o conferință de presă la Paris pentru a apăra onoarea prietenei sale. A spus despre Vivien că era disciplinată, devotată muncii și profund profesionistă. Au rămas apropiate întreaga viață, două englezoaice cu suflete regale.

Filmografia lui Vivien Leigh cuprinde doar 22 de filme, dar fiecare este o bijuterie: „Podul Waterloo”, „Lady Hamilton”, „Cezar și Cleopatra”, „Anna Karenina”. A câștigat de două ori Oscarul: pentru Scarlett O’Hara și pentru Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”.

Pe platourile filmului regizat de Elia Kazan, s-a apropiat de Marlon Brando. El, văzând cât de serios își lua rolul Vivien, glumea cu ea și o proteja de gândurile negre. Marlon i-a păstrat o amintire profund tandră.

Totuși, teatrul a fost adevărata sa chemare. A fost primadona teatrului „Old Vic”, interpretând magistral roluri precum Cleopatra, Julieta, Ofelia și Lady Macbeth. Despre ea se spunea: „Nicio actriță de film nu strălucește atât de natural pe scenă și nicio actriță de teatru nu este atât de fascinantă pe ecran precum Vivien Leigh.”

În 1960 a divorțat de Olivier. A continuat să joace, dar a apărut rar în filme. Era exigentă cu sine, perfecționistă, incapabilă să se cruțe.

Relația cu fiica Suzanne a fost complicată, dar s-a îmbunătățit odată ce Suzanne a devenit mamă. Nu s-au mai despărțit. Suzanne i-a dăruit trei nepoți. A murit în 2015, la 81 de ani.

În ultimii ani, Vivien a fost alături de actorul canadian John Merivale. Era vizitată de fiică și nepoți. Nu l-a mai întâlnit pe Olivier. Acesta a revăzut-o doar moartă, în dormitorul pe care îl împărțiseră cândva. Vivien Leigh a murit la 53 de ani, în urma unui nou puseu de tuberculoză. În ziua de 8 iulie 1967, toate teatrele din Londra au stins luminile timp de o oră în semn de omagiu pentru Vivien Leigh — actrița a cărei prezență scenică era un miracol vizibil.

Laurence Olivier i-a supraviețuit 22 de ani.

Vivien a trăit puțin, dar a realizat suficient cât să dăinuiască în amintirea celor ce n-au avut norocul să o prindă în viață. A fost legenda de cristal a scenei britanice, regina cinematografiei mondiale. Detesta cuvântul „vedetă” – îl considera o jignire. Și, într-adevăr, ce vedetă? Ea a fost o zeiță care ne-a părăsit, rătăcindu-se undeva dincolo de orizont, lăsând în urmă o lumină eternă, vie în inimile celor care o iubesc și o prețuiesc.

P.S. Tennessee Williams, autorul piesei „Un tramvai numit dorință”, spunea despre Vivien în rolul lui Blanche DuBois: „În jocul ei era tot ceea ce am visat… și mai mult decât atât.”

©️ Edgar-Kirill Dahlberg

$$$

 Legenda Cavalerilor Mesei Rotunde

Cu multe veacuri în urmă, eroii acestei legende trăiau și mureau pentru onoarea regelui, pentru pământul lor natal și pentru doamnele cele fermecătoare. Și totuși, ei trăiesc și astăzi, farmecându-ne cu vraja basmelor străvechi și purtându-ne într-o lume ce transcende spațiul și timpul, dar care rămâne înțeleasă de fiecare om – o lume ce luminează fiecare faptă a noastră. Regele Arthur și cavalerii săi viteji, deși demult plecați din ținuturile îndepărtate ale Britaniei, continuă să lupte în sufletele oamenilor, trezindu-le amintirile în inimă.

Cu mult, mult timp în urmă, trăia în Britania un rege temut – Uther Pendragon. Acesta era îndrăgostit de frumoasa Igraine, ducesa de Cornwall. Pentru a-și împlini visul de a o avea alături, Uther i-a promis fiul nenăscut vrăjitorului Merlin. Iar când copilul a venit pe lume, regele și-a ținut cuvântul și l-a încredințat pe prunc druidului înțelept, pentru a-l crește după propriile învățături. Așa a fost despărțit micul Arthur de părinți și a devenit fiul adoptiv al nobilului sir Ector.

Nu după multă vreme, Uther a murit, iar țara a fost cuprinsă de haos. De teamă că războaiele fratricide vor mistui regatul, Merlin a convocat, într-o noapte de decembrie, toți baronii Angliei. Când ieșiră din templu, văzură în piață un lucru miraculos – o piatră în care era înfiptă o sabie, până la jumătatea lamei. O inscripție spunea: „Cel ce va scoate această sabie din piatră, acela va fi regele Angliei.” Mulți au încercat, dar nimeni nu a izbutit. Tronul a rămas fără stăpân. Iar Excalibur, sabia fermecată a lui Arthur, ridicată din apele unui lac vrăjit de o mână misterioasă, strălucea asemenea luminilor a treizeci de făclii.

Anii au trecut, iar povestea sabiei fusese uitată. Într-o bună zi, în Londra s-au adunat cavaleri de pretutindeni, pentru a lua parte la un mare turnir. Printre oaspeți se aflau și sir Ector, fiul său Kay și necunoscutul Arthur, scutierul fratelui său. În drum spre întrecere, Kay își dădu seama că-și uitase sabia. Arthur se întoarse s-o aducă, dar casa era încuiată. Rușinat să se înfățișeze fără armă, Arthur observă sabia din piatră și, fără efort, o scoase. Cuprins de bucurie, i-o duse lui Kay. Acesta recunoscu îndată sabia lui Merlin și, arătând-o tatălui său, declară că el trebuie să fie regele. Dar sub privirea pătrunzătoare a lui Ector, spuse adevărul. Când Arthur scoase din nou sabia în fața tuturor cavalerilor uimiți, nu mai era îndoială – el era alesul.

Cât de minunat zugrăvesc legendele cavalerești calea eroului! Mitul lui Arthur este o poveste simbolică despre omul care vrea să se transforme, care caută sensul vieții, care își vede scopul și merge către el. Modestia și curăția sunt armele cele mai de preț în această călătorie.

A scoate sabia din piatră fără dorințe mărunte este începutul Drumului. Astfel se pune în mișcare roata tainică ce guvernează existența noastră. Sabia devine simbolul voinței și al verticalității spirituale. Mitul lui Arthur ne amintește că viața nu se măsoară în orele trăite, ci în pașii făcuți și în faptele împlinite. A fi rege nu este sfârșitul drumului, ci doar începutul său.

Arthur a domnit cu dreptate, precum se cuvine unui adevărat rege. A săvârșit fapte glorioase în slujba supușilor săi, iar vestea despre el a străbătut ținuturile. Visând la isprăvi, cei mai nobili cavaleri ai Britaniei au venit la curtea sa. Deși puternici și curajoși, lipsa de armonie le tulbura adesea traiul. Totul s-a schimbat însă în ziua nunții regelui: odată cu zestrea frumoasei Guinevere, Arthur a primit o masă neobișnuită — la ea puteau ședea 150 de cavaleri deopotrivă. Datorită formei sale rotunde, nimeni nu era mai presus decât altul. Așa s-a născut Frăția Cavalerilor Mesei Rotunde. O dată pe an, în Camelot, aceștia se adunau pentru a-și mărturisi faptele și a-și dovedi vrednicia.

Dar povestea nu se încheie. Legenda cheamă mereu înainte.

În Camelot nu lipseau bărbații de noblețe, dar un singur loc rămânea mereu liber la Masa Rotundă. Era „locul primejdiei”, căci doar cel mai curat cu inima și cel mai virtuos cavaler îl putea ocupa fără să se piardă. Într-o zi, acel cavaler a sosit.

În ziua Rusaliilor, după reînnoirea jurămintelor față de rege și de regat, cavalerii s-au așezat la masă. Atunci a intrat în sală un tânăr înveșmântat în alb. Pe spătarul locului liber apăru numele său — „Galahad”. Când și-a ocupat locul, cerul s-a întunecat, ferestrele au bătut cu putere și peste Camelot s-a lăsat bezna. Pe masă a apărut atunci o cupă — Sfântul Graal. Tradiția spunea că atâta timp cât Graalul va fi pe lume, Frăția va dăinui. „Și a fost purtată sfânta cupă prin întreaga sală, după care a dispărut, nimeni știind unde.” Cavalerii, copleșiți de vedenie, au rostit pe loc jurământul: să pornească fără întârziere în căutarea Graalului. De atunci, viața de festin și luptă a rămas în urmă.

Căutarea Graalului nu s-a oprit din secolul al XII-lea. Unii cred cu tărie că este un obiect real, ascuns într-un loc tainic, descoperibil doar cu o hartă secretă ori un cod. Dar legenda despre castelul Monsalvat descrie mai degrabă o insulă sacră decât o cetate medievală. Povestirile spun lucruri ciudate. Trubadurii și minnesängerii erau convinși că singura misiune cu adevărat importantă în viață este căutarea Graalului — căci el întruchipează cele mai nobile visuri, cea mai pură iubire, cele mai înalte aspirații la care poate tinde un suflet omenesc. Graalul se descoperă doar celor care îl caută cu toată ființa.

Numeroase încercări au însoțit căutarea Graalului de către cavalerii lui Arthur. Doar trei au ajuns la țel: neînvinsul Perceval, curatul la inimă Bors și desăvârșitul Galahad. Lor li s-a arătat Graalul ca o răsplată pentru curățenia sufletului și pentru curajul lor, pentru că l-au visat și ziua, și noaptea, și în somn, și treji.

Nu toți cavalerii s-au întors în Camelot. Iar pe cei întorși îi aștepta lupta de pe urmă. În ea, Mordreed, vrăjmașul întruchipat al binelui, l-a rănit de moarte pe Regele Arthur. Era timpul ca Frăția să părăsească lumea. O corabie tăcută l-a luat pe marele rege spre o insulă fermecată, unde nu există suferință, rău sau moarte. Cei mai de seamă cavaleri l-au urmat și acolo, în tainicul Avalon, dorm, împărțind soarta domnitorului lor.

Da, așa este – undeva, pe o insulă îndepărtată, cavalerii regelui Arthur încă dorm, în peștera de cristal doarme Merlin, dorm eroii romanelor medievale. Dorm și așteaptă clipa când lumea va avea din nou nevoie de ei. Iar când răul va cuprinde pământul și ceața egoismului va deveni de nepătruns, ei se vor trezi. Vor veni din nou să redea lumii binele și dreptatea. În ce haine vor fi îmbrăcați? În ce limbaj vor rosti adevărul? Ce arme vor purta în mâini?..

$$$

 Basmele „evreiești” ale lui Hans Christian Andersen

Într-o zi, Hans Christian Andersen, deja un scriitor renumit, se afla la Veneția și a hotărât să viziteze cartierul ghetoului evreiesc. A intrat, împreună cu un prieten, în casa unei familii evreiești și, zărind pe masă un exemplar al Tanahului, a deschis cartea și, spre uimirea gazdelor, a citit cu ușurință primele versete în ebraică.

În opera sa, Andersen s-a aplecat adesea asupra tematicii evreiești, iar în poveștile sale apare frecvent o fetiță pe nume Sara – povești care, de cele mai multe ori, au un final trist. De unde știa Andersen ebraica și cine a fost Sara?

Răspunsul e surprinzător: Hans Christian Andersen a învățat într-o școală evreiască, iar prietena copilăriei sale se numea Sara Heymann. Cum s-a întâmplat acest lucru? Andersen a crescut într-o familie foarte săracă, iar când nu s-a găsit loc pentru el într-o școală pentru nevoiași, a fost dus de mama sa la domnul Feder Carstens, care l-a primit în instituția sa. Detaliul este cunoscut biografilor săi, însă foarte puțini menționează că domnul Carstens era evreu și că școala condusă de el era una evreiască.

Această realitate poate fi ușor verificată. Andersen ținea jurnale, dintre care s-au păstrat douăsprezece volume. În ele se regăsesc numeroase astfel de amintiri.

La vârsta de 14 ani, în Danemarca, tânărul scriitor a fost martorul unui pogrom evreiesc. Tocmai sosise singur în Copenhaga. Iată ce nota în jurnalul său:

„În seara din ajunul sosirii mele, a avut loc aici o răscoală împotriva evreilor, care s-a răspândit în mai multe țări europene. Orașul era în dezordine, străzile – pline de lume. Zgomot, panică, confuzie – toate acestea întreceau cu mult închipuirea mea, concepția mea despre ce înseamnă un oraș mare.”

În acea perioadă, Andersen a fost profund marcat de torțele aprinse, de urmărirea evreilor, de cărțile arse și vitrinele sparte. Avea să poarte aceste amintiri cu el toată viața. De altfel, în Danemarca, evreii nu au mai fost persecutați până la mijlocul secolului XX, în timpul ocupației naziste, însă acel pogrom a lăsat o amprentă de neșters asupra autorului „Rățuștii celei urâte”.

Băiatul visător și retras nu reușea să-și facă prieteni, iar domnul Carstens, directorul școlii evreiești, a observat acest lucru și s-a apropiat de el, ocupându-se personal de educația lui, purtând conversații îndelungi și invitându-l la plimbări alături de fiii săi. Andersen prețuia profund afecțiunea și atenția acestui om, de care avea atâta nevoie. Chiar și la maturitate, Andersen nu l-a uitat. Ajuns celebru, îi scria scrisori, îi trimitea cărți și îl vizita.

Din fragmentele operei sale reiese că Andersen cunoștea obiceiurile evreiești, precum și legile religiei iudaice.

Afecțiunea sa față de poporul evreu transpare adesea. În anul 1866, Andersen vizitează Amsterdamul. Participă la un concert simfonic și notează în jurnalul său:

„Publicul era elegant, dar am observat cu tristețe că nu zăresc niciun fiu al poporului care ne-a dăruit pe Mendelssohn, Halévy și Meyerbeer, ale căror compoziții strălucite le ascultăm în această seară. Nu am văzut niciun evreu în sală. Când mi-am exprimat nedumerirea, am auzit – vai, dacă urechile m-ar fi înșelat! – că evreilor le este interzis accesul aici. Am rămas profund tulburat de această umilință a omului față de om, de cumplita nedreptate ce domnește în societate, în religie și în artă.”

De-a lungul vieții, scriitorul a întreținut prietenii apropiate cu numeroase familii evreiești, care, adesea, i-au oferit sprijin. Familia Collin, de pildă, l-a ajutat să-și continue studiile la Copenhaga, obținând pentru el o bursă regală la Școala Latină și asumându-și multe din grijile și cheltuielile traiului său. Fără sfaturile și ajutorul domnului Edvard Collin – sever, dar grijuliu – Andersen nu lua ani la rând nicio hotărâre importantă.

În ultimele clipe ale vieții, Andersen s-a apropiat de o altă familie evreiască – familia Melchior. În casa lor și-a petrecut ultimii ani de viață și acolo s-a stins din viață.

Din autobiografia lui Andersen:

„În ziua aniversării mele, 2 aprilie (anul 1866, aveam 61 de ani), camera mea era împodobită cu flori, tablouri, cărți. Se auzeau acorduri muzicale și urări în cinstea mea. Mă aflam în casa prietenilor mei – familia Melchior. Afară strălucea soarele primăverii, iar în inima mea simțeam aceeași căldură. Priveam înapoi și înțelegeam cât de mare a fost fericirea care mi-a fost dăruită.”

Până aproape de final, chiar și bolnav fiind, Andersen a continuat să scrie în jurnalul său. Iar când n-a mai putut scrie, a început să dicteze, iar gazda sa, doamna Dorothea Melchior, ori fiicele acesteia, îi notau gândurile. În ultima săptămână a vieții, între 28 iulie și 4 august 1875, nu a mai avut putere nici să dicteze.

A rămas consemnarea Dorotheei Melchior:

„Miercuri, 4 august. Andersen a dormit întreaga zi, are febră. Noaptea a tușit… N-a mai avut putere să pună ceașca goală la loc și restul de terci s-a vărsat pe pătură. Ieri, după plecarea doctorului Meyer, Hans Christian mi-a spus: «Doctorul se întoarce deseară – e un semn rău.» I-am amintit că, de două săptămâni, doctorul vine de două ori pe zi, dimineața și seara. Vorbele mele l-au liniștit. Și apoi lumina s-a stins. Moartea – ca un sărut blând! La ora 11 și 5 minute, prietenul nostru drag a răsuflat pentru ultima oară…”

— Sonia Kaplan Hodos

$$$

 În timpul uneia dintre întâlnirile de absolvire, câțiva foști studenți, deja realizați în cariera lor, au hotărât să-i facă o vizită fostului lor profesor. După ce și-au împărtășit succesele și realizările, discuția a alunecat către un subiect mai apăsător – dificultățile și problemele vieții.

– Așteptați un moment, am să vă prepar un minunat ceai de cafea, – spuse profesorul, imediat ce ultimul dintre ei își încheie povestea.

S-a retras în bucătărie și s-a întors cu un vas plin de cafea și o tavă cu cești – niciuna nu semăna cu alta. Unele erau de porțelan prețios, altele din ceramică simplă, iar câteva – modeste și de sticlă.

Profesorul a turnat cafeaua și i-a invitat pe toți să-și aleagă câte o ceașcă. Când fiecare ținea în mâini băutura aburindă și aromată, dascălul le-a spus:

– Priviți cu atenție ceștile pe care le-ați ales. Fără îndoială, ați întins mâna după cele mai frumoase, iar cele modeste au rămas pe tavă. A dori ce e mai bun pentru sine e firesc, dar în această alergare oarbă se ascunde sursa multor frământări și stresuri. Cafeaua, însă, nu devine mai gustoasă doar pentru că e turnată într-o ceașcă scumpă, nu-i așa?

Imaginați-vă acum că viața este cafeaua, iar tot restul – banii, cariera, statutul – sunt doar ceștile. Desigur, merităm toți o ceașcă frumoasă, dar goana după cea mai strălucitoare ne face adesea să uităm să ne bucurăm de savoarea cafelei.

Țineți minte, dragii mei: oamenii fericiți nu au tot ce e mai bun, dar știu să scoată ce e mai bun din tot ce au.

$$$

 „Heidi cea desculță”. Sclavia copiilor în Elveția – o tăcere păstrată până în zilele noastre

Până în anul 1981, în Elveția, fetele provenite din familii defavorizate erau despărțite de copiii lor născuți în afara căsătoriei. Aceștia erau dați în plasament la familii de fermieri sub pretextul salvării lor de la „influențe dăunătoare” și „molipsirea de imoralitate și lene”. Așa-zisa salvare se transforma, în fapt, într-o formă de sclavie.

Heidi – orfană cu suflet liber, fire veselă și inimă caldă – este cel mai cunoscut copil elvețian din lume.

Eroina romanului omonim scris de Johanna Spyri în 1880 a cucerit generații întregi. Tradus în peste 70 de limbi, romanul a inspirat mai mult de 15 ecranizări.

Heidi a devenit simbolul Elveției – există trasee turistice dedicate locurilor legate de ea, iar imaginea fetiței decorează căni, calendare și suveniruri. Ea a modelat o întreagă generație de femei și viziunea acestora asupra demnității și libertății.

Puțini știu, însă, că povestea lui Heidi are o fațetă întunecată – una despre care Elveția a preferat să nu vorbească până de curând.

„Desculții”

Povestea aparent inocentă începe cu mătușa unei fetițe de cinci ani, care își roagă tatăl să o primească pe micuță, fiind nevoită să plece în Germania la muncă. La fel ca mulți elvețieni de atunci, femeia emigrează pentru a-și câștiga existența. Bunicul, un bătrân ursuz dintr-un sat de munte, ezită la început, dar Heidi îi înmoaie inima.

Copila trăiește fericită printre caprele din Alpi. Totuși, mătușa o ia cu ea la Frankfurt, unde Heidi trebuie să o înveselească pe Clara, o fată paralizată, fiica unui domn bogat și amabil. Deși învață să citească și să scrie, dorul de munte o îmbolnăvește. Se întoarce în cele din urmă la bunicul său.

Clara vine în vizită și, într-un miracol atribuit laptelui de capră și aerului curat, își recapătă sănătatea. Final fericit.

Totuși, această pastorală idilică nu are nicio legătură cu realitatea.

Un detaliu important: Heidi umblă desculță. Așa mergeau doar „copiii pe contract” – copii practic înrobiți.

Ei erau numiți „desculți” pentru că nu aveau voie să poarte încălțăminte.

Vânduți la târgurile de duminică

Elveția sfârșitului de secol XIX era o țară modestă, cu o societate care muncea din greu și disprețuia sărăcia. Copiii născuți din părinți considerați „imorali” erau luați de lângă mame (tații nu erau trași la răspundere) și dați în grijă unor fermieri „modești și harnici”, pentru a avea un „exemplu moral”.

Munca era considerată singura cale de „vindecare” a leneviei moștenite. În realitate, copiii deveneau forță de muncă ieftină și lipsită de drepturi.

La târgurile de duminică, copiii erau inspectați, evaluați și vânduți – în sens literal. Mergeau desculți pentru a fi deosebiți de ceilalți copii. Uneori primeau încălțăminte, dar aceasta le devenea repede mică. Picioarele goale erau stigmatul vizibil al copilului pe contract.

Erau umiliți, bătuți, hrăniți separat de ceilalți membri ai familiei, uneori în grajd, alături de vite. Mulți se îmbolnăveau, unii deveneau victime ale abuzurilor sexuale. Nimeni nu le urmărea soarta, iar familiile gazdă nu erau controlate.

Mamele lor erau trimise la închisoare fără proces, la cererea comunității sau a rudelor, și adesea sterilizate cu forța.

O eugenie mascată

În paralel, tinerele mame necăsătorite erau internate în închisori și instituții de muncă forțată, fără proces. Asta s-a întâmplat până în 1981. Aparent, autoritățile „le ajutau”.

Jurnalistul Dominik Strebel, în cartea sa „Închiși” (2010), numește acest sistem „aproape o formă de eugenie” – o tentativă de a elimina din societate persoanele considerate indezirabile sau imorale.

Între anii 1940–1970, în Elveția au funcționat „legi morale”, adoptate încă din secolul XIX. Acestea permiteau internarea fetelor între 14 și 18 ani în instituții psihiatrice sau penitenciare, fără proces. Doar în cantonul Berna, peste 10.000 de femei au fost închise în acest mod.

Ursula

Ursula Biondi avea 17 ani când, în 1967, a fost încarcerată timp de doi ani pentru „reeducare”. Păcatul ei: era însărcinată și necăsătorită. Părinții ei au anunțat autoritățile, convinși că procedează corect.

Închisă alături de criminale, Ursula trăia fără a primi salariu, fără a ști când va fi eliberată, fără drept de apel. Momentul decisiv a venit odată cu nașterea copilului. Când i-a fost luat, a început să țipe, a încercat să se sinucidă și era pe punctul de a-și pierde mințile. După trei luni, copilul i-a fost înapoiat, iar ea a fost eliberată.

Altele nu au avut același noroc. O colegă de celulă încă își caută copilul născut în detenție…

Multe dintre aceste tinere au fost sterilizate împotriva voinței lor. Oficialitățile justificau: „Nu pe toate le-am reeducat, dar măcar am prevenit formarea altor familii disfuncționale.”

„Binele” care înrobește

De ce a tăcut societatea? Se întreabă mulți elvețieni astăzi. Răspunsul: cei care au vrut să știe, au știut. Reclamații au existat, dar au fost ignorate.

A lua apărarea acestor copii era aproape imposibil. Sistemul era văzut ca un act de binefacere. Până și Johanna Spyri, autoarea lui Heidi, s-a limitat să lase drept simbol – picioarele goale.

În secolul XIX, copiii erau percepuți în special ca forță de muncă necesară supraviețuirii. De mici erau trimiși pe câmp, în ateliere, sau cu animalele.

În altă carte a sa, „În Hinterwald”, Spyri descrie viața grea a copiilor „în sânul naturii”: slabi, murdari, plini de păduchi, fără acces la educație sau igienă, deseori bolnavi din cauza consangvinității.

Copiii „adoptați”, închiși cu animalele și aproape mereu flămânzi, erau considerați „salvați”. Statul, în schimb, se elibera de responsabilitatea întreținerii lor.

Curajul de a vorbi – abia la 60 de ani

Sistemul copiilor pe contract a funcționat până la jumătatea secolului XX. Abia când victimele au început să-și spună poveștile, a început o anchetă oficială.

Majoritatea au păstrat tăcerea ani de zile, din rușine și durere. Ursula Biondi a găsit curajul să vorbească public abia la vârsta de 60 de ani. Alături de alte femei, a cerut despăgubiri morale din partea statului.

În 2010, autoritățile federale și cantonale au emis scuze oficiale pentru femeile închise fără proces la închisoarea Hindelbank din cantonul Berna. Pentru acestea, recunoașterea suferinței a fost esențială.

În 2013, guvernul elvețian a prezentat scuze publice tuturor victimelor sistemului „copiilor pe contract”.

„Desculții” – în afara legii

Abia în anii 1980 s-a pus capăt luării copiilor de la mamele considerate „imorale”. Tradiția târgurilor de duminică, unde copiii erau „încredințați” fermierilor, a dispărut în anii ’60.

Paradoxal, încă din 1876 Elveția interzisese munca copiilor sub 14 ani. Însă această lege nu se aplica „desculților”.

$$$

 

Despre grosolănie...

Stăm într-un cerc de prieteni, în care predomină prezența femeilor. Pe neașteptate, una dintre ele începe să se plângă de soțul ei. Toate celelalte o ascultă cu atenție.

Ea caută empatie, înțelegere.

Povestea ei este presărată cu detalii picante, intime, care țin doar de relația cu soțul ei. În cea mai mare parte, acestea au un ton depreciativ la adresa bărbatului.

Prietenele aprobă din cap, murmură în semn de susținere. Mai des, însă, râd de slăbiciunile și viciile lui.

La finalul monologului, femeia se întoarce spre mine. Așteaptă părerea mea.

Mai exact, un acord tacit. Întreaga poveste îmi repugnă profund, și prefer să tac.

Simțind tensiunea, toate privirile se îndreaptă spre mine...

— A existat cândva Noe, — încep eu — cel care a supraviețuit potopului, salvându-se în arcă. La final, a ajuns pe uscat împreună cu familia sa, inclusiv cu fiii lui: Sem, Iafet și Ham.

— Cultivând prima vie din lume și culegând strugurii, Noe încă nu cunoștea efectele vinului. Astfel, gustând din el, s-a îmbătat și a adormit gol în cortul său. Trecând pe acolo, Ham și-a văzut tatăl în această stare și a alergat imediat la frații săi mai mari, chemându-i să-l vadă și ei, spre batjocură...

Frații au venit, dar la intrare și-au întors privirile și au pășit cu spatele, acoperindu-l pe tatăl lor cu o mantie, pentru a nu-i vedea rușinea.

De atunci, numele lui Ham a devenit sinonim cu lipsa de respect.

Se lasă liniștea în încăpere. Nu-mi doresc să judec pe nimeni. Dar îi ofer fetei un sfat:

— Mai bine desparte-te de el, decât să-i dezgolești intimitatea în fața tuturor...

Grosolănia este una dintre trăsăturile vulgarității. Sufletul trufaș, arogant și egoist caută păcate în alții, pentru a le ridica la lumină, a le expune batjocoritor și a se simți astfel superior...

©️ Rustem Sharafislamov

Ilustrație: Giovanni Andrea de Ferrari, „Beția lui Noe”, 1630

$$$

 

Piramida lui Dilts: de ce ai ceea ce ai

Piramida lui Dilts

Recunoaște sincer: ți s-a întâmplat vreodată să te întrebi „De ce trăiesc așa cum trăiesc?” sau „De ce am ceea ce am?”

Dacă da — astăzi îți voi împărtăși un posibil răspuns la aceste întrebări și îți voi vorbi despre Piramida lui Robert Dilts. Cel puțin așa cum o înțeleg eu și cum o folosesc atât în viața mea, cât și în lucrul cu clienții mei.

Robert Dilts, unul dintre cei mai renumiți specialiști în programare neuro-lingvistică (pe care îl prețuiesc în mod deosebit pentru contribuțiile sale dedicate scriitorilor și jurnaliștilor), a propus un model elegant de analiză a propriei vieți, sub forma unei piramide.

Particularitatea acestui model constă în faptul că, pentru fiecare nivel al piramidei, răspunsul la întrebarea „De ce este așa?” se află la nivelul imediat superior.

La baza piramidei se află nivelul realității cotidiene — ceea ce ai în viața de zi cu zi. Acest strat răspunde la întrebarea „Ce am?” și include aspecte precum finanțele tale, activitatea profesională, locuința, familia, cercul de prieteni și tot ce ține de concretul existenței tale.

Dacă te întrebi „De ce am ceea ce am?”, va trebui să urci la nivelul al doilea: acțiunile tale. Acest nivel răspunde la întrebarea „Ce fac?” — și este evident că rezultatele vieții tale depind în mare măsură de ceea ce alegi să faci zi de zi.

Întrebarea „De ce fac ceea ce fac?” duce la al treilea nivel al piramidei — nivelul strategiilor. Acesta răspunde la întrebarea „Cum aleg?” — iar alegerile, modul în care iei decizii, strategiile pe care le urmezi („să aspir la mai mult” sau „să nu mă obosesc”, „să trăiesc clipa” sau „să planific pe termen lung” etc.) determină în mod decisiv felul în care reacționezi în fiecare situație.

De pildă, când ajungi seara acasă de la serviciu, alegi să citești o carte de specialitate, să faci mișcare — sau să deschizi o bere și să te lași pradă televizorului? La locul de muncă, propui proiecte noi și îți asumi responsabilități — sau preferi să rămâi în zona ta de confort, făcând doar ceea ce cunoști deja?

Dacă îți pui întrebarea „De ce aleg așa cum aleg?”, vei fi nevoit să urci la nivelul al patrulea al piramidei.

Aici se află convingerile tale — acest nivel răspunde la întrebarea „În ce cred?”. Și devine limpede că, dacă tu crezi că o slujbă bună se obține doar prin relații, probabil nu vei depune mari eforturi pentru a învăța. Dar dacă ești convins că perseverența învinge orice obstacol, atunci e firesc ca, atunci când ceva nu îți reușește, să încerci din nou și din nou, fără să te dai bătut.

Și dacă ajungi să te întrebi „De ce cred în ceea ce cred?”, ajungi pe al cincilea nivel al piramidei — cel al identității, al conștiinței de sine. Acesta răspunde la întrebarea „Cine sunt eu?” — iar răspunsul influențează profund convingerile tale. Este lesne de înțeles că o persoană care își spune „Sunt un ratat fără valoare” are o percepție asupra lumii radical diferită de cea a cuiva care afirmă „Sunt un geniu născut să reușească”.

În fine, ultimul nivel al piramidei este cel al misiunii, al sensului vieții. El răspunde, așa cum probabil intuiești, la întrebarea „Pentru ce trăiesc?”. Din perspectiva mea, acest nivel este accesibil în mod real doar celor care au o dimensiune spirituală profundă, căci presupune că sensul vieții tale se află dincolo de ea și este stabilit de o forță exterioară, nu de tine însuți.

De ce este important să cunoști Piramida lui Dilts? În primul rând, pentru că îți oferă un instrument clar pentru a înțelege de ce trăiești așa cum trăiești și de ce ai ceea ce ai — o analiză rapidă, dar profundă, a propriei vieți. În al doilea rând, pentru că te poate ajuta să înțelegi ce anume trebuie să schimbi pentru a obține rezultate diferite, mai satisfăcătoare — iar cheia este să urci unul sau mai multe niveluri ale piramidei.

După cum spune un principiu fundamental al analizei sistemice: „O problemă nu poate fi rezolvată la același nivel la care a fost creată”.

Dacă nu ești mulțumit de ceea ce ai — fie că e vorba de mediu, de finanțe sau de viața personală — modelul lui Dilts te va îndruma spre schimbarea acțiunilor tale. Dacă acțiunile tale, deși aparent corecte, nu aduc rezultatele dorite — este nevoie să îți ajustezi strategia. Iar dacă nu știi ce strategie să alegi, e semn că trebuie să sapi mai adânc în convingerile tale, să le pui sub semnul întrebării.

Așadar, doamnelor și domnilor — acum, după ce ați aplicat acest model asupra propriei vieți, ați reușit să observați unde anume a început să scârțâie și ce ar trebui făcut pentru ca totul să curgă  mai lin?

Autor: Aleksandr Levitas