$$$

 Mulți au auzit expresia „Bogat ca Cresus” sau zicala „Bogat ca Cresus, dar trăiește ca un câine”, însă puțini cunosc cu adevărat cine a fost acest personaj istoric.

Regele Cresus, care a domnit în prima jumătate a secolului al VI-lea î.Hr., a fost unul dintre cei mai înstăriți suverani ai Antichității. Numele și averea sa au intrat în legendă încă din timpul vieții sale. Cresus a fost ultimul monarh al Lidiei, un regat înfloritor situat în Asia Mică. Țara sa se întindea pe un teritoriu fertil, la răscrucea unor rute comerciale importante, era bogată în herghelii de cai, viile produceau vinuri desăvârșite, creștea șofran prețios, iar minele și albiile râului Pactolus furnizau zinc și alte metale, mai cu seamă aur din belșug, extras din muntele Tmolus. Se crede că în Lidia s-au bătut pentru prima oară monede, iar tot acolo s-a stabilit primul etalon de puritate a metalelor, de 98% aur sau argint.

Pentru epoca sa, Cresus a fost un conducător luminat. A avut întrevederi cu filosofi celebri ai Greciei, animat de o profundă admirație pentru cultura elenă, pe care dorea să o aducă mai aproape de poporul său. Potrivit legendei, una dintre aceste întâlniri i-a salvat viața.

Plutarh povestește despre întâlnirea memorabilă dintre Cresus și înțeleptul atenian Solon, care i-a vorbit regelui despre zădărnicia bogăției în fața capriciilor destinului: „Solon, străbătând palatul și văzând mulțimea curtenilor înveșmântați somptuos, umblând cu fast printre servitori și gărzi, îi lua pe fiecare în parte drept Cresus, până când a fost adus chiar în fața suveranului. Cresus era împodobit cu cele mai prețioase nestemate, în haine viu colorate, înzestrat cu podoabe de aur meșteșugit lucrate – totul pregătit ca ochii oaspetelui să fie fermecați de o priveliște cât mai fastuoasă și orbitoare... Regele i-a poruncit să-i fie arătate vistieriile, apoi l-a condus prin sălile palatului pentru a-i dezvălui splendoarea reședinței. Când vizita a luat sfârșit, Cresus l-a întrebat dacă a cunoscut vreodată un om mai fericit decât el. «Viitorul se strecoară pe nesimțite în viața fiecăruia, aducând cu sine întâmplări imprevizibile; cel pe care cerul îl binecuvântează până la capătul zilelor poate fi numit cu adevărat fericit. Să numești fericit un om aflat încă în viață, care nu s-a sustras încă primejdiilor sorții, e ca și cum ai încorona cu laur un atlet ce n-a sfârșit încă întrecerea – un gest nechibzuit și lipsit de temei».”

Cresus a pornit război împotriva regelui persan Cirus al II-lea, întemeietorul imperiului Ahemenid, care, după ce cucerise Media, își îndreptase atenția spre statele din vest.

După o înfrângere decisivă, Cresus și-a pierdut capitala, a fost luat prizonier și sortit unei morți înspăimântătoare: arderea pe rug. În timp ce focul era pregătit și regele legat era urcat pe grămada de lemne, acesta a strigat de trei ori, cu toată puterea: „O, Solon!”. Uimit de acest strigăt enigmatic, Cirus a poruncit să afle cine era acel Solon căruia Cresus i se adresa în pragul morții.

Cresus a răspuns: „Era un filosof grec pe care l-am invitat nu pentru a-i asculta învățăturile, ci ca să-l uimesc cu bogățiile mele, iar apoi să ducă vestea despre fericirea mea în patria sa. Însă pierderea acestor comori, așa cum s-a dovedit, mi-a pricinuit o suferință de neîndurat, mai grea decât plăcerea adusă de dobândirea lor. Câtă vreme le aveam, singurul lor folos era fala și vorbele mari; însă odată pierdute, m-au aruncat în mizerie și disperare, fără nicio scăpare.” Aceste cuvinte i-au fost transmise lui Cirus, care, reflectând asupra pildei, și văzând în soarta lui Cresus o confirmare a spuselor lui Solon, a hotărât nu doar să-i cruțe viața, ci și să-l ia ulterior ca sfetnic.