$$$

 Lacul Titicaca – colosul alpin al Anzilor și misterul insulelor plutitoare.

Lacul Titicaca este una dintre cele mai impresionante minuni naturale și culturale ale Americii de Sud. Situat la granița dintre Peru și Bolivia, în inima lanțului muntos al Anzilor Cordilieri, acest lac spectaculos se află la o altitudine de peste 3.800 de metri deasupra nivelului mării, ceea ce îl face cel mai înalt lac navigabil din lume. Suprafața sa vastă, de aproximativ 8.300 km², cu ape limpezi și reci, oferă un peisaj uluitor – un tablou în care cerul albastru pare să se unească cu oglinda lacului întru eternitate.

Însă Titicaca nu este renumit doar pentru altitudinea și frumusețea sa naturală, ci și pentru încărcătura sa istorică și spirituală. Conform tradiției, acest lac sacru este considerat de multe culturi andine drept locul de unde au apărut primii oameni și unde s-a născut însuși Manco Cápac, fondatorul mitic al Imperiului Inca. Pe lângă însemnătatea religioasă profundă, lacul continuă să fie o sursă vitală de apă, hrană și transport pentru comunitățile indigene care trăiesc în jurul său.

Cea mai spectaculoasă și neobișnuită atracție a lacului Titicaca o reprezintă însă insulele plutitoare construite de tribul Uros – un popor ingenios, cu o istorie aparte. În loc să trăiască pe țărm sau pe uscat, acest trib a ales să își clădească propriul habitat pe apele lacului, folosind un material natural și abundent în zonă: stuful „totora”. Acesta este un tip de plantă acvatică cu tulpini lungi și groase, care crește pe marginea lacului. Uros au învățat să lege grămezi de stuf uscat în straturi groase, suprapuse, formând astfel o bază plutitoare, elastică dar stabilă, pe care își construiesc colibe, turnuri de observație și chiar mici școli sau locuri de rugăciune.

Aceste insule nu sunt doar funcționale, ci și uimitor de durabile, necesitând însă întreținere constantă. Straturile de stuf de la suprafață trebuie completate regulat, deoarece baza se degradează în contact cu apa. Locuitorii insulelor au o viață simplă, dar profund conectată cu natura – pescuiesc, vânează păsări de apă și confecționează obiecte artizanale, deseori vândute turiștilor. De asemenea, se deplasează cu bărci tot din stuf, unele având forme tradiționale care amintesc de bărci mitice, cu capete de animale.

Faptul că aceste insule plutesc le-a oferit Urosilor și un avantaj istoric strategic: în perioade de pericol, ei puteau muta întreaga insulă pentru a se adăposti sau a evita conflictele cu triburile rivale de pe țărm. Astfel, flexibilitatea oferită de habitatul lor le-a asigurat supraviețuirea într-un mediu politic adesea instabil, înconjurat de imperii în expansiune. În prezent, doar o parte dintre Urosi mai trăiesc permanent pe insule, însă tradiția este păstrată și transmisă, fiind o sursă importantă de identitate și mândrie culturală.

În concluzie, Lacul Titicaca nu este doar o minune geografică – un lac alpin colosal și navigabil la altitudine extremă – ci și un spațiu încă viu, unde tradiția, adaptarea umană și peisajul natural se împletesc într-o armonie rar întâlnită. Insulele plutitoare ale Urosilor rămân un simbol extraordinar al creativității umane, al rezilienței și al modului în care o comunitate a reușit, prin inteligență și perseverență, să transforme stuful din lac într-o civilizație plutitoare.

$¢$

 Focul veșnic din Yanartaș – flăcările zeilor care ard de milenii în inima Turciei

Pe coasta de sud-vest a Turciei, în apropierea stațiunii Çıralı, se află unul dintre cele mai misterioase și fascinante locuri din lume – Yanartaș, cunoscut și sub numele de „Piatra care arde”. Aici, din inima stâncilor muntoase, flăcări adevărate ies la suprafață și ard neîntrerupt de peste 4.000 de ani, zi și noapte, indiferent de anotimp sau condițiile meteorologice. Acest fenomen rar și spectaculos nu este rezultatul intervenției umane, ci o manifestare naturală unică, alimentată de emanații constante de gaze naturale – în principal metan – care ies prin crăpăturile din stâncă și se aprind în contact cu oxigenul din aer.

Această minune geologică a inspirat uimire și teamă de-a lungul mileniilor. Flăcările, care dansează tăcute pe pantele de piatră golașă, i-au intrigat profund pe grecii și romanii antici, care nu aveau mijloacele să înțeleagă originea lor științifică. Astfel, în imaginarul antic, focul de la Yanartaș nu putea fi decât lucrarea unei divinități. Se credea că locul este sacru, iar focul era identificat drept gura sau suflarea unui zeu. Potrivit unora dintre vechile legende, flăcările nesfârșite ar fi fost ale monstrului Chimera – o creatură mitologică cu cap de leu, trup de capră și coadă de șarpe – care scuipa foc și a fost în cele din urmă învinsă de eroul Bellerofon, călare pe Pegas. Se spune că, deși fiara a fost îngropată sub stânci, respirația ei de foc continuă să iasă din adâncuri până în ziua de azi.

Tocmai datorită acestei asocieri legendare, zona a fost văzută ca un portal între tărâmul muritorilor și cel al zeilor, un loc încărcat de mister și reverență. În Antichitate, marinarii din Marea Mediterană foloseau focul vizibil de la distanță ca far natural, ghidându-se după el în nopțile întunecate sau în timpul furtunilor. Unele izvoare istorice sugerează chiar că în acest loc existau altare și sanctuare închinate zeilor focului, iar procesiuni religioase aveau loc sub cerul înstelat, în compania flăcărilor eterne. De asemenea, Yanartaș a fost considerat un loc de inițiere spirituală și purificare, unde pelerinii veneau să-și caute norocul, viziunea sau iertarea păcatelor.

Din punct de vedere geologic, focurile veșnice de la Yanartaș se datorează unui fenomen rar, dar explicabil: gazele naturale captive în subteran, rezultate din descompunerea materiei organice în profunzimea scoarței terestre, urcă prin fisuri și crăpături ale rocilor poroase. În acest caz, prezența rocilor metamorfice și presiunile tectonice din regiunea Anzilor Mici favorizează acest tip de scurgere lentă, dar constantă. Flăcările nu au o sursă artificială și nu sunt întreținute de om – ele ard pur și simplu de milenii, reaprinzându-se singure după ploaie sau vânt. Unii cercetători susțin că activitatea este atât de veche, încât ar putea fi cel mai longeviv foc natural cunoscut de omenire 🔥.

Astăzi, Yanartaș rămâne un loc de pelerinaj – nu religios, ci turistic și spiritual. Mii de vizitatori urcă anual panta stâncoasă, adesea la apus sau noaptea, pentru a fi martori la spectacolul ireal al flăcărilor dansând în întuneric. Mulți turiști se așază în jurul flăcărilor și își gătesc cafeaua la ibric sau își încălzesc mâinile, simțind o conexiune profundă cu misterul antic care plutește în aer. Zona este protejată ca sit natural, iar ghizii locali povestesc cu pasiune legendele transmise din generație în generație, păstrând vie magia acestui foc sacru.

În concluzie, focul veșnic de la Yanartaș este mai mult decât o simplă curiozitate geologică. Este o fereastră către gândirea mitologică a lumii antice, un loc unde știința și misterul conviețuiesc. De-a lungul mileniilor, aceste flăcări au fost martore tăcute la transformările lumii, rămânând aprinse în ciuda tuturor schimbărilor. Vizitarea acestui loc unic înseamnă nu doar o lecție de geologie sau mitologie, ci și o călătorie interioară spre fascinația eternă a focului – simbol al vieții, distrugerii și renașterii.✨

$$$

 Cenușa de lemn – săpunul natural al trecutului și aliatul curățeniei la țară.

În vremurile de demult, când produsele chimice de curățenie nu existau, iar viața cotidiană se baza pe resurse strict naturale, cenușa de lemn era unul dintre cele mai importante ingrediente în gospodăriile rurale. Departe de a fi doar un reziduu al focului, cenușa era privită ca un material cu multiple întrebuințări practice, iar una dintre cele mai valoroase era rolul său în igienă. Gospodinele o foloseau ca pe un săpun natural, eficient și ecologic, cu care curățau rufele, vasele de bucătărie și alte obiecte casnice, fără a lăsa urme toxice sau mirosuri neplăcute.

Puterea curățitoare a cenușei de lemn se datorează conținutului său chimic: în special hidroxidului de potasiu, o substanță obținută prin dizolvarea cenușei în apă și filtrarea soluției rezultate. Această soluție alcalină era cunoscută în mod tradițional sub numele de leșie. Leșia era preparată printr-un proces simplu, dar migălos: cenușa fină, cernută atent, era așezată într-un vas de lut sau lemn cu fund perforat, peste care se turna apă fierbinte. Lichidul care se scurgea – bogat în compuși alcalini – era colectat și folosit fie ca atare, fie combinat cu grăsimi animale sau vegetale pentru a produce săpun de casă.

În gospodăriile de altădată, în special în zonele de munte și de deal, unde lemnul era principala sursă de combustibil, oamenii au observat că nu orice cenușă era la fel de eficientă. Experiența i-a învățat că cea mai bună leșie se obține din cenușa de fag, datorită conținutului ridicat de potasiu al acestui lemn. Lemnul de fag, des și bogat în săruri minerale, genera o cenușă fină, omogenă, de culoare deschisă, care dizolvată în apă oferea o concentrație optimă de substanțe active. Acest tip de leșie era atât de apreciat încât, în unele regiuni, cenușa de fag devenise o marfă de schimb, folosită pentru troc sau dăruită ca resursă valoroasă între vecini.

Rufele erau spălate în mod tradițional în băi mari din lemn sau piatră, unde se turna leșia fierbinte peste textile. După ce hainele erau bine înmuiate, erau lăsate să stea timp de câteva ore sau peste noapte, apoi frecate manual sau cu ajutorul unor bâte de lemn (cunoscute ca „pive”) și clătite în apă curată din râu sau fântână. În mod remarcabil, acest procedeu natural nu doar că îndepărta murdăria, dar dezinfecta rufele, îndepărtând microbii și mirosurile, fără a irita pielea – fapt esențial într-o epocă în care sensibilitățile cutanate nu erau bine înțelese, dar erau resimțite acut.

Pe lângă utilizarea în curățenie, cenușa de lemn avea un loc stabil în gospodărie: era folosită pentru fabricarea săpunului, pentru conservarea alimentelor, tratarea solului în grădină (grație efectului de neutralizare a acidității) și chiar ca remediu popular pentru anumite afecțiuni. Astfel, cenușa nu era văzută ca un reziduu lipsit de valoare, ci ca o resursă versatilă, reutilizabilă, parte dintr-un ciclu firesc al vieții gospodărești. Oamenii de la sat știau să recupereze, să refolosească și să respecte darurile simple ale naturii, iar cenușa de lemn era un exemplu perfect al acestei mentalități sustenabile.

Astăzi, în ciuda apariției detergenților industriali și a produselor de curățenie moderne, interesul pentru soluțiile tradiționale revine în rândul celor preocupați de viața ecologică și rețetele zero-deșeu. Cenușa de lemn este redescoperită în gospodării permaculturale, în ateliere de săpun artizanal sau în comunități rurale care își doresc să păstreze și să transmită meșteșuguri uitate. În acest context, vechea leșie obținută din cenușă de fag devine nu doar un simbol al simplității, ci și un model de curățenie curată – fără chimicale, fără ambalaje, doar cu apă, lemn și priceperea celor care știu să transforme focul în purificare.

$$$

 Câinii sunt considerați de mii de ani cei mai loiali însoțitori ai omului, dar legătura profundă dintre ei și stăpânii lor nu este doar afectivă – este și biologică. Cercetările moderne din domeniul etologiei și a neuroștiințelor comportamentale au demonstrat că abilitatea câinilor de a simți emoțiile umane este remarcabilă și depășește orice presupunere anterioară. Mai precis, aceștia pot recunoaște și distinge între emoții precum bucuria, frica, furia sau tristețea, bazându-se atât pe expresiile faciale ale oamenilor, cât și pe mirosurile subtile pe care corpul uman le emite în diferite stări afective.

Studiile au arătat că un câine obișnuit poate identifica modificări foarte fine ale expresiei feței umane. Cu toate că nu au aceleași structuri de interpretare facială ca oamenii, câinii sunt capabili să asocieze o încruntare cu un pericol sau un ton ridicat al vocii cu o stare de iritare. La polul opus, un zâmbet larg, un ton cald sau o privire blândă îi determină să se apropie, să dea din coadă și să manifeste comportamente de relaxare și afecțiune. Nu este vorba doar despre învățare prin repetiție, ci despre o formă instinctivă de empatie interspecifică, o punte afectivă între două specii complet diferite.

Pe lângă semnalele vizuale, mirosul joacă un rol esențial în percepția emoțiilor umane de către câini. Atunci când o persoană este speriată, furioasă sau fericită, corpul său eliberează compuși chimici specifici – cunoscuți sub numele de feromoni sau hormoni de stres, precum cortizolul sau adrenalina. Câinii, datorită simțului olfactiv extrem de dezvoltat (de aproximativ 50 de ori mai acut decât al omului), pot detecta aceste modificări în transpirație sau respirație, chiar și de la distanță. Asta înseamnă că un câine poate ști că ești speriat chiar înainte ca tu însuți să îți dai seama conștient de acest lucru.

Mai mult decât atât, studiile imagistice realizate cu ajutorul RMN-ului funcțional au demonstrat că regiunile din creierul câinilor activate de vocile și fețele umane seamănă cu cele ale oamenilor atunci când interpretează emoții. Acest lucru sugerează nu doar un răspuns condiționat, ci o adaptare evolutivă înnăscută, probabil rezultatul a mii de ani de conviețuire alături de oameni. Așa se explică și de ce câinii devin adesea neliniștiți atunci când stăpânul este nervos sau bolnav, ori de ce se apropie cu blândețe când detectează tristețe – ei nu doar percep schimbările, ci le interpretează și reacționează la ele într-un mod empatic.

Această capacitate impresionantă transformă câinii nu doar în animale de companie, ci în veritabili parteneri emoționali. De altfel, tocmai aceste abilități i-au transformat în aliați valoroși în terapia asistată de animale, în sprijinul persoanelor cu anxietate, depresie, autism sau tulburări de stres post-traumatic. Câinii de terapie, spre exemplu, sunt instruiți să observe semnele subtile ale disconfortului psihologic și să intervină prin simpla lor prezență calmă, oferind sprijin emoțional profund, intuitiv, adesea mai eficient decât cuvintele.

În concluzie, relația dintre om și câine este una construită nu doar pe afecțiune, ci pe un schimb constant de semnale emoționale. Câinii ne „citesc” cu o finețe rar întâlnită în regnul animal, devenind nu doar martori ai stărilor noastre interioare, ci și participanți activi în echilibrul nostru emoțional. Fie că ne privesc în ochi, ne adulmecă mâna sau se ghemuiesc lângă noi în momentele grele, ei ne simt cu adevărat, dincolo de cuvinte sau aparențe. 🐶💛

&&&

 

În inima Munților Anzi, la peste 5.000 de metri altitudine, într-una dintre cele mai spectaculoase regiuni ale Peru-ului, se ridică un peisaj desprins parcă dintr-un vis: Muntele Vinicunca, cunoscut în întreaga lume drept „Muntele Curcubeu” sau Rainbow Mountain. Aici, natura pare să fi abandonat paleta clasică a munților cenușii sau verzi și a ales, în schimb, o combinație uimitoare de culori – roșu, galben, verde, albastru, violet și chiar roz pal – dispuse în dungi largi, paralele, care brăzdează versanții cu o precizie aproape artistică.

Ceea ce la prima vedere pare un efect de editare digitală este, de fapt, rezultatul a milioane de ani de procese geologice complexe, petrecute adânc sub scoarța terestră și apoi expuse la suprafață prin mișcările tectonice andine. Culorile nu sunt iluzorii și nici superficiale, ci provin din straturi de minerale oxidate, fiecare culoare având o compoziție chimică specifică. De exemplu:

 • Roșul este dat de prezența oxidului de fier (hematit),

 • Galbenul provine din sulfu și limonit,

 • Verdele este rezultatul compușilor de fier combinat cu magneziu,

 • Albastrul și turcoazul apar datorită fosfaților de cupru.

Aceste straturi minerale s-au format în diferite perioade geologice, când zona era acoperită de ape sau expusă la condiții climatice radical diferite față de prezent. De-a lungul mileniilor, sedimentele s-au depus stratificat, iar mișcările plăcilor tectonice au ridicat aceste formațiuni spre cer. Ulterior, vântul, ploaia și temperaturile extreme au sculptat suprafața, dezvăluind această simfonie de culori naturală, fără intervenție umană.

Vinicunca este situat în apropierea regiunii Cusco, nu departe de renumitul sit Machu Picchu, și a devenit, în ultimii ani, una dintre cele mai vizitate destinații din America de Sud. Drumul până la el nu este ușor – altitudinea ridicată, aerul rarefiat și traseele montane abrupte fac din această excursie o provocare fizică. Cu toate acestea, mii de turiști din întreaga lume aleg anual să urce până la vârful muntelui pentru a vedea cu ochii lor această minune geologică unică pe planetă.

Pentru comunitățile indigene locale, Vinicunca are o semnificație sacră. Considerat de către poporul Quechua un apusqa – adică un munte sfânt –, acesta este asociat cu spiritele naturii, fertilitatea și echilibrul cosmic. Ceremoniile tradiționale, în care ofrandele de frunze de coca, flori și cereale sunt oferite Pământului (Pachamama), au loc și astăzi în zonă, îmbinând turismul modern cu spiritualitatea ancestrală.

Ceea ce este deosebit la Vinicunca nu este doar aspectul său cromatic spectaculos, ci și fragilitatea sa ecologică. Până în urmă cu un deceniu, muntele era acoperit aproape complet de un strat de zăpadă și gheață, care, odată topit în urma schimbărilor climatice, a dezvăluit pentru prima dată culorile uimitoare ale versantului. Această descoperire a coincis cu dezvoltarea turismului ecologic în regiune, dar a și ridicat semne de întrebare privind impactul uman asupra unui ecosistem delicat.

În concluzie, Muntele Curcubeu din Peru nu este doar o atracție turistică fotogenică, ci un simbol al forței creative a planetei, o lecție despre geologie, timp și echilibrul dintre om și natură. Să urci până la el înseamnă nu doar să atingi un loc spectaculos, ci și să contempli povestea lentă, tăcută și grandioasă a Pământului – scrisă în culori vii, strat cu strat, cu o răbdare care depășește cu mult o viață de om. 🏔️🌈

$$$

 Cele patru neveste ale domnitorului Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun a fost fiul cel mai mare al lui Roman I Mușat, voievod al Moldovei între anii 1391-1394, și al soției acestuia, Anastasia. Pe 23 aprilie 1400 a devenit domn al Principatului Moldova, după ce domnitorul Iuga fusese îndepărtat de la putere de către voievodul Țării Românești, Mircea cel Bătrân, iar la început a domnit împreună cu fratele său, Bogdan, până în 1407, când a devenit conducător unic.

Alexandru a încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act prin care este atestat și orașul Iași. Tot el a obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol și a adus de la Cetatea Albă la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Nou. De altfel, evenimentul aducerii moaștelor a fost zugrăvit în multe dintre frescele bisericilor și mănăstirilor din Moldova. Una din ele, cea de la mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava, înfățișează alaiul domnesc al lui Alexandru în ultima reprezentare din suita de patru ce reprezintă martiriul sfântului Ioan. Domnia lui Alexandru cel Bun, întinsă timp de 32 de ani, a fost o perioadă de pace pentru Moldova, datorită politicii extrem de abile a domnului, care a reușit să mențină echilibrul între Ungaria și Polonia. A recunoscut suzeranitatea lui Vladislav II Iagello și a încheiat cinci tratate de pace cu acesta, promițându-i sfat și ajutor împotriva oricărui dușman și, în acest fel, s-a asigurat de sprijinul Poloniei în fața oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei – și trecea prin Moldova – de gurile Dunării, mai exact de cetățile Chilia și Cetatea Albă.

În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, Alexandru i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, unde teutonii au suferit o mare înfrângere, și la Marienburg, în același an.

În timpul domniei sale, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman, când turcii au asediat Chilia și Cetatea Albă, dar domnitorul Alexandru a reușit să-și apere teritoriile.

Domnitorul a fost căsătorit de patru ori. Prima soție a fost Margareta, fiica palatinului Ștefan din Losontz, cea care a ridicat Catedrala Catolică din Baia, unde a și fost înmormântată. Această soție era de origine poloneză și de religie catolică, iar căsătoria a avut loc prin 1393-1394.

Construirea bisericii „Sf. Fecioară” a fost un gest de curtoazie față de vecinii săi polonezi, dar anul ctitoriei nu este cunoscut. În anii 1646-1647 arhiepiscopul Marco Bandini, administrator apostolic al catolicilor din Moldova, scria că a văzut pe partea dreaptă a altarului bisericii o inscripție potrivit căreia biserica a fost ridicată în anul 1410 și închinată memoriei soției sale, Margareta. Bandini relatează că Doamna Margareta a fost înmormântată într-un sicriu de argint, sub baptisteriul din biserică: „sub acel baptisteriu zace Margareta, acel juvaer prețios, întemeietoarea bisericilor moldovenești”. Arhiepiscopul menționează că pe piatra tombală se afla următoarea inscripție în limba latină: „În anul 1410 s-a sfințit această biserică în cinstea Prea Curatei Fecioare Maria; s-a clădit de ilustrul domn Alexandru-Vodă, împreună cu mănăstirea Moldavicen, pentru pomenirea soției sale, Margareta, care este înmormântată sub baptister. Să se odihnească până la învierea spre viața veșnică. Amin”.

După moartea ei, Alexandru cel Bun s-a căsătorit cu Ana Neacșa, o tânără care a murit la scurt timp după cununie, cel mai probabil la nașterea primului copil, Iliaș I, cel care va moșteni tronul Moldovei.

Cea de-a treia soție a domnitorului a fost Ringala, sora lui Vytaudas, marele duce al Lituaniei, și cumnată a regelui Vladislav al II-lea Iagello al Poloniei. Ringala era direct înrudită cu Alexandru cel Bun, fiind vară primară cu Anastasia, mama domnitorului. Înaintea acestei căsătorii, Ringala fusese căsătorită pentru un an cu ducele Henric de Mazovia și deținea titlul de prințesă de Mazovia, dar rămăsese văduvă, fiind ea însăși printre cei suspectați de moartea lui Henric. Nunta lui Alexandru cu Ringala a avut loc în 1411 și a fost deosebit de fastuoasă, dar avea să fie desfăcută zece ani mai târziu, în 1421. Motivul despărțirii a fost legat de originile catolice ale doamnei şi încercările ei de a-l converti pe soțul său la catolicism.

Cronicile poloneze scriu că “Ringala s-a despărţit de Alexandru din pricină că acesta nu voia în ruptul capului să devie catolic”, iar după separare domnița a primit orașul vamal Siret și 40 de sate drept despăgubire. De asemenea, ca parte a acordului de despărțire, domnitorul a promis să-i plătească întreaga viață venituri în valoare de 600 de ducați de aur anual, în două rate.

În anul în care s-a despărţit de doamna Ringala, Alexandru cel Bun s-a recăsătorit cu Marina, care făcea parte dintr-o veche familie boierească din Moldova şi era ortodoxă. ”Marina e întâia doamnă româncă de la care ne-a rămas chipul autentic. Un epitrafir ţesut de meşteri bizantini contemporani şi care se afla înainte de război într-unul din muzeele Petrogradului ne-o arată pe Marina în bogatul ei costum de doamnă, subţire şi mlădioasă, cu ochii galeşi, sprâncenele încondeiate şi foarte ridicate deasupra ochilor, nasul subţire, gura mică, părul împletit. Această din urmă doamnă a lui Alexandru a fost mama lui Petru Aron”, scrie istoricul C. Gane în “Trecute vieți de doamne și domnițe”.

Ultimul mariaj al domnitorului a durat zece ani și a avut ca rezultat patru copii: Cneaja, Ştefan, Bogdan şi Petru Aron. Un alt copil al lui Alexandru cel Bun a fost Ștefan, fiu născut de o soție nelegitimă, Stanca (Stana).

Doamna Marina i-a supravieţuit lui Alexandru cel Bun, care a murit în prima zi a anului 1432 la Mănăstirea Bistriţa, în urma unui atac de cord, și a fost înmormântat lângă cea de-a doua soţia a sa, Ana.

$$$

 Hanurile și stațiile de pe drumurile romane

În secolul V î.e.n., Darius I a înființat, de-a lungul întregului traseu care conecta Imperiul Ahemenid, 111 stații sau posturi dotate cu cai odihniți, unde mesagerii regali puteau să-și facă nevoile și chiar să înnopteze dacă era necesar, după care să continue mai departe, spre destinație.

Secole mai târziu, romanii vor înființa și ei un sistem asemănător pe drumurile lor, care includea stabilimente pentru uzul autorităților, magistraților și ofițerilor din armată, dar și pentru negustori și călătorii de rând, ba chiar și unele specifice pentru îngrijirea animalelor. Împreună, ele sunt considerate precursoarele hanurilor, pensiunilor și benzinăriilor din zilele noastre.

Grație acestor stabilimente, de exemplu, împăratul Tiberius a putut parcurge aproape 500 de kilometri în 24 de ore și să-l viziteze pe fratele său, Nero Claudius Drusus, care era pe cale să moară de cangrenă după o cădere de pe cal.

Un conac („mansus” în latină, derivat din verbul „manere”, care înseamnă a rămâne sau a sta) era un punct de ședere oficial pe un drum roman care era întreținut de guvern pentru uzul oficialilor, magistraților și oamenilor de afaceri și, în general, pentru oricine trebuia să călătorească în scopuri oficiale.

Se crede că acestea au fost o evoluție a castrelor, popasuri de odihnă stabilite la intervale regulate pentru legiuni, care au crescut și s-au extins în vile cu drepturi depline.

Stațiile erau construite la intervale de 50-60 de kilometri, aproximativ distanța pe care o putea parcurge un car tras de boi într-o zi. „Cisiarii” (conducătorii de căruțe) închiriau căruțe călătorilor care aveau nevoie de ele, asemănător taxiurilor de astăzi, și erau responsabili pentru organizarea transporturilor guvernamentale.

„Itinerarium Burdigalense” (de Bordeaux), cel mai vechi itinerar creștin cunoscut, scris de un pelerin anonim într-o călătorie spre Țara Sfântă în anii 333 și 334, enumeră în ordine toate conacele de la Bordeaux la Ierusalim, cu stațiile intermediare (vom vedea mai târziu ce sunt acestea) și distanțele dintre ele.

Cei care doreau să înnopteze într-un conac trebuiau să se legitimeze cu documente oficiale la „mansionarius”, funcționarul însărcinat cu supravegherea, controlul și organizarea zilnică a conacului.

Conacele care au făcut obiectul săpăturilor arheologice arată că aceste clădiri aveau încăperi și facilități pe care le găsim în hanuri, cum ar fi recepție, băi, dormitoare, săli de mese, bucătărie, fierărie, hambare și grajduri.

Între conace se aflau „stationes”, care inițial erau un fel de puncte de control vamal, unde călătorilor li se percepeau taxe rutiere și o taxă de drum pentru mărfurile importate.

Au devenit și un fel de locuri de odihnă pentru călători, unde erau protejați și de eventualii bandiți.

Ridicate la distanțe mai mici decât „stationes”, „mutationes” erau posturi pentru schimbarea cailor, destinate inițial mesagerilor publici. Erau oarecum asemănătoare cu benzinăriile moderne.

Caii de acolo erau ținuți pe cheltuiala împăratului și erau permanent la dispoziția funcționarilor publici. Existau, de asemenea, profesioniști pentru repararea căruțelor, veterinari pentru îngrijirea animalelor și locuri de odihnă de scurtă durată.

„Cauponae”

Mulți călători neoficiali nu se puteau folosi de „mansio” și „mutationes”. Din acest motiv, lângă ele se aflau adesea alte stabilimente similare, deși cu o reputație destul de proastă.

Acesta era cazul „cauponae”, un fel de conace întreținute și exploatate de negustori privați. Ele nu aveau confortul și securitatea echivalentelor lor oficiale, deși unele, în special în apropierea băilor termale, reprezentau un lux special pentru cei care și le puteau permite.

Cele câteva „cauponae” care au fost descoperite și excavate se remarcă prin faptul că aveau pereții decorați cu diverse picturi. Atunci când erau situate în interiorul unui oraș sau al unei localități, funcționau ca taverne care ofereau cazare ieftină și divertisment.

În vremurile timpurii, când nu existau aproape deloc călătorii neoficiale, casele familiale care se aflau în apropierea drumurilor erau obligate prin lege să ofere cazare și hrană călătorilor.

Multe dintre aceste case au devenit astfel „taverne” („tabernae”), un termen derivat din cuvântul latin pentru șopron sau colibă, și erau mai asemănătoare cu hanurile decât tavernele moderne pe care le cunoaștem astăzi.

Pe măsură ce s-au dezvoltat căile de comunicație, au evoluat și cârciumile, unele devenind stații oficiale, iar altele și-au păstrat caracteristicile, devenind mai mult sau mai puțin luxoase și căpătând, după caz, reputații bune sau rele.

Cele trei taverne („Tres Tabernae”), situate la aproximativ 50 de kilometri de Roma, pe Via Appia, erau renumite ca fiind „prima mutatio” în afara orașului (sau ultima înainte de a intra în el).

Aici a fost primit Sfântul Pavel de un grup de creștini când a fost dus prizonier la Roma, în jurul anului 58. În jurul celor Trei Taverne a crescut un întreg oraș, care în secolul al IV-lea a devenit sediu episcopal.

După invaziile barbare, a început să decadă, până când a fost distrus în cele din urmă în jurul anului 868.