$$$

 Mergeam spre trenul electric, prin pasajul subteran. În fața noastră pășea o doamnă. Deosebit de atrăgătoare. Atât de atrăgătoare încât n-am găsit puterea să o depășim; mai degrabă ne târam încet în urma ei, prefăcându-ne că nu ne grăbim nicăieri, gustând cu o plăcere pur estetică acest moment. Era soare, era primăvară — știți dumneavoastră, tot acel farmec vag, specific anotimpului.

Doamna mergea atentă la o altă ocupație: număra mărunțișul în palmă. Probabil se gândea dacă îi ajunge pentru bilet. Căci pentru ce altceva ar socoti cineva mărunțișul, dacă nu din lipsă? Mi-a trecut chiar prin minte — ce frumos ar fi să nu-i ajungă, i-am fi oferit noi restul. Ce rău ar fi să „cumperi”, cu câțiva bănuți, o clipă de atenție de la o femeie atât de frumoasă?

Așa mergeam, și deodată îi cade o monedă — chiar în fața noastră. Ea nu se oprește, continuând să-și facă socotelile în mers. Astăzi, pentru un ban căzut, nu se mai apleacă nimeni. Doar, poate, câte o bătrânică ce mai știe încă prețul unui bănuț.

Noi, firește, nu eram bătrânele, dar am ridicat repede moneda și i-am întins-o înapoi. Am primit, drept răspuns, un zâmbet ușor jenat, dar plin de o căldură tăcută. Între timp își terminase socotelile și pășea demn, cu capul sus, strângând restul mărunțișului în pumnul închis cu hotărâre.

Dar ascultați ce s-a întâmplat mai departe — ceva cu adevărat neașteptat. Trecând pe lângă un infirm, care obișnuia să cerșească mereu în acel loc din pasaj, s-a aplecat, și-a desfăcut pumnul și i-a turnat tot mărunțișul în cutie.

A fost o surpriză. O absurditate — mi-am zis. De ce ai număra mărunțișul dacă oricum urmează să-l dăruiești? Pentru a-l nota, poate, ulterior, la rubrica „acte de caritate” din bugetul familiei?

Am înțeles totul abia sus, în sala cu turnicheți. Doamna s-a apropiat de automatul de bilete, a deschis cealaltă mână și — minune! — acolo se afla exact suma necesară pentru un bilet. A introdus monedele în fanta metalică, a luat biletul, a trecut de turnicheți și s-a pierdut în depărtare, asemenea zăpezii ce se topește pe un peron fierbinte de primăvară.

Și-am rămas pe gânduri tot drumul. Ce gest interesant: să păstrezi doar cât îți trebuie, pentru a putea dărui restul.

Un fleac, nu-i așa? Și totuși, astfel de nimicuri mă impresionează și mă ating profund.