$$$

 BUSUIOCUL-PLANTĂ SFÂNTĂ...ȘI LEGENDA LUI!🙏

-Se spune că busuiocul a răsărit prima dată pe crucea pe care a fost răstignit Isus Cristos. Astfel, potrivit învățăturilor creștine, imediat ce Isus a fost dat jos, crucea a căzut şi, cu vremea, a acoperit-o pământul. 

-După vreo 300 de ani, Împarateasa Elena, mama Împăratului Constantin, a călătorit in Țara Sfântă întemeind mai multe biserici si aducând alinare celor săraci. Cu acest prilej, se spune că ar fi descoperit, cele trei cruci folosite pentru răstignirea lui Isus Cristos si a celor doi tâlhari, descoperindu-se printr-un miracol al vindecării care dintre ele era Adevarata Cruce. La sfârșitul ceremoniei insă, după ce bolnava s-a însănătoșit , Împărăteasa Elena a observat că exact din rămășițele putrezite ale Crucii lui Isus creșteau câteva plăntuțe firave care răspundeau un miros plăcut. Imparateasa le-a luat cu grijă de acolo, le-a dus la Roma cu un fragment din cruce, apoi le-a plantat in grădina palatului si le-a îngrijit pe tot parcursul vieții. Imparateasa Elena era convinsă că acea plantă, răsărită chiar din lemnul crucii, s-ar fi ivit din lacrimile Maicii Domnului, care a plâns in ziua răstignirii la picioarele lui Cristos. Planta aceea se numește…… busuioc

-Fiind considerat o plantă sfântă, busuiocul este folosit astăzi de către preoți la slujbe si binecuvântări, alături de smirna si tămâie.

-In concepția poporului român există credința că busuiocul plantat in jurul locuinței va apăra gazdele de farmece, blesteme si forțele râului. De altfel, busuiocul este folosit în numeroase descântece ale bătrânelor din Moldova acolo unde s-a mai păstrat inca Tradițiile descântarii .

-Dar busuiocul este considerat si o plantă aducătoare de noroc. Se știe ca acel om care va purta un fir de busuioc in portofel va avea noroc la bani. Se crede, de asemenea, că darul cel mai frumos de casa noua este un ghiveci de busuioc care, conform credinței populare, va aduce belșug si bucurie întregii familii.

$$$

 OMUL CARE TE IUBEȘTE...

 Omul care te iubește îți demonstrează prin fapte sentimentele pe care le are pentru tine. Pentru el vorbele sunt doar o subliniere a faptelor, un fel de cântec, un soi de mângâiere. Îți spune ”te iubesc” pentru că simte, îți spune ”ești frumoasă” pentru că așa te vede, îți spune ”ești lumea mea” pentru că nu vede lumea fără prezența ta în ea. 

 Omul care te iubește se mândrește cu tine și te poartă la brațul lui ca pe cea mai de preț bijuterie. Vorbește despre tine, îți laudă calitățile, te pune pe primul loc în viața lui și nu ar permite nimănui, niciodată să te atingă nici cu o privire, măcar. 

 Omul care te iubește îți oferă protecție; nu te pune niciodată în situații jenante sau ridicole, nu te umilește, te ferește de minciună, îndoială și nesiguranță. 

 Omul care te iubește nu te chinuie, nu te abandonează, nu uită că exiști, nu te minte și nu poartă măști când e lângă tine. El nu se teme să-ți arate iubirea oriunde, oricum și față de oricine.

 Omul care te iubește îți aduce zâmbetul pe buze, soarele în priviri, strălucire pe chip și ar face orice să știe că ești fericită; iar dacă vreodată te-ar face să plângi, singurele lacrimi ar fi de fericire.

 Omul care te iubește știe că timpul tău e neprețuit și nu te obligă să îl aștepți. 

Pentru omul care te iubește, singura lui lume ești tu! Dacă te are pe tine, are totul! 

                                  * Carmen Tudor Sapnaa *  

      Be magic! 💞

$$$

 „EU PENTRU CINE VOTEZ ?” - ORIGINEA EXPRESIEI

„Eu pentru cine votez?”, celebra replică a Cetățeanului turmentat, din comedia „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale, la peste un secol de când piesa a fost pusă în scenă pentru prima dată, în 1884, este încă foarte vie în mentalul colectiv, a intrat în limbajul curent, cu întreaga sa încărcătură ironică.

Există ceva, probabil, în latura balcanică a românului, în acea zonă a bășcăliei, a zeflemelei, a inconstanței, a superficialității, a comportamentelor tulburi și contradictorii, o tentație de a relativiza valorile autentice, de a lua lucrurile „a la légère”, cum observa un francez din secolul al XIX-lea, Raymond Poincaré, aflat în vizită în Țările Române: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère” („Ce vreți, suntem aici la Porțile Orientului, unde nimic nu este luat foarte în serios!”).

Acțiunea din „O scrisoare pierdută” se desfășoară în timpul unei campanii electorale, „în capitala unui județ de munte”, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prilej pentru I.L. Caragiale să construiască, apelând la mijloacele comicului, o serie de tipologii: politicianul demagog, parvenitul, donjuanul, cocheta adulteră, confidentul, raisonneur-ul, slugarnicul etc.

O lume în care, cum observa criticul literar Mircea Iorgulescu, „toți sunt sau devin de-ai noștri, fiecare îl crede pe celălalt prost, fiecare, la rândul său, face pe prostul. Fiindcă adevărata, suprema valoare a acestei lumi este prostia și toți se străduiesc să fie, să dea impresia că sunt cât mai proști (…) Pentru a supraviețui, este necontenit nevoie să faci pe prostul, să intri în corul uniform și zgomotos al marii trăncăneli, să fii asemenea ei” (Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale).

Pe prostul face și Cetățeanul turmentat. Ticul lui verbal – „Eu pentru cine votez?” – pe de-o parte, exprimă o preocupare reală și o derută autentică. Este „apropitar”/proprietar, plătește impozite, are deci drept de vot și este mândru de acest fapt. Pe de altă parte, este unul dintre cei mulți, un alegător, mai este și „turmentat”, la propriu, desfătându-se cu arome bahice, dar și la figurat, pentru că ce se întâmplă, de fapt, în zona politicului, rămâne neclar, total lipsit de noimă, derutant.

A ajuns din întâmplare în mijlocul unei farse, pentru că el este cel care a găsit „scrisoarea de amor” compromițătoare trimisă de prefectul județului, Ștefan Tipătescu, nevestei lui Zaharia Trahanache, Zoe, și tot el este cel care o duce, în final, „andrisantului”, nu înainte de a o citi la lumina felinarului, vechi obicei de pe vremea când era „factor poștal”. Așadar, nici măcar el nu este „onest”, cum se spune adeseori, în această lume de parveniți și corupți.

Faptul că cere cu insistență să i se răspundă la întrebarea „Eu pentru cine votez?” este și semnul că așteaptă supus, pentru liniștea sa, să i se indice numele celui ales deja și să nu contrarieze pe mai marii județului. Când Tipătescu, dezgustat de mirosul de alcool al Cetățeanului turmentat, îi recomandă disprețuitor și ironic să dea votul „onorabilului Nae Cațavencu”, pentru că „pentru așa alegător, mai bun ales nici că se putea”, Cetățeanul turmentat ezită, nu ar vrea să intre alături de „dăscălime”, adică în tabăra celor care nu sunt „apropitari”: „Nu e vorba, ținem la d. Nae Cațavencu… e din soțietate… dar vorba e… eu alegător… eu… (sughite) apropitar, eu pentru cine votez?”.

O singură replică a acestui personaj sugerează că este totuşi conștient că aparține unei mase manipulate, care nu poate avea pretenții să participe la viața politică, atunci când i se spune să voteze cu cine „poftește”, răspunsul său fiind: „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de poftă”.

La finalul comediei, când echilibrul ridicol al acestei lumi se restabilește, Zoe Trahanache, satisfăcută de faptul că a recuperat „scrisoarea de amor”, îl întreabă cum îl cheamă, iar Cetățeanul turmentat răspunde: „Iaca, un cetățean și eu…”. Votează cu cine i s-a indicat și bea „în sănătatea coanei Joițichii că e damă bună!”.

„Eu pentru cine votez?” este o expresie pe care noi, românii, de la Caragiale, până astăzi, o recunoaștem ca fiind emblematică pentru o lume care, cum spunea autorul însuși, în 1896. „se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul este improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binele, nimic durabil”.

Astăzi, rămâne la latitudinea fiecăruia dintre noi să înțeleagă cum și cât s-a transformat realitatea românească în cei peste 134 de ani care au trecut de când Cetățeanul turmentat rostea pentru prima dată pe scenă: „Eu pentru cine votez?”.

Influența în discursul modern: Expresia Eu pentru cine votez? transcende contextul său istoric, devenind o întrebare retorică folosită frecvent în dezbaterile politice și sociale actuale. Aceasta reflectă sentimentul de alienare sau indecizie al cetățenilor în fața unui peisaj politic complicat, subliniind importanța informării și participării active în procesul democratic.

Comparativ cultural: Privind dincolo de granițele noastre, observăm că expresii similare se regăsesc în diferite culturi, fiecare cu propriul context și semnificație. Explorarea acestor paralele ne poate oferi o perspectivă mai largă asupra modului în care oamenii din întreaga lume percep guvernarea și participarea civică.

Conștientizarea și acțiunea civică: Înțelegerea originii și a utilizării expresiei Eu pentru cine votez? ar trebui să ne motiveze spre o implicare mai conștientă și activă în societate. Reflectând la această întrebare, fiecare dintre noi este încurajat să caute informații, să înțeleagă diferitele puncte de vedere și să ia decizii bine fundamentate în cabina de vot.

$$$

 FATMA YILMAZ - DESPRE LIBERTATE

Azi noapte am visat Libertatea! Nu arata atat de erudita precum piatra de temelie a liberalismului modern “Despre libertate” – a prietenului meu de suflet si de ganduri John Stuart Mill, ci intruchipa femei alergand pe dealuri verzi-ruginii, unele cu valuri multicolore, altele cu pletele in vant, strangandu-si la piept pruncii, cartile, parintii, omul drag…

M-am hotarat cu greu sa scriu despre intimitatea unor ganduri si intamplari, dar o fac cu convingerea ca va ajuta in vreun fel. Exista intrebari si un dialog surd aproape, atunci cand europenii isi pun problema daca refugiatii sau imigrantii ar trebui primiti. Nu sunt in masura sa spun cu lejeritate Da, fluturand sloganuri la moda precum “Dreptul la viata”, convinsa fiind de oboseala, iritatia si incapacitatea de intelegere a unui continent care a cam vazut, primit si dat de toate. Si nici nu pot sa ignor un fenomen atat de criminal precum terorismul sau islamismul. Observ insa o raportare simplista, analize reductioniste, valuri inflacarate de xenofobie sau rasism. Enunturi precum – ” ar trebui sa-i acceptam doar pe sirieni sau iraqieni si nu pe cei afgani sau pakistanezi” – sunt cele care framanta titlurile jurnalelor. Enunturi precum “cu banii dati calauzelor ar fi trait decent in tara lor” – imi provoaca tristete.

Spatiul MENA este un teritoriu dezolant al tristetii si al dorintei de a exista, a gandi liber! Si asta de secole! Nu am sa vorbesc despre conflictele militare si dictaturile care au suprimat ani la rand valoarea libertatii de gandire, constiinta sau religie. E cunoscuta si arhicunoscuta situatia. Inserez aici cateva ganduri despre unele aspecte importante in opinia mea.

Mult asteptata “democratie” sau hibridul democratic in statele arabe e o iluzie a unei lumi care a gustat cu mult timp in urma din parfumul libertatii depline. Schimbul pasnic de putere in lumea araba este imposibil din cauza faptului ca elita, dar mai ales “elita” religioasa (a se citi radicalii) nu este pregatita nici psihologic, nici cultural, nici politic sa imparta puterea cu altii. Idealul de guvernare spre care a tins societatea araba este paternalismul politic (multi dintre arabi continua sa vada in conducator imaginea tatalui). Iar diferentele dintre situatia prezentata si ceea ce cunoaste Europa in materie de stiinta guvernarii nu mai trebuie evidentiate. Daca principiul dominant a fost autoritatea despotica in care supusii au avut de ales – al-qubul sau as-sayf (acceptarea noului conducator sau sabia) , intre aceste doua variante nu prea ramane loc pentru exprimarea unei opinii. Daca Occidentul tuseste in disputa dintre ideologii, MENA se ingroapa in disputa dintre tribalisme si sectarianisme.

Stateam si ma gandeam doar la un simplu amanunt de incompatibilitate. In traditia islamica, ceea ce denumim prin termenul “popor” acopera o realitate diferita de acceptiunea europeana a termenului. In traditia arabo-islamica, termenul de “popor”, in sensul de ansamblu al tuturor cetatenilor cu drept de vot, nu-si are echivalent. Notiunea definitorie pentru ideea de mase – umma = comunitate- are o puternica conotatie religioasa. Adica membrii umma sunt integrati unui sistem comunitar atotcuprinzator , care inglobeaza toate aspectele vietii sociale si in care individul conteaza foarte putin sau deloc, opinia individuala dizolvandu-se in ansamblu. Si totusi, in acest tablou de gandire, oamenii, dar mai les femeile au iesit in strada, iar in piata Tahrir, la Damasc sau la Tunis s-a strigat LIBERTATE! Si nu-mi iese din cap ca strazile si pietele erau inundate de femei. Ca ele activau pe retelele sociale si incurajau barbatii sa iasa in strada. Ca au fost violate si stigmatizate pentru tot restul vietii, ca au fost ucise cu dorul de libertate in piept. Ceva s-a schimbat acolo, in mijlocul suferintei, si ne trebuie “ALTCEVA”.

Aceasta idee ridica o problema mai generala, (cunoscuta in mediul celor care studiaza zona) de nivel epistemologic asupra resurselor conceptuale de care are nevoie cercetarea in domeniul gandirii politice arabe. Ma intristeaza faptul ca “analistii” scot in evidenta prezenta refugiatilor barbati, musculosi sau bine imbracati. Si ca ele, femeile si copiii drumurilor fara sfarsit sunt prea putini si insignifianti.

Femeile pe care le vedeti in sirurile refugiatilor sunt femei care stiu ce inseamna sa nu poti gandi liber. Sa ti se aranjeze casatoria. Sa nu poti zambi pentru ca poti fi catalogata ca o femeie usoara. Sa traiesti sub un regim cu o pseudo-libertate – poti merge pana la magazinul din colt sau poti lucra sub atenta observatie a barbatului. Sunt femei care poate si-ar fi dorit sa scrie poezii sau romane de dragoste. Sau cum arata libertatea, dorul, feminitatea, credinta sau bucuria pentru ele. Sunt femei care se viseaza pe bancile scolilor si intuiesc ca educatia este liberatea lor. Sunt femei si barbati care si-ar dori sa se priveasca in oglinda liber, sa le fie mangaite pletele de soare sa mearga cu fruntea sus fara sa fie acuzati ca privirea era una “doritoare”… Sau sunt barbati care si-ar dori sa se exprime liber, sa traiasca liber – sa poata sa-si faca rugaciunea fara sa fie contabilizati, sa poata sa aiba o relatie comerciala cu un american, israelian sau european fara sa fie catalogat ca tradator sau sionist (apropo, ultimul termen nu este cunoscut decat ca termen peiorativ in lumea araba).

Sunt un om care a ingenunchiat de multe ori pentru a-si obtine libertatea. De aceea, poate, uneori, o visez. Am strans-o la piept pentru totdeauna, amintindu-mi cuvintele unui profesor drag, destul de conservator: “fara dragoste vei trai in agonie, dar fara libertate, te vad murind”.

Stiu ce inseamna sa ai pumnul in gura si la propriu si la figurat cand actiunile tale de viata nu mai sunt cele de servitute pentru cei din jurul tau. Stiu ce inseamna presiunea unei comunitati careia Dumnezeu i-a poruncit studiul, cunoasterea… dar membrii aceleiasi comunitati au redus in modul cel mai dramatic femeia la tacere. Stiu ce inseamna sa plangi sa vrei sa ajungi la un examen si sa nu poti. Stiu ce inseamna sa mergi la cursuri cu doi copii de mana. Stiu ce inseamna bucuria citirii unor texte sacre, sa intelegi ca Dumnezeu te-a creat atat de frumos si liber si stiu ce inseamna sa mori putin cate putin in fiecare zi cand hadithuri inventate de semidocti spun ca “Iadul e plin de femei”. Dar am fost convinsa ca, asa cum spunea Rummi, “Rana este locul pe unde lumina intra in tine”. Am indraznit sa scriu despre lucruri traite pentru ca, fara pretentia de exhaustivitate, inteleg cum arata drama fiecarui refugiat/a care se gandeste la Europa. Si am convingerea ca nu intotdeauna academia poate reproduce cu exactitate ce se intampla in agora. Ca lucrurile traite trebuiesc impartasite pana la limita suportabilitatii psihice a fiecaruia …pentru ca alta data sa nu se mai intample.

Nu stiu daca cel mai de succes este sa te gandesti ca oamenii aceeia isi doresc DOAR ajutoarele sociale si beneficiile materiale ale europenilor. Orientul Mijlociu nu are o cultura materialista si ii lipseste pragmatismul gandirii occidentale. Orientalismul, opulenta seraiurilor e o proiectie a unor minti indragostite de exotism. Oamenii aceia viseaza de secole sa fie liberi, sa se schimbe ceva si pentru ei odata. Nu as cadea prada gandului inselator ca pentru musulmanul de rand, si nu numai, libertatea inseamna altceva! Nu exista libertate europeana, crestineasca sau islamica. Exista libertate! Ca sunt imigranti sau refugiati – pe europenii liberi ar trebui sa-i bucure faptul ca oamenii acestia isi doresc libertatea. Faptul ca nu au ales sa fuga in state precum Arabia Saudita sau Emirate ar trebui sa ne bucure. Sunt semne ca ei refuza regimuri totalitare, ca nu mai vor puscaria mintii si a sufletelor.

Citesc de zor ca refugiatii maghiari, romani, etc…isi doreau valorile europene. Ca arabii vin aici si refuza integrarea. De acord! Printre refugiati sunt tineri care nu cunosc alta stare decat cea de razboi. Nu au de unde sa stie ce inseamna valorile europene – cand ani la rand, zi lumina, intr-un sistem educational imbecil sau cu lideri religiosi pe care greu i-as numi oameni, de dimineata pana seara au auzit despre “el, occidentalul rau, diavolul, etc”.Sunt oameni pentru care relationarea cu ceilalti inseamna doar ordin si executie. Problema noastra a tuturor, gandindu-ne la drama lor este aceea a gasirii unei solutii pentru incetarea conflictelor din zonele lor. Daca am o convingere este aceea ca ei singuri…isi vor gasi drumul catre libertate si o forma de convietuire impreuna. Au facut-o candva demult! E imposibil sa nu-si regaseasca drumul catre valori pe care candva le-au gustat.

Faptul ca in Pakistan nu mai este razboi poate linisti. Dar faptul ca Benazir Bhutto a fost ucisa pentru idealul ei de libertate si dorinta de a imbratisa pe toti oamenii indiferent de rasa, religie etc….ar trebui sa ne faca sa gandim de ce fug si catre ce fug acesti oameni. Nu trebuie sa cada secerati de gloantele lui Assad si nici sa fie decapitati de isis pentru a intelege drama lor. Ideea ca ei sunt refractari la valorile europene si ca vin sa islamizeze continentul poate avea sambure de adevar. Dar fundamentalistii sunt de multa vreme aici. Unii s-au nascut pe teritoriul european. Aici au devenit contestatarii unei lumi in care nu s-au (mai) regasit. Gandul ca teroristii pot veni in randurile refugiatilor e legitim. Dar s-a gandit cineva ce mana cereasca sunt acesti oameni pentru cei cu ganduri obscure, aflati de multa vreme in Europa?! Da! Exista un pericol cumplit al radicalizarii lor exact aici! – haituti, infometati, disperati, ai nimanui. Cum impiedicam asta? In ultimile decenii, islamul nu a vorbit cu o singura voce. Din pacate, intotdeauna s-a facut auzita cea mai agresiva dintre voci. Aici e vorba de o vina pe care eu insami mi-o asum si cred ca este de datoria fiecarui musulman sa inteleaga ca musulmanii trebuie sa demonstreze aceste valori ale umanismului prin manifestarea solidaritatii fata de persoanele care cauta pacea in intreaga lume. Avand in vedere natura psihologiei umane, este evident ca vocile de masa sunt mai putin captivante decat titlurile extremiste.

Musulmanii trebuie sa promoveze in MOD PUBLIC drepturile omului, precum demnitatea, viata si libertatea. Acestea sunt cele mai de baza valori islamice si niciun individ nu are dreptul de a le smulge, indiferent de pozitia politica sau religioasa. Esenta credintei inseamna respectarea diversitatii culturale, sociale, religioase si politice: Dumnezeu identifica invatarea unuia de la celalalt ca fiind principiul de baza al diversitatii (Coran 49:13). Respectarea fiecarei fiinte umane ca o creatie a lui Dumnezeu (17:70) este respectarea lui Dumnezeu.

Acestea sunt lucrurile pe care “barbile pioase’ din tarile lor nu-i vor invata niciodata….

Ajutoarele societatii civile din Germania si reactiile politistilor germani si ai altora de langa noi, de pretutindeni. ar trebui sa ne faca sa acoperim linia aceea de despartire care ne invata antagonizarea. Ideea ca exista doua grupuri – Vestul si lumea musulmana – intr-o rivalitate sau conflict perpetuu, este modul in care noi ne-am lasat condusi de propria lene intelectuala care nu a stiut sa produca si alta gandire. Politicienii meschini, ideologii zelosi, proorocii falsi, polemistii cu pretentii de real politik… Trebuie sa cautam mai adanc inauntrul nostru si sa gasim noi metode de adaptare, strategii mai bune de intelegere.

Nadajduiesc ca dragostea refugiatilorlor pentru viata si libertate, dar mai ales sacrificiul lor nu va fi in zadar. Si ca oricat de dificil ne-ar fi acest ‘impreuna” e mult mai frumos si suportabil decat imaginea unor trupuri fara fiinta, naufragiate pe tarmuri…Nici durerea pierderii unor vieti si nici constiinta incarcata ca nu am facut nimic nu sunt suportabile….Iar visul libertatii apartine OMULUI. Nici frica de moarte, nici vocile defetiste – nu-l vor opri!

$$$

 FRANK NORRIS

Spui Frank Norris şi te gândeşti îndată la unul din clasicii literaturii nord-americane, lucru mai mult decât notabil dacă avem în vedere faptul că, din cauza unei operaţii de apendicită, el s-a stins din viaţă în anul 1902, la o vârstă la care mulţi alţii sunt doar în faza ezitărilor şi căutărilor: 32 de ani! Nu numai că avem dreptul, dar chiar este indicat să ne întrebăm cam care ar fi fost destinul artistic al lui Frank Norris dacă mai trăia ani buni şi cam care este pierderea pentru cultura universală prin moartea lui pretimpurie. Fireşte că n-avem nici cea mai mică şansă să primim răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări, după cum n-au primit nici strămoşii noştri şi după cum nu vor primi nici urmaşii noştri răspunsuri la întrebările ce vizează fundamentele înfricoşătoare ale existenţei. Doar simple presupuneri, adică ceea ce se potriveşte cu condiţia noastră mărginită de fiinţe pieritoare, căci moartea pretutindeni prezentă în noi şi în jurul nostru înseamnă dezlănţuirea colosalului iraţional întruchipat în negaţia vieţii, cu toate că Vanamee, enigmaticul personaj din romanul Caracatiţa, era de părere „că moartea nu există” şi că „există numai viaţă şi oprire a vieţii, pe care noi o numim, prosteşte, moarte”. Dar accidentul fatal abătut asupra lui Norris doar la un an după consemnarea acestor afirmaţii, l-a contrazis categoric şi fără drept de replică, iar nouă celorlalţi ne dovedeşte o dată în plus cum că moartea este o cruntă şi neiertătoare realitate, cu care nu-i deloc recomandabil să şuguieşti ori să-i pui existenţa la îndoială…

Fiu al unui bogat negustor de bijuterii, Norris s-a născut în anul 1870 la Chicago. După câţiva ani, din motive de sănătate, părinţii săi s-au mutat în California. Mijloacele financiare de care dispunea, i-au permis lui Norris să-şi facă o foarte îngrijită educaţie artistică la Paris şi Londra, perioadă de timp în care (anii 1888-1889) viitorul scriitor şi-a manifestat predilecţia spre pictură. De-abia după revenirea în SUA s-a apucat de scris, însă primele sale încercări au fost criticate ca fiind „lipsite de perfecţiune sintactică”…

Dacă avem în vedere faptul că prima operă a lui Frank Norris, apărută în anul 1892, se numeşte Yvernelle, o poveste din Franţa feudală şi că acest poem romantic i-a fost inspirat de cronicile lui Froissart, nu este greu de dedus că aici în Europa el a făcut cunoştinţă cu romantismul şi naturalismul, acumulări literare la care n-a renunţat după revenirea în ţară, adică atunci când a început să cunoască din ce în ce mai bine zguduitoarele realităţi americane: expansiunea spre Vest, cu încleştările aferente şi literatura de frontieră inspirată din viaţa pionerilor în Vestul sălbatic, de asemenea dezvoltarea fără precedent a marilor trusturi (Rockefeller, Vanderbilt, Morgan) şi pătrunderea lor în economia rurală, ruinarea micilor fermieri prin tarifele instituite de trusturile feroviare şi deposedarea lor de pământ, în pofida unor drepturi elementare, aşa ca dreptul de preemţiune asupra terenurilor ameliorate ani la rând, şi în pofida opoziţiei lor înverşunate cu arma în mână. Căci, ne asigură Norris în Caracatiţa, la fel cum o va face mai târziu John Steinbeck în Fructele mâniei, dreptul forţei nu poate duce nicăieri la armonie şi fericire, ci doar la durere şi sărăcie.

Ceea ce, de altminteri, chiar se întâmplă cu rancherii (fermierii) din romanul Caracatiţa, în urma confruntării lor inegale cu coplişitoarea forţă a Căilor Ferate. Unii dintre ei îşi pierd viaţa, dar acest sacrificiu se dovedeşte complet inutil, căci cu toţii (fermierii învinşi şi familiile celor morţi) sunt izgoniţi de către trepăduşii trustului din casele şi de pe terenurile asupra cărora se credeau proprietari. Numai că cei puternici au decis că lucrurile stau altfel, iar legea le-a susţinut pretenţiile sfruntate.

Iată de ce Prestley, alter ego-ul autorului, consideră după derularea acestor evenimente că „oamenii nu erau nimic, moartea nu era nimic, viaţa nu era nimic”. Ca un veritabil discipol al lui Leibniz, el apreciază că „există numai FORŢA care aduce oamenii la pământ, FORŢA care-i azvârle din lume ca să facă loc generaţiilor următoare, FORŢA care face grâul să crească şi încă o dată FORŢA care-l culege spre a face loc recoltei viitoare”.

Într-o asemenea confruntare pe viaţă şi pe moarte pentru terenurile producătoare de imense cantităţi de grâu, iar acesta la rândul lui aducător de belşug în casele şi vieţilor magnaţilor, ce însemnătate poate să aibă unul ca Dyke, fost mecanic de locomotivă la Căile Ferate, apoi ruinat ca fermier începător de acelaşi trust nesăţios, adus la disperare, scos în afara legii, hăituit cu ogarii, prins şi închis pe viaţă pentru făptuirea unei crime? Ori cui îi pasă de viaţa sfărâmată a familiei lui Hooven, nostimul arendaş neamţ de pe ranch-ul Los Muertos (Morţii), după a cărui moarte în încleştarea cu mardeiaşii Căilor Ferate, îi moare şi soţia de inaniţie, iar fiica mai mare se prostituează pentru a putea supravieţui în oraşul unde nu cunoaşte pe nimeni?!…

Romanul Caracatiţa (apărut în anul 1901) i-a asigurat lui Frank Norris nu doar intrarea triumfală în tagma scriitorilor, căci intrarea şi-o făcuse cu dreptul în anul 1899 prin romanul Mc Teague, dar i-a asigurat chiar celebritatea. Caracatiţa face parte din trilogia Epopeea grâului, celelalte două romane apărând postum: Groapa în 1903, respectiv Vandover şi bruta în 1914.

În pofida unor efecte căutate şi a unor asperităţi de construcţie, consider că romanele Mc Teague şi Caracatiţa sunt cele mai reprezentative pentru creaţia acestui „mare adolescent”, cum îl denumea un critic pe Frank Norris, atât în ceea ce priveşte tipologia personajelor şi factura ideilor sale naturaliste din prima parte a creaţiei, cât şi crezul său în afirmarea deplină a dreptăţii şi libertăţii, „în omenirea care merge înainte”, aşa cum apare acest crez ilustrat în partea a doua a creaţiei, mai exact în Epilogul romanului Caracatiţa.

Doar câteva cuvinte despre Mc Teague. În intenţia autorului, el trebuia să fie o cronică a drojdiei marelui oraş american San Francisco. Este, de altfel, subintitulat O întâmplare din San Francisco. Într-adevăr, el redă nu doar decăderea morală a personajului principal – dentistul Mc Teague, ci şi influenţa nefastă exercitată de marile oraşe în general, de mediul social în special asupra altor caractere: Trina, soţia lui Mc Teague, care se lasă dominată de lăcomia pentru bani şi de afecţiunea patologică pentru soţ (atunci când acesta o brutalizează), respectiv memorabilul cuplu format din mexicana Maria Macapa, femeia căreia-i lipseşte o doagă, dar care-şi încântă soţul, negustorul de vechituri Zerkow, cu povestea ticluită de ea însăşi despre serviciul fabulos din aur masiv pe care – chipurile – l-a posedat cândva familia ei. Iar patima pentru aur este într-o asemenea măsură răscolită de Maria, încât evreul polonez Zerkow, cel cu iluştri înaintaşi din punct de vedere artistic, precum Shylock, Harpagon sau Gobseck, ajunge să-şi piardă complet minţile, îşi ucide cu sălbăticie soţia, după care este descoperit şi trupul lui plutind în apele golfului, fără a se putea preciza vreodată dacă s-a înecat din greşeală ori dacă s-a sinucis. Diametral opusă acestei perechi este perechea formată din timidul moş Grannis şi bătrâna domnişoară Baker… Trina la rândul ei va fi asasinată de Mc Teague, după ce acesta, somat să nu-şi mai practice meseria de dentist, întrucât nu avea studiile necesare, se abrutizează tot mai mult din cauza nevoilor şi a alcoolului. Însă Trina, dominată până la nesimţire de patima dosirii banilor, rabdă până şi mutilări din partea monstruosului Mc Teague, fără a consimţi să-l ajute ori să-şi trădeze dulcea taină a ascunzătorii banilor. Asta merge până într-o noapte, când Mc Teague pătrunde în casă, o asasinează pe Trina, îşi însuşeşte banii şi apoi fuge în munţi pentru a i se pierde urma.

Din acest loc, Norris, aidoma altor confraţi americani, face loc romanului de aventuri. Începe vânătoarea asasinului, iar cel mai înverşunat urmăritor al său se dovedeşte fostul său prieten Marcus, verişorul şi primul iubit al Trinei, el făcând parte din patrula de urmărire a şerifului. Mc Teague este prins în deşert după o urmărire palpitantă. Marcus reuşeşte să-i imobilizeze o mână în cătuşa prinsă de propria sa mână, însă fugarul – înzestrat cu herculeana forță a tuturor eroilor romantici – îl omoară pe fostul prieten transformat în copoi, dar neizbutind să-şi scoată mîna din cătuşe (cheia de la cătuşe este de negăsit), îşi află el însuşi sfârşitul în deşert. Şi astfel se face dreptate, chiar dacă romanul suferă de lipsa unui happy-end şi mai ales de sentimentul apăsător datorat numărului mare de morţi. Mc Teague poate fi considerat un roman naturalist, dacă n-am cunoaşte precizarea autorului: „Naturalismul este o formă a romantismului”!

$$$

 CE ESTE EUFEMISMUL

Eufemismul (din grecescul „euphemos” – „vorba bună”) este un fapt de limbă, care constă în înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii, care are conotații negative (indecente, ofensatoare), prin cuvinte sau sintagme care au o semnificație pozitivă, neutră sau care, cel puțin, atenuează mesajul, astfel încât cel care îl primește să nu fie „deranjat” sau jignit.

În lumea rurală, tradițională, se apela frecvent la eufemisme, din motive magice, atunci când era vorba, de exemplu, de forțele demonice. Pentru a nu pronunța cuvântul „dracul”, care ar fi putut declanșa puterile malefice, se preferau formulări eufemistice de felul „Necuratul”, „Uciga-l toaca”, „Duca-se pe pustii”, „Nefârtate” etc. Celebrul general latin Gaius Iulius Cezar, în pofida puterii sale, avea câteva superstiții, printre care aceea de a nu pronunța cuvântul „moarte”, la care făcea referire spunând „dacă s-ar întâmpla ceva grav”, și nici „înfrângere”, preferând eufemismul „neplăcere”.

În timpul regimului comunist, cu nenumărate interdicții, chiar și la nivelul limbajului, din teama oamenilor simpli de a nu fi ascultați de securitate, eufemismul, de pildă, pentru agenții de poliție secretă era „baietii cu ochi albastri”.

În epoca postdecembristă s-au ivit alte eu„șomeri”femisme, specifice noii realități – „cei care credeau în Mos Gerila”, pentru nostalgicii comuniști (în opoziție cu „cei care credeau în Mos Crăciun”), „liberalizarea prețurilor”, pentru măsurile nepopulare de scumpire a mărfurilor, „personal fără ocupație”, pentru (cel de-al doilea termen fiind considerat prea dur), „disponibilizare”, pentru „concediere” s.c.

Alteori, eufemismul atenuează o anumită realitate, în sensul unor formulări mai „blânde”, în diverse situații de viață cotidiană – „nevăzători”, pentru „orbi”, „persoane cu dizabilități” pentru cei cu handicap, „stare de ebrietate” pentru „beat”, „atenție” pentru „mită”, „bacșiș” etc.

Aplicarea eufemismului în scrierea creativă

-Creează Atmosferă: Eufemismele pot adăuga nuanță și profunzime narativelor, permițând scriitorilor să abordeze teme delicate cu sensibilitate.

-Evită Tonul Direct: În dialoguri, eufemismele pot face personajele mai realiste și relatabile, reflectând modul în care oamenii tind să evite exprimările brute în viața reală.

Îmbunătățește Descrierile: Utilizând eufemisme, descrierile devin mai bogate și mai vizuale, stimulând imaginația cititorului fără a recurge la limbaj explicit.

-Există și eufemisme care înlocuiesc termenii vulgari, deși cei care obișnuiesc să folosească un limbaj grosier vor opta, probabil, pentru cuvântul/expresia directă și nu pentru „îndulcirea” ei.

Dacă vă tentează, puteți să propuneți termeni pentru o listă cât mai cuprinzătoare de eufemisme, pe care le știți din experiența personală de vorbitori (și ascultători) de limbă română.

$$$

 „Să uite lumea că am fost cândva logodnica unui rege…”

La vârsta de nouăsprezece ani, Sophie Charlotte trăia o fericire deplină, plină de mândrie tăcută: visul de a deveni regină o învăluia cu fiorul măreției. Logodna fusese, în sfârșit, anunțată. Ea își imagina cum va fi căsnicia ei cu dragul Ludwig — cel mai frumos monarh al Europei.

Logodnicul ei era invidiat de toți: impunător (193 cm) și nespus de chipeș — cu păr întunecat, ochi limpezi pe un chip palid. În plus, Ludwig era un spirit rafinat, sensibil, înzestrat muzical, pasionat de teatru și lipsit de răutate.

Și mai presus de toate, era regele Bavariei, urcat pe tron la vârsta de optsprezece ani. Pe tronul bavar se așezase întruchiparea frumuseții și a binelui, iar poporul aștepta de la el doar minuni.

Ludwig adora frumosul în toate formele sale. Partiturile și libretele compozitorului Richard Wagner ajunseseră la el încă de la doisprezece ani și le învățase pe de rost.

El își clădise o lume a lui — o lume a muzicii, poeziei, castelelor și a lacurilor cu lebede, plină de exaltare și de cultul frumuseții, magnifică precum uverturile lui Wagner, dar ruptă cu desăvârșire de realitate.

Nervos și impresionabil, Ludwig provenea dintr-o familie regală cu o sănătate fragilă — dinastia Wittelsbach. Tatăl său era cuprins adesea de crunte depresii, iar o mătușă credea cu tărie că a înghițit, fără voie, un pian din iarbă verde.

Mama regelui, Maria Friederike, prințesă de Hohenzollern, moștenise și ea o fire zbuciumată.

Sophie Charlotte, fiică a ducelui Maximilian al Bavariei, era sora împărătesei Elisabeta a Austriei, cunoscută sub numele de Sisi. Regele se îndrăgostise de tânăra prințesă pentru frumusețea ei diafană și dragostea comună pentru muzica lui Wagner. Vocea ei și talentul la pian o apropiaseră de vărul său — Ludwig.

Locuitorii Münchenului îi priveau cu admirație: păreau cuplul ideal. După un bal la reședința regală, unde dansaseră o noapte întreagă, Ludwig se prezentă la mama sa și anunță că se va căsători. Vestea aduse bucurie, căci de mult i se sugerase regelui să-și aleagă o soție și să asigure succesiunea la tron. Sophie răspunse afirmativ cererii în căsătorie.

În corespondența lor romantică, el o numea Elsa, iar ea îl striga Heinrich — amândoi inspirându-se din opera Lohengrin de Wagner. Ciudat însă că Ludwig nu și-a ales numele eroului îndrăgostit de Elsa.

La 22 ianuarie 1867, logodna a fost anunțată oficial. După fastul festivității de la curte, regele părăsi brusc sala, lăsându-și oaspeții și logodnica, și fugi la teatru — la ultimul act al unei drame de Schiller.

Pregătirile pentru nuntă, programată pe 22 august, continuau totuși. Relația dintre cei doi era înălțătoare, dar lipsită de orice notă de apropiere trupească.

Orașul se umplu de cărți poștale ilustrate cu viitoarea regină. Rochia de mireasă era în lucru, iar pentru ceremonia regală se comanda o trăsură în valoare de un milion de guldeni.

Apropiindu-se data căsătoriei, comportamentul lui Ludwig devenea tot mai ciudat. Amânase nunta pentru octombrie și ceruse un certificat medical care să ateste că mariajul i-ar fi contraindicat.

Tatăl Sophiei, ducele Max, îi scrise regelui rugându-l să își respecte cuvântul, avertizând că repetatele amânări aduc rușine fiicei sale.

Curând după aceea, Ludwig îi trimise Sophiei o scrisoare de rămas-bun, acuzând: „Tatăl tău crud vrea să ne despartă.”

Logodna a fost ruptă pe neașteptate, fără explicații. Mulți au considerat acest gest drept una din marile enigme ale regelui — până la descoperirea scrisorilor…

Se dovedi că Sophie, la scurt timp după logodnă, se îndrăgostise de altcineva. La o ședință foto înainte de nuntă, în atelierul renumitului Hanfstaengl, îl cunoscu pe tânărul Edgar, fiul proprietarului. Spre deosebire de regele visător și retras, Edgar era vesel, sociabil, plin de viață. Într-o singură seară i-a cucerit inima.

Deși conștienți că iubirea lor era imposibilă, cei doi nu s-au putut împotrivi. Scrisorile Sophiei către Edgar sunt mărturie a unei pasiuni interzise:

„Dragul meu prieten! Am fost nespus de fericită când N. mi-a adus scrisoarea ta… Nu mai există speranță pentru noi. Doar renunțarea ne mai rămâne. Mă înspăimântă gândul la viitor — ziua nunții apasă ca o umbră neagră peste sufletul meu. Mi-aș dori să fug de această soartă nemiloasă! De ce te-am cunoscut tocmai acum? Te iubesc nespus, dragul meu Edgar, și imaginea ta îmi stăpânește inima atât de puternic, încât mi-am uitat rușinos datoria față de sărmanul meu rege! Îți jur că rândurile tale sunt în siguranță. Lumea nu trebuie niciodată să știe ce se întâmplă între noi. Adio! Mâine voi fi în oraș pentru câteva ore. Ai putea veni la Palat la șase și jumătate seara? Nu mai devreme. Voi pleca cu ultimul tren.”

Scrisorile lor circulau prin mâinile cameristelor de încredere, iar întâlnirile se organizau pe furiș în castelul Pähl, în München și la Possenhofen.

Cum Sophie era logodnica regelui, erau necesare numeroase fotografii oficiale, pe care Edgar i le aducea adesea la castel.

„O, de-ar înduioșa lacrimile mele această soartă nemiloasă! Aș vrea să mor în brațele tale și lumea să uite că am fost cândva logodnica regelui Bavariei. Te sărut de o mie de ori. Nu mă uita!”

Relația a ajuns curând la urechile regelui. Trădarea Sophiei a contribuit decisiv la ruperea logodnei.

Dar nici după ce nu mai era logodnica regală, Sophie nu a putut fi cu Edgar. Familia îi alesese un alt soț. Peste un an, se căsători cu prințul francez Ferdinand de Alençon.

Nici destinul lui Ludwig nu fu mai blând. Se retrase în fabulosul castel Neuschwanstein, împodobit cu scene din operele lui Wagner. Își petrecea zilele în aer liber, iar nopțile — cântând.

Miniștrii îl căutau în munți pentru semnături oficiale. Curând se vorbea despre o boală mintală.

În 1886, o comisie l-a declarat iresponsabil. Doctorul Bernhard von Gudden a fost trimis la castel să-i comunice voința statului. Regele de 40 de ani a fost dus la Castelul Berg, cu gratii la ferestre. Câteva zile mai târziu, trupurile regelui și ale doctorului au fost găsite în lacul Starnberg. Misterul morții lor nu a fost niciodată elucidat.

Viața Sophiei a fost la fel de tragică. Căsătoria pripită nu i-a adus fericire, deși a avut doi copii. Soțul o trata cu brutalitate.

În 1886, Sophie s-a îndrăgostit de doctorul ei, Glaser. Soțul, aflând, hotărî să o interneze într-un sanatoriu. A ajuns la Graz, la faimosul psihiatru Richard von Krafft-Ebing, care o „trata” cu băi reci și electroșocuri, considerând-o obsedată.

Sophie reuși să evadeze și se întoarse la Possenhofen, unde află de moartea tatălui ei. Plecă apoi în Franța și își dedică viața carității, într-o mănăstire condusă de fostul său duhovnic.

La 4 mai 1897, Sophie, la cincizeci de ani, pieri într-un incendiu izbucnit la un târg de binefacere din Paris. Martorii spun că putea scăpa, dar a insistat să fie salvate mai întâi călugărițele și tinerele lucrătoare. A rămas în genunchi, rugându-se fierbinte pentru sufletele celorlalți.