#¢$

 Caracatițele își schimbă culoarea când visează! Oamenii de știință au filmat caracatițe dormind și trecând prin toate culorile - probabil visau că vânează!

Caracatițele sunt printre cele mai enigmatice și fascinante creaturi ale oceanelor. Dotate cu o inteligență ieșită din comun, cu opt brațe agile și o piele capabilă să se transforme în adevărate spectacole de culoare, aceste animale marine continuă să-i uimească pe cercetători cu abilitățile lor extraordinare. Iar una dintre cele mai recente descoperiri le adaugă un nou strat de mister: caracatițele își schimbă culoarea în timp ce dorm – și cel mai probabil, visează.

Această ipoteză uimitoare a fost observată pentru prima dată de oamenii de știință care au filmat caracatițe în stare de repaus, într-un mediu controlat. În timp ce corpul lor era complet relaxat, fără semne de mișcare conștientă, pielea acestora începea să treacă printr-o paletă variată de culori și modele. Pete închise, nuanțe vibrante, schimbări rapide – toate acestea se desfășurau în timp ce animalul părea adâncit într-un somn profund.

Aceste schimbări nu sunt simple jocuri ale luminii – ele sunt controlate de celule specializate din piele, numite cromatofori, care se contractă și se dilată pentru a produce diferite nuanțe și modele. În stare de veghe, caracatițele folosesc aceste celule pentru camuflaj, comunicare sau intimidare. Dar în timpul somnului? Tot mai mulți cercetători cred că aceste variații de culoare reflectă activitatea cerebrală asociată cu visele.

Într-unul dintre cazurile documentate, o caracatiță care dormea liniștită a trecut brusc printr-un model tipic pentru starea de vânătoare: culoare întunecată, corp aplatizat, brațe întinse – toate fără să se miște efectiv. Pentru cercetători, a fost ca și cum animalul „retrăia” un moment de acțiune. Această observație sugerează că, asemenea mamiferelor și păsărilor, caracatițele ar putea avea o fază de somn activ (similară REM), în care creierul procesează amintiri sau rulează scenarii mentale.

Această ipoteză nu este doar poetică, ci și profundă. Dacă caracatițele visează, înseamnă că au un nivel de conștiință mult mai complex decât am bănuit. Înseamnă că aceste ființe tăcute, ascunse sub ape, pot avea o viață interioară, pot „vedea” imagini, pot retrăi emoții și experiențe chiar și în absența lumii reale. Este un gând care ne apropie de ele mai mult decât am crezut posibil.

Așadar, data viitoare când privești un documentar cu o caracatiță care-și schimbă culoarea în somn, gândește-te că poate, undeva în visul ei adânc, vânează un crab printre corali. Nu doar cu trupul, ci și cu mintea. O creatură cu opt brațe și – poate – o imaginație la fel de bogată.

$$$

 De la primele sunete scoase timid de pe corzile unei viori sau clapele unui pian, până la melodiile armonioase care prind viață în mâinile unui copil, muzica are puterea de a transforma nu doar starea de spirit, ci și structura creierului. Studiile din ultimele decenii au arătat cu claritate că învățarea unui instrument muzical nu este doar o activitate artistică, ci și un exercițiu profund pentru creierul în formare al unui copil. Procesul implică auzul, coordonarea mâinilor, memoria, atenția și chiar emoția – toate activate simultan într-o rețea neuronală extrem de complexă.

Copiii care învață să cânte la un instrument dezvoltă conexiuni neuronale mai puternice, în special în zonele responsabile cu procesarea auditivă, controlul motor și memoria de lucru. Creierul lor devine mai eficient în comunicarea între emisfere – partea stângă, asociată cu logica și raționamentul, colaborează mai fluent cu partea dreaptă, legată de creativitate și expresivitate. Aceste conexiuni încrucișate nu se limitează la muzică – ele se extind în mod natural și asupra altor domenii cognitive.

Unul dintre efectele cele mai evidente ale acestui proces este îmbunătățirea performanțelor matematice. De ce? Pentru că muzica implică ritm, măsură, fracții, secvențialitate și recunoașterea tiparelor – concepte care au legături directe cu gândirea matematică. Când un copil învață să citească partituri, el nu doar „vede” note – ci le interpretează în timp, le leagă între ele, le grupează în unități logice. Este, în esență, o formă de antrenament matematic aplicat în mișcare și sunet.

Mai mult decât atât, muzica cere disciplină, răbdare și repetiție – trei factori esențiali în învățarea oricărei competențe academice. Un copil care exersează la un instrument învață fără să știe ce înseamnă perseverența, efortul susținut, acceptarea greșelii și dorința de progres. Aceste abilități de auto-reglare se transferă ușor în orice domeniu: de la matematică la științe, de la citit la exprimare orală.

Beneficiile nu se opresc la cifre și conexiuni neuronale. Studiul muzicii stimulează inteligența emoțională, capacitatea de a asculta, de a colabora în grup, de a gestiona emoțiile în fața unui public. Copiii muzicieni tind să aibă o mai bună stimă de sine și o mai mare deschidere către exprimare – atât verbală, cât și artistică. Într-o lume care valorizează tot mai mult abilitățile soft și creativitatea, acest echilibru între logică și expresie devine un atu major.

Așadar, atunci când un copil pune pentru prima dată mâna pe un instrument, nu învață doar muzică – ci învață despre el însuși. În fiecare notă repetată, în fiecare melodie dusă până la capăt, creierul lui se remodelează, iar mintea devine mai clară, mai conectată, mai capabilă. Muzica, în mâinile unui copil, nu este doar sunet – este construcție neuronală, matematică în mișcare, și poate chiar cheia unei dezvoltări armonioase pe termen lung.

$$$

 Când ne uităm la o girafă, primul lucru care ne atrage atenția este, fără îndoială, gâtul ei uluitor de lung. Pare greu de crezut că o asemenea structură impresionantă s-ar putea compara, în vreun fel, cu gâtul scurt al unui om. Și totuși, girafele și oamenii au ceva surprinzător în comun: același număr de vertebre cervicale – doar șapte! Este o constantă biologică întâlnită la majoritatea mamiferelor, indiferent de dimensiunea lor.

Diferența nu stă în număr, ci în mărime. La oameni, vertebrele cervicale sunt mici, scurte și compacte, fiecare măsurând în medie câțiva centimetri. În schimb, la girafe, fiecare vertebră din gât poate avea până la 25 de centimetri lungime, dând naștere unui gât care poate atinge aproape doi metri în înălțime. Această adaptare unică le permite girafelor să ajungă la frunzele înalte ale arborilor din savană, acolo unde alte animale nu pot ajunge, oferindu-le un avantaj competitiv clar în lupta pentru hrană.

Structura gâtului girafei este o capodoperă a evoluției. Fiecare vertebră este alungită, dar articulată astfel încât să permită o flexibilitate considerabilă. Mușchii care susțin gâtul sunt extrem de puternici, iar sistemul vascular este adaptat să pompeze sângele până la cap, în ciuda înălțimii impresionante. Inima unei girafe este una dintre cele mai puternice din regnul animal, tocmai pentru a asigura o circulație eficientă până la creier – altfel, animalul s-ar prăbuși de fiecare dată când ar ridica sau coborî capul.

Această configurație anatomică a pus cercetătorilor întrebări interesante despre limitele evoluției. De ce nu au mai multe vertebre, dacă ar fi mai ușor? Răspunsul vine din genetică: la mamifere, numărul de vertebre cervicale este extrem de conservat. Modificările genetice care ar schimba acest număr pot fi letale sau pot duce la defecte grave. Așadar, girafele nu și-au prelungit gâtul adăugând vertebre, ci alungindu-le treptat pe cele existente, prin adaptări succesive de-a lungul a milioane de ani.

Pe lângă funcția de hrănire, gâtul lung mai are un rol: în ritualurile de împerechere. Masculii de girafă se luptă între ei printr-un comportament numit „necking” – o formă de confruntare în care își folosesc gâturile ca pârghii pentru a se lovi reciproc. Aceste bătălii spectaculoase pot dura minute bune și determină care dintre ei este mai puternic și, deci, are dreptul de a se împerechea. Gâtul, așadar, devine un simbol al forței și al selecției sexuale – un „instrument” vital în lumea lor.

În concluzie, girafele sunt o dovadă spectaculoasă a modului în care natura poate crea soluții ingenioase cu resurse aparent limitate. Cu doar șapte vertebre, la fel ca noi, au reușit să-și construiască o siluetă impunătoare, o viață în înălțime și o identitate inconfundabilă. Fiecare gât de girafă spune o poveste despre adaptare, echilibru și perfecțiunea surprinzătoare a naturii.

$$$

 Furnicile își fac propriile "drumuri" folosind feromoni. Când o furnică găsește mâncare, lasă o urmă chimică pe care celelalte o urmează. Cu cât mai multe furnici folosesc drumul, cu atât urma devine mai puternică - primul GPS natural!

Furnicile, aceste ființe minuscule și aparent neînsemnate, au dezvoltat de-a lungul evoluției un sistem de orientare colectivă uluitor, care i-a făcut pe cercetători să le compare cu un „super-organism”. Deși nu au telefoane, hărți sau sateliți, ele reușesc să comunice, să se coordoneze și să se orienteze cu o precizie incredibilă, folosindu-se de un mecanism natural bazat pe chimie: feromonii.

Atunci când o furnică lucrătoare pornește în căutarea hranei și descoperă o sursă bogată, ea nu se întoarce pur și simplu la cuib cu mâncarea – ci lasă în urma sa o urmă chimică invizibilă, un fel de traseu parfumat, format din feromoni specifici. Această „semnătură olfactivă” devine un semnal pentru celelalte furnici din colonie, ghidându-le exact pe același drum. Practic, furnica desenează o hartă temporară direct pe sol, doar că nu cu creionul, ci cu glandele sale.

Pe măsură ce alte furnici urmează traseul și ajung și ele la sursa de hrană, fiecare adaugă un nou strat de feromon pe același drum. Astfel, cu cât mai multe furnici parcurg acel traseu, cu atât semnalul devine mai puternic și mai clar, creând un adevărat „coridor de trafic” între cuib și hrană. Acest principiu de auto-întărire a traseului face ca cel mai eficient drum să fie consolidat rapid, în timp ce rutele mai lungi sau mai confuze dispar treptat, odată ce nu mai sunt întărite de mișcare constantă.

Este un sistem de orientare elegant și extrem de eficient, care funcționează fără lideri, fără planificare centrală, bazat exclusiv pe comportamente simple repetate de multe ori. Uneori, când obstacolele apar pe traseu, furnicile își modifică drumul și încep să lase noi urme feromonale, creând alternative rapide care pot deveni la fel de eficiente. Acest comportament este considerat de mulți biologi drept o formă de „inteligență emergentă”, adică o inteligență colectivă care rezultă din acțiuni individuale simple, dar sincronizate.

Cercetătorii care au studiat aceste trasee au fost atât de impresionați de eficiența lor încât au folosit principiile furnicilor pentru a crea algoritmi informatici care optimizează rutele în rețelele de transport sau în calculatoare – ceea ce astăzi se numește „algoritm de optimizare prin colonii de furnici”. Cu alte cuvinte, micile drumuri ale furnicilor au inspirat tehnologii reale, folosite de oameni în tot felul de domenii, inclusiv în dezvoltarea unor forme de GPS mai eficiente.

Așadar, ceea ce pare un simplu comportament de insecte este, în realitate, un sistem sofisticat de navigare colectivă – primul GPS natural, creat nu de ingineri, ci de evoluție. Iar în spatele acestor drumuri invizibile se ascunde o lecție importantă: că uneori, cooperarea și semnalele simple pot construi împreună o rețea complexă, precisă și uimitor de eficientă.

$$$

 Părul tău crește mai repede când dormi Hormonii de creștere sunt eliberați în principal noaptea, de aceea părul și unghiile cresc mai rapid în timpul somnului. Frumusețea vine literalmente din somn!

Există un adevăr fascinant ascuns în tăcerea nopții: părul tău crește mai repede atunci când dormi. Deși pare un detaliu minor, acest fenomen are o explicație profundă în mecanismele biologice ale corpului uman. În timpul somnului profund, organismul intră într-o stare de regenerare intensă. Hormonii de creștere, în special somatotropina, sunt eliberați în cantități mari în timpul nopții, mai ales în faza non-REM. Acești hormoni acționează ca niște „constructori” invizibili care repară, reconstruiesc și stimulează țesuturile – inclusiv foliculii piloși. Astfel, chiar în timp ce visezi, la nivel microscopic, celulele tale lucrează pentru a-ți întări și a-ți lungi firele de păr.

Ceea ce puțini știu este că somnul influențează nu doar ritmul de creștere al părului, ci și calitatea acestuia. Un somn regulat și odihnitor contribuie la un scalp sănătos, la reducerea inflamațiilor și la menținerea echilibrului hormonal, toate esențiale pentru o podoabă capilară frumoasă. În lipsa somnului, corpul intră într-o stare de stres fiziologic, ceea ce poate duce la subțierea firului de păr, cădere excesivă sau chiar oprirea temporară a ciclului normal de creștere. Practic, atunci când te privezi de somn, nu doar că îți obosești mintea și trupul, dar îi iei și părului tău șansa de a deveni frumos.

Pe lângă hormonii de creștere, somnul stimulează și producția de melatonină – un alt aliat important al sănătății părului. Melatonina nu doar că reglează ceasul biologic al organismului, dar are și proprietăți antioxidante, care protejează foliculii piloși de acțiunea radicalilor liberi. Astfel, în liniștea nopții, când toate grijile se topesc în întuneric, corpul tău declanșează un întreg mecanism de reînnoire care susține nu doar pielea și organele interne, ci și fiecare fir de păr de pe capul tău.

Este interesant de remarcat că și unghiile beneficiază de același proces. Fiind alcătuite din cheratină, la fel ca părul, unghiile cresc și ele mai rapid atunci când organismul are parte de odihnă suficientă și de un ciclu de somn sănătos. Așadar, acel mit vechi care spune că „somnul de frumusețe” este esențial pentru un chip radios are și o bază științifică solidă. Frumusețea vine, literalmente, din somn – din acele ore tăcute în care corpul, eliberat de zgomotul zilei, se dedică propriei vindecări și înnoiri.

Într-o lume agitată, în care oamenii caută mereu soluții rapide pentru frumusețe – tratamente scumpe, suplimente sau produse sofisticate – adevărata cheie stă adesea în lucrurile simple. Somnul rămâne unul dintre cele mai accesibile și naturale „tratamente” pentru o piele luminoasă, un păr sănătos și o energie vitală autentică. Este gratuit, universal și profund benefic. A dormi suficient nu e un lux, ci o nevoie biologică esențială, o promisiune zilnică că, dincolo de oboseală, ne așteaptă mereu regenerarea.

Așadar, data viitoare când îți vei trece mâna prin păr dimineața și vei simți că e mai des, mai moale sau mai strălucitor, amintește-ți: nu e doar șamponul cel bun sau dieta echilibrată. Este și somnul tău liniștit care, în timp ce tu visai, lucra în taină, fir cu fir, la frumusețea ta. Noaptea, fără să ne dăm seama, devenim mai vii, mai întregi, mai frumoși – în somn, corpul ne iubește în tăcere.

$¢

 🐴 Caii nu pot vomita – un detaliu puțin cunoscut, dar esențial în înțelegerea acestui animal nobil și sensibil.

Dintotdeauna, caii au fost apreciați pentru frumusețea lor, forța impresionantă și loialitatea de neclintit față de oameni. Dar, dincolo de aceste trăsături vizibile, corpul calului ascunde o mulțime de particularități anatomice și fiziologice care îl fac unic. Una dintre cele mai uimitoare este faptul că un cal nu poate vomita – indiferent de ce mănâncă sau cât de rău îi face hrana ingerată.

Motivul pentru acest fenomen nu ține de voință sau de lipsa unui reflex, ci de construcția internă a sistemului său digestiv. La granița dintre esofag și stomac, caii au un mușchi numit sfincter esofagian inferior, care funcționează asemenea unei supape unidirecționale. La cai, acest mușchi este atât de puternic și strâns, încât, odată ce hrana a trecut în stomac, nu mai poate reveni înapoi în esofag, indiferent de situație.

Spre deosebire de oameni, câini sau pisici, care pot elimina reflex orice aliment nociv sau nedigerabil prin vărsături, calul este „prizonier” al propriei digestii. Tot ce mănâncă trebuie să treacă înainte, prin întregul sistem digestiv, fără cale de întoarcere. Acest lucru este în același timp fascinant, dar și periculos – pentru că în cazul în care un cal mănâncă ceva toxic, greu digerabil sau în cantitate prea mare, nu are nicio modalitate de a elimina conținutul gastric pe cale naturală.

De aceea, colica la cal este considerată una dintre cele mai grave și frecvente urgențe veterinare. Colica poate apărea din cauza fermentației excesive, a blocajelor sau a alimentelor nepotrivite, și, în lipsa intervenției rapide, poate deveni fatală. Spre deosebire de alte animale care pot elimina cauza disconfortului prin regurgitare, calul suportă întreaga povară intern, iar uneori durerea este atât de intensă încât îl poate doborî.

Această particularitate a făcut ca, de-a lungul timpului, îngrijirea cailor să fie înconjurată de reguli stricte în ceea ce privește hrana și programul de masă. Crescătorii de cai știu că orice schimbare în alimentație trebuie făcută treptat, că accesul la apă proaspătă e vital, și că mișcarea după masă este extrem de benefică pentru prevenirea problemelor digestive.

💡 Așadar, faptul că un cal nu poate vomita este mai mult decât o curiozitate – este o realitate biologică ce ne obligă să avem mai multă grijă, responsabilitate și empatie față de acest animal deosebit. Sensibilitatea sistemului lui digestiv este în contrast cu forța sa fizică, reamintindu-ne că dincolo de aparențe, fiecare ființă are propriile vulnerabilități.

Și poate tocmai de aceea, caii merită nu doar admirația noastră, ci și o atenție profundă, informată și plină de respect pentru nevoile lor reale.❤️

$$$

 Glasul pământului. Glasul iubirii. Glasul copiilor cu pijamale în dungi.

Caut pe cineva să-mi dea împrumut o ață că mi-am rupt firul divin când mi-am născut pruncul prin cezariană. Cu pruncul aș vrea să fac eu armată, că-s măsa, nu statul, diptu' cei 200 și ceva de lei pe lună. Iar fata, să aleagă ea dacă nu vrea copii, și dacă vrea câți vrea...și nu posesorii de falus cărora le vine al naibii de ușor să se creadă îndreptățiți în a decide ce să facă o femeie cu pântecul ei. Aș vrea să devină amândoi medici sau avocați, nu Ion sau Ana.

Vreau să votez și să candidez poate, nu să stau la cratiță, vreau să beau Cola cu nanocipuri, să cred în vaccinuri și în H2O, și să recit din Lucian Blaga în Matrixul meu nenorocit.

Mai jos vă las o poveste cu personaje reale, dar având firul împletit cu ficțiune ca să reiasă mai clar morala, și aspectul primordial pe care noi, AZI, pe lângă că l-am uitat, l-am câcat în noroc și l-am băgat în punga cu pungi.

...cică era prin anul 1916, într-un sat pe nume Tulghieș, un bărbat de vreo 33 de ani care avea 4 copii, și pe care îl chema Lazăr Vasile Eremia. În vremurile acelea era al naibii de greu să crești 4 copii. Lipsurile erau multe, și gurile trebuiau săturate. Făcea și omul ce putea, mai creștea un porc, o găină, o văcuță, mai fura din hotarul grofului, deh, așa era viața atunci. Pe copii îi creștea cu frică de Dumnezeu și respect curat pentru oameni. Copiii, mici fiind, nu înțelegeau de ce la surioara lor (pe care o chema Elisabeta) trebuiau să îi zică Ierjică (Erszebet) și de ce oamenii ăia mustăcioși care vorbeau altă limbă, veneau și le luau de prin curte animale, și din hambare bucatele (cereale). Tot încerca bietul Eremia să meargă la sfat, să vorbească cu groful să îi reducă foncirea (impozitul), că are 4 copii de hrănit. Dar la sfat, dacă nu știai ungurește, nu te băga nimeni în seamă.

 Într-o iarnă, au venit ei, și i-au luat lemnele din curte și 2 iepuri sălbatici pe care îi creșteau copiii, că atât le mai rămase. Cu lacrimi în ochi priveau copiii, cum oamenii cu mustăți lungi îndeasă iepurii în sac și încarcă în căruță lemnele. 

- Ce-om face amu tată? (Întreabă Ierjica)

- Lasă că ne ajută Bunul Dumnezeu.(îi răspunde Eremia, în timp ce își încleștează pumnii tremurânzi). 

Bietul Eremia ar tăbărî pe ei, dar știe că apoi n-ar mai vedea nici lumina zilei, nici pruncii, nici nevasta. În frig crunt și doar cu mămăligă amestecată cu stroh, au trecut peste aceea cumplită iarnă.

 În primăvara când trebuia să iasă cu plugul în brazdă, Eremia aude de prin sat de la un puști de vreo 15-16 ani că la Șuncuta pe ascuns se adunau bărbați la oaste și că începe războiul. Atunci, în ochii lui Eremia se vede o licărire. Asta-i șansa lui să scape de nenorociri, de grofi, de foncire, și să poată să îi zică la fetița lui cea mică Elisabeta (așa cum o chemase și pe mama lui, pe care nu a cunoscut-o, deoarece a murit în chinuri la nașterea lui în 1883). Atunci Eremia lăsă jos coarnele plugului, merge și își sărută pruncii și nevasta, zice împreună cu ei un "Tatăl nost" și pleacă la Șuncuta.

Eremia moare în război în 1918 la Carei cu gândul la pruncii lui.

 Anii trec...

 Ierjica (Elisabeta) se căsătorește cu Todor(Teodor). Fac împreună 5 copii. Pe fetița cea mai mică o cheamă Aurica (Aurelia). 

Anii trec...

Aurica se căsătorește cu Ioan și fac împreună 3 copii. Pe copilul lor cel mare îl cheamă Adrian.

Anii trec...

Anii trec...

Anii trec...

Nimeni nu își mai aduce aminte de Eremia care a murit ca să scape satul de grofi, de foncire, și să îi poată zice la fetița lui cea mică... Elisabeta.

 Păcat de jerfa lui. Nu știm să apreciem libertatea și luxul de a ne numi copiii cu ce nume vrem.